Revista Art-emis
Modelul islandez PDF Imprimare Email
Ec. dr. Radu Golban   
Joi, 03 Iulie 2014 10:02
Ec. dr. Radu Golban, art-emisMixajul perfect între obiectivele de politică monetară și cele de creștere economică
 
Tandemul inflație-creștere economică a făcut și continuă să facă obiectul unor dezbateri  deseori contradictorii. Subsumând roadele cercetărilor, se profilează ideea conform căreia rezultatul interacțiunii dintre inflație și creștere economică nu este întotdeauna facil de prezis; dincolo de această opinie unanim acceptată se conturează altele două antinomice: mulți economiști au admis că, în majoritatea cazurilor, economiile tind să crească într-un ritm mai rapid atunci când sunt însoțite de un nivel moderat de inflație; la polul opus se conturează ideea că inflația (din cauza) subminează creșterea economică, încetinind-o sau chiar stopând-o. Rezultatele contradictorii ale cercetării asociate a inflației și creșterii economice au impus lărgirea sferei de analiză, astfel încât să includă cât mai multe variabile cu impact asupra mediului macroeconomic. Așa se face că, alături de alte variabile controlate prin politica fiscală, bugetară sau comercială, s-a impus cercetarea binomului anterior enunțat în contextul crizelor, admițându-se că într-un astfel de context fragilitatea monetară crește. În Europa, în prezent, paleta cromatică a tandemului inflație-creștere economică este largă și merge de la tonuri sumbre (cazul economiilor cu presiuni inflaționiste de mai mică sau mai mare amploare, dar marcate de serioase dezechilibre macroeconomice) până la tonuri deschise (cazul economiilor a căror traiectorie denotă o revenire autentică post-criză tocmai datorită valorificării oportunităților create prin devalorizarea monedei proprii). Specific statelor din prima categorie este că slaba recuperare a economiilor este urmare a nivelului crescut de îndatorare (publică și privată), carențelor în funcționarea sistemului bancar care au alterat echilibrul monetar, ratei reale de schimb ridicate, nivelului ridicat al șomajului etc. Judecând prin prisma interdependențelor dintre inflație și creștere economică, reiese că situațiile capătă conotații diferite, după cum fiecare țară dispune de autonomie totală sau parțială asupra politicii monetare. De exemplu, pentru țările din Zona Euro s-a admis că o piedică în calea relansării ar fi inflația care, fiind menținută la un nivel foarte scăzut, face ca amortizarea datoriilor să fie foarte dificilă. Analiștii economici apreciază că responsabilă pentru situația creată este Banca Centrală Europeană, iar soluția ar fi adoptarea unei politici monetare expansive. În schimb, țările a căror politică monetară nu este dictată de la nivel supranațional au avut oportunitatea de a decide autonom calea și mijloacele depășirii crizei. Dintre toate țările europene, exemplul Islandei este remarcabil. După o perioadă de creștere economică susținută, Islanda a parcurs cea mai nefastă perioadă din istoria sa; din cauza gravității impactului, apreciată prin prisma efectelor economice, criza sistemului bancar islandez a fost clasată ca fiind cea mai virulentă din istoria lumii (luând drept criteriu de bază dimensiunea economiei). Cu toate acestea, evoluția economică a Islandei a reușit să se înscrie pe un trend ascendent, stârnind invidia celorlalte state considerate motoare ale economiei europene.
 
Firește, un astfel de exemplu impune o analiză atentă apriori și aposteriori crizei. Astfel, în perioada debutului crizei Islanda era catalogată ca fiind o țară cu o economie de tip capitalist, dar cu un sistem de asistență socială complex și generos. Comparativ cu celelalte țări nordice (Danemarca, Norvegia, Suedia), deși în mărime absolută s-a menținut în inferioritate, produsul intern brut al Islandei a avut o dinamică mai bună (la nivelul anului 2007 modificarea anuală a PIB-ului fiind de 4,9%, față de 3,5% în Norvegia, 2,6% în Suedia și 1,8% în Danemarca). Datorită poziției geoeconomice, Islanda a dezvoltat un comerț intra-industrial și de tranzit, a protejat agricultura și a stimulat exportul de bunuri cu valoare adăugată mare (trecând de la statutul de economie dependentă de exportul de pește la o economie bazată pe o înaltă tehnologie și diversitate, sectoarele dominante fiind: producția de software, producția și distribuția de produse farmaceutice, producția de echipamente medicale, cercetarea și dezvoltarea de biotehnologii, industria telecom și high-tech). Exploatarea tuturor resurselor (inclusiv a resursei energetice bio, geo și hidro) a dus la creșterea potențialului economic; reformele fiscale, structurale și de comerț exterior au întărit capacitatea agenților economici de a intra pe noi piețe europene/mondiale.
 
Reticentă față de aderarea la Uniunea Europeană (din cauza riscului de a pierde controlul asupra resurselor de pește ca urmare a politicii comune), Islanda nu a neglijat cooperarea economică internațională (fiind membră A.E.L.S., respectiv S.E.E.). Sistemul bancar a avut ca strategie de bază canalizarea creditului în economie la costuri avantajoase. Însă, neglijarea aspectelor de rating și lipsa unui sistem de reguli stabil și bine structurat, dar și avântarea într-un mix deNivelul scăderii populaţtiei practici riscante au antrenat o puternică criză de lichidități; pentru redresarea situației s-a adoptat soluția creșterii ratei dobânzii la depozitele personale, atrăgând foarte mulți deponenți străini (în special britanici și olandezi). Finanțându-și expansiunea prin credite interbancare și prin depozite de capital străin, sectorul bancar a devenit și mai vulnerabil; ca urmare a arbitrajului neacoperit al dobânzilor s-a ajuns și la supraevaluarea monedei naționale (la începutul anului 2007 coroana islandeză fiind declarată cea mai supraevaluată monedă din lume). La doar trei săptămâni după intrarea în faliment a gigantului bancar Lehman Brothers, trei mari bănci islandeze au fost naționalizate (datoriile private devenind parte a datoriei publice). Prin decizie guvernamentală, costurile eșecului sistemului bancar au fost transferate asupra investitorilor (protejând  populația). Totodată, s-a aprobat o politică de depreciere controlată a coroanei concomitent cu o politică de protejare a beneficiilor sociale (astfel încât acestea din urmă să nu fie afectate de măsurile de austeritate). Următorii pași au fost: a) consolidarea cursului monedei naționale  (care, lăsată necontrolată, ar fi dus la hiperinflație) și b) prevenirea falimentului unui segment mare de agenți economici (consecință a practicii de indexare a creditelor în funcție de inflație). Nefiind membră UE, Islanda s-a orientat către marii finanțatori externi. În căutare de proiecte (acuzat chiar de lipsă de legitimitate), FMI a valorificat ocazia de a-și demonstra utilitatea pe plan economic și național. În calitate de creditor, proiectul FMI s-a centrat pe: a) consolidarea fiscală pe termen mediu (prin adoptarea măsurilor de austeritate); b) dezvoltarea unui sistem de bănci fiabil; c) controlul capitalului și a valorii monedei pentru a putea desfășura legături financiare normale cu restul țărilor.
Transformările rapide la nivel politic (guvernul islandez de centru-dreapta a demisionat ca urmare a crizei, lăsând loc unei coaliții cu viziuni politice de stânga) au fost benefice deoarece noul guvern a negociat cu FMI și a câștigat următoarele avantaje: a) neaplicarea planului fiscal în primul an de program și b) implementarea progresivă a deciziei de reducere a cheltuielilor bugetare și de creștere a taxelor. Scopul vizat al acestor negocieri a fost clar: a) asigurarea că mecanismele automate de stabilizare vor funcționa la capacitate maximă și b) asigurarea că pentru familiile cu venituri mici și mijlocii șocul va fi atenuat (suportarea directă fiind atribuită segmentului cu venituri mari – segment ce reprezintă 10% din totalul populației).
 
În al doilea an al programului de finanțare FMI, pentru a limita efectele austerității, s-au intensificat măsurile sociale (salarii mai mari pentru funcționarii publici, conlucrarea cu sistemul bancar pentru amnistierea datoriilor  gospodăriilor și corporațiilor până la procentul de 13% din PIB, acordarea de burse pentru reluarea studiilor etc.). Măsurile s-au bazat pe un mixaj între reducerea cheltuielilor și creșterea veniturilor (prin creșterea fiscalității pentru anumite grupuri cu venituri mari, precum proprietarii de pescării). Totodată, resursele  strategice au fost declarate resurse publice astfel încât, pe termen lung, să se asigure o bază pentru sustenabilitatea financiar-bugetară. Deciziile guvernamentale adoptate s-au bucurat de o susținere populară masivă. Ca efect al deprecierii coroanei (supusă unei devalorizări de aproape 50%), veniturile populației au scăzut, dar scăderea a fost proporțională cu dimensiunea venitului. Ca urmare a implementării măsurilor anterior enunțate (naționalizarea băncilor, controlul capitalului, reconstruirea unui nou sistem bancar, limitarea efectelor măsurilor de austeritate), Islanda a fost menajată de efectele crizei europene a datoriei publice din anul 2010. Conform datelor oficiale[1], în anul 2011 creșterea anuală a produsului intern brut a fost de 2,7%; în anul următor a fost de doar 1,5%, dar în anul 2013 a ajuns la 3,3%. Și acestea în contextul în care rata inflației mai mare de șase procente în anul 2012 a ajuns, în prezent, la doar 2,4%. După trei ani de creștere economică (2011, 2012, 2013), prin experiența sa, Islanda a adus dovezi în sprijinul ideii conform căreia deprecierea controlată a monedei (comparativ cu monedele de referință internațională) poate susține creșterea economică. Aceasta deoarece o monedă națională devalorizată favorizează creșterea exporturilor, iar importurile sunt percepute ca fiind mai scumpe; astfel, consumatorii sunt ghidați către producția/piața autohtonă a căror competitivitate este asigurată prin preț. Stimulând consumul de bunuri/servicii autohtone se construiește fundamentul unei dezvoltări reale și solide a industriei proprii. Propagarea efectelor benefice nu se oprește aici; ca urmare a dezvoltării economiei, respectiv, reducerii șomajului, se creează premise pentru creșterea masei impozabile (bunuri, venituri, tranzacții), ceea ce se traduce printr-o creștere a veniturilor publice.
 
Cazul Islandei nu trebuie văzut ca un model standard de redresare economică deoarece nicio țară nu se poate afla în circumstanțe identice care să impună aceleași manevre. Multitudinea factorilor ce acționează asupra creșterii economice individualizează fiecare țară în parte. Esențiale din acest punct de vedere sunt: a) gradul de independență a politicilor naționale macroeconomice (în special a politicii monetare); b) măsura în care țările sunt dependente de importuri; c) voința politică (în sensul atingerii intereselor generale și nu a celor particulare); d) capacitatea de armonizare a obiectivelor asumate etc. (de exemplu, obiectivul țintirii ratei inflației trebuie acceptat numai în contextul asocierii cu un nivel minim de creștere economică).
---------------------------------------------------
footer