Revista Art-emis
Naţiunea, eterna iubire (3) PDF Imprimare Email
Dr. Vlad Hogea   
Miercuri, 04 Iunie 2014 22:14
Dr Vlad Hogea, art-emisCăci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri. (Apostolul Pavel)
 
Trăirea naţionalistă este legată de cea religioasă: „Istoriceşte, naţionalismul poate fi privit ca fiind forţa care a succedat religiei ca putere de dominaţie a vieţii individului; cele două nu trebuie confundate, cum se întâmplă, de exemplu, cu naţiunea şi cu limba. S-a păstrat, însă, o legătură inconştientă şi indirectă între naţionalism şi religie. În naţionalism pot fi găsite multe dintre manifestările mistice şi emoţionale asociate în mod curent cu religia: idolatrizarea pioasă a naţiunii, venerarea martirilor şi eroilor neamului, depunerea jurămintelor militare, intonarea de imnuri patriotice, ridicarea de monumente, crearea unor mituri naţionale, dorinţa de a-ţi vărsa sângele pentru naţiune, impulsul intern de apărare a obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale împotriva tendinţelor cosmopolite. Apărarea pământului strămoşesc este adesea înfăţişată ca voinţa lui Dumnezeu; ideea unei misiuni naţionale este şi ea îmbrăcată în termeni religioşi...”.[1] Într-adevăr, inclusiv Cioran folosea un asemenea limbaj: Naţionalismul nostru trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din voinţa de a face istorie...”.[2] A fost formulată şi teza care îl consideră pe Sfântul Bartolomeu ca fiind patronul spiritual al naţionalismului: „Nu ştim prea multe despre el ca om, ceea ce, de fapt, se potriveşte cu trecutul neclar al naţionalismului. Dar ştim că a fost unul dintre cei 12 apostoli, că întruchipează răspândirea credinţei şi apostolatul altora, că a fost martirizat, jupuit de viu şi că moaştele sale s-au păstrat peste veacuri, până în vremurile când naţionalismul a izbucnit însufleţit de pasiunea pe care ţi-o dă credinţa. Să nu uităm că unul dintre momentele cruciale ale războaielor religioase duse de Franţa, care a influenţat decisiv naţionalismul timpuriu, a fost masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a anului 1572. Icoană a credinţei, naţionalismul bartolomeic s-a păstrat viu, dar incomplet, în memoria colectivă. Însă, peste tot şi toate, relicvele sale rezistă”.[3] În context, ne reamintim ce spunea Nietzsche: “Oamenii cei mai de spirit, în ipoteza în care sunt şi cei mai curajoşi, au parte şi de tragediile cele mai dureroase; dar ei preţuiesc viaţa tocmai pentru că aceasta le opune cea mai mare rezistenţă. Cele două tipuri superioare de om pe care le-am întâlnit personal au fost: creştinul perfect - socotesc că este o onoare pentru mine să mă trag dintr-un neam care în toate privinţele şi-a luat în serios creştinismul - şi artistul perfect al idealului romantic, artist pe care eu l-am găsit cu mult sub nivelul creştin. Luat individual, fiecare creştin este un om la fel cum a fost Christos însuşi pe pământ, şi în probleme divine poate guverna întreaga lume... Deci creştinii sunt adevăraţi salvatori şi mântuitori, ba chiar stăpâni şi zei ai lumii”. Tot genialului filosof german îi datorăm şi următorul poem superb, al cărui tâlc l-am putea redirecţiona către martiriul Sfântului Bartolomeu, dar şi către orice alt erou al credinţei: „A murit aşa/ Cum l-am văzut cândva murind/ Pe-al meu prieten ce arunca zeieşte/ Fulgere şi priviri în noaptea tinereţii mele./ Zburdalnic şi profund,/ Un dansator în luptă -/ Dintre războinici cel mai radios,/ Cel mai greoi dintre învingători/ Destin el însuşi, în picioare pe propriul destin, / Sever, cu gândul zăbovind, anticipând -/ Temându-se, căci a învins/ În plin delir, căci a învins murind...”.[4]
 
Naţionalismul s-a interferat cu religia creştină în mod strălucit: “luat în sine, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar, în practică, orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este străbătut de credinţa creştină”.[5] Nu întâmplător, atacurile internaţionaliste, revanşarde, imperialiste împotriva naţionalismului au fost, în egală măsură, şi anticreştine. “Sunt oameni care urăsc creştinismul şi care-şi numesc ura - iubire pentru toate religiile”[6], scria G. K. Chesterton, tot el trăgând şi o concluzie aforistică a unor lungi şi dureroase experienţe de viaţă: „Biblia ne învaţă să ne iubim vecinii şi de asemenea, să ne iubim duşmanii. Probabil pentru că, de obicei, sunt aceiaşi oameni”.[7] De altfel, nici nu se poate explica, pe cale raţională, ura unor autori care afirmă că naţionalismul este o doctrină inventată în Europa, la sfârşitul Secolului al XIX-lea[8] (sic!), avansând chiar şi periodizări ale istoriei naţionalismului:
- naţionalismul unificator (1815-1871);
- naţionalismul de autodeterminare (1971-1920);
- naţionalismul agresiv (1920-1945);
- naţionalismul contemporan (după 1945).[9]
 
Într-o succintă trecere în revistă a perspectivelor diferite asupra fenomenului naţionalist, merită amintite şi teoriile primordialiste şi sociobiologice asupra naţionalismului.[10] Cea dintâi consideră că identitatea etnică are rădăcini adânci în evoluţia istorică a fiinţelor umane, astfel încât este, practic, un dat al naturii, o predestinare.[11] Adepţii sociobiologiei au mers şi mai departe, prin afirmarea caracterului biologic al etnicităţii.[12] Nu în ultimul rând, prezintă un deosebit interes teoria etnosimbolismului, care “îşi propune să descopere moştenirea simbolică a identităţilor etnice pentru anumite naţiuni şi să arate cum naţionalismele şi naţiunile moderne redescoperă şi reinterpretează simbolurile, miturile, memoriile, valorile şi tradiţiile etnoistoriilor lor, când se confruntă cu problemele modernităţii”.[13]
 
În timpurile moderne putem distinge două modele principale ale naţionalismului european: lockean şi herderian (după numele gânditorilor despre care se afirmă că ar fi dat tonul celor două orientări: John Locke şi Johann Gottfried Herder). Locke a fost un pionier al afirmării libertăţii individului şi legitimităţii autorităţii politice care emană din consensul celor guvernaţi. Naţionalismul lockean susţine integrarea fiecărui cetăţean, în mod individual, indiferent de originea sa; dacă ne raportăm la etnie, nu putem decât să constatăm că avem de-a face cu un naţionalism total. Dimpotrivă, herderienii restrâng calitatea de membru al unei naţiuni la persoanele care au o anumită origine, vorbesc o anumită limbă şi au anumite tipare culturale. Integrarea se bazează, aşadar, pe descendenţă şi este esenţialmente colectivă; în loc să-i spunem integrare herderiană, am putea-o numi eligibilitate etnică. Acest tip de naţionalism este prin natura lui exclusivist, pentru că are o arie limitată de recrutare a componenţilor naţiunii, prin impunerea anumitor criterii.[14]
 
Naţionalismul Luminat nu poate fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a discriminării, iar atenţia acordată Interesului Naţional nu trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării. Totodată, se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decât „naţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentuează, şi el, vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: „Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”. În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism. Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni. Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică: „Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. […] În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură». Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii”.[15] Gellner nuanţa în felul următor: Naţionalismul predică şi apără diversitatea culturală, dar, de fapt, impune omogenitatea, atât în interiorul, cât şi, în mai mică măsură, între unităţile politice”.[16]
 
Prin naţionalism, unii autori înţeleg sentimentul de apartenenţă la o comunitate ai cărei membri se identifică cu un ansamblu de simboluri, credinţe şi stiluri de viaţă, având, totodată, voinţa de a hotărî asupra destinului lor politic comun[17], avându-se în vedere, în esenţă, credinţa în fundamentele sociale ale autorităţii politice.[18] În epoca modernă, statalitatea nu poate fi legitimată decât în termeni ca naţiune şi naţionalism. De aceea, statele care nu au un nucleu etnic, sunt dezavantajate şi vor eşua în autoritarism ca să-şi mascheze lipsa de unitate.[19] În acest context, amintim că naţionalismul este definit şi ca acel curent ideatic care vizează păstrarea autonomiei, unităţii si identităţii unui grup social, considerat de unii dintre membrii săi naţiune deja existentă sau în curs de constituire”.[20] E vorba despre o convingere, un act de conştiinţă[21], un fenomen firesc, sănătos şi inevitabil[22], o colecţie de idei care privesc naţiunea, ale cărei interese sunt considerate a simboliza binele suprem.[23] Naţionaliştii care au deja un stat spun că acest suflet şi teritoriul său geografic sunt sfinte, că nu pot fi puse în discuţie sau atinse; ceilalţi naţionalişti care vor să ajungă sa aibă un stat al lor, spun că sufletul lor popular nu va fi respectat decît cînd va reuşi să se statalizeze.[24]
 
Unii au mers până la a afirma chiar că naţionalismul este cel mai important lucru din lume - mult mai important decât civilizaţia, umanitatea, decenţa, bunătatea, mila, mult mai important decât viaţa ca atare[25], din moment ce defineşte, pe plan social şi politic, însuşi echilibrul uman, este comandat din adânc şi n-ar fi posibil să ne despărţim de el decât strâmbându-ne numai sau mutilând realitatea noastră, e un fluid care purcede din substanţa însăşi a lucrurilor naturale. Naţionalismul nu semnifică nimic altceva decât ridicarea intereselor unităţii şi autodeterminării naţiunii la statutul de valoare supremă, în faţa căreia toate celelalte consideraţii trebuie să cedeze întotdeauna. De aceea, unii ideologi nu înţeleg prin naţionalism doar mândria strămoşilor, ci mult mai mult: convingerea că oamenii aparţin unui grup uman particular şi că modul de viaţă al grupului se deosebeşte de cel al altor grupuri. Indivizii care compun grupul au caractere definite în termenii unui teritoriu, obiceiuri, legi, memorii, credinţe, limbaj artistic şi expresie religioasă, instituţii sociale, moduri de viaţă comune, cărora unii le adaugă ereditatea, rudenia, caracteristici etnice; aceşti factori modelează fiinţele umane, scopurile şi valorile lor. Modelul de viaţă al unei societăţi este similar cu acela al unui organism, care are nevoie de propria sa dezvoltare. Raţiunea principală de a avea o convingere aparte, de a urma o politică aparte, de a servi un ţel aparte, de a trăi o viaţă anume, este că aceste ţeluri, convingeri, politici, vieţi sunt ale noastre.[26]
 
Esenţa unei naţiuni este trăsătura psihologică dominantă care este comună unor oameni şi, totodată, îi diferenţiază în mod radical de toţi ceilalţi (diferenţă care este percepută de toţi fiii naţiunii în subconştientul lor). Hasdeu ne învăţa că “fără naţionalism, progresul poate ajunge la apogeu, dar numai progresul material, progresul brut, progresul vitei. Naţionalismul este o condiţiune esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naţionalitatea pentru un popor. Reduşi la caracterul general de bipede umane, noi ne învârtim exclusivamente în preocupaţiunea curat zoologică de a satisface materia prin materie: să trăim bine, să mâncăm bine, să ne-mbrăcăm bine, să ne mişcăm bine, toate bine în simţul vulgar al cuvântului”.[27]
 
Naţionalism înseamnă iubire pentru naţiunea ta. Obiectivul prioritar al naţionalismului este crearea unui stat naţional bazat pe principiul justiţiei sociale, în interesul naţiunii întregi, şi nu acordarea de poziţii privilegiate unor anumite categorii de cetăţeni. Naţionalismul înseamnă credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice: Pentru vitalitatea unui naţionalism este foarte importantă sursa din care izvorăşte şi se alimentează. Dacă este închis în sine şi steril în rădăcini, el pleacă dintr-o inutilă conştiinţă de conservare, fără sprijinul instinctului şi fără vreo posibilitate de ancorare în universal. Dacă este prea deschis spre lume, îi lipseşte rezistenţa concretă şi tensiunea agresivă care stau bine oricărui naţionalism. Formele de viaţă ale unei naţiuni trebuie să fie constituite dintr-o sumă de elemente, care să graviteze toate în jurul a două focare: forţa şi justiţia socială. Un naţionalism care crede că poate rezolva problema unei naţiuni, fără să soluţioneze conflictele şi inegalităţile sociale este nu numai reacţionar, dar şi imposibil”.[28] 
 
Naţionalismul marchează renaşterea conştiinţei de sine şi revelarea naţionalităţii ancestrale. Din păcate, a căpătat, în ultimele decenii, pe nedrept, o reputaţie proastă, pe care n-o merită. Naţionalismul nu este sinonim cu şovinismul (adică Naţiunea mea e cea mai bună dintre toate şi are dreptul să le cucerească şi să le conducă pe ale voastre, dacă am avea puterea!). Şovinismul duce la imperialism, iar imperialismul este opusul naţionalismului, al cărui obiectiv este să organizeze statele pe baza omogenităţii etnice/naţionale. Este adevărat că naţionalismul foloseşte anumite distincţii (exclusivisme), de genul: Naţiunea mea e naţiunea mea; străinii sunt străini! Dar, în lumea reală, orice comunitate este exclusivistă. Numai în cel mai superficial mod cu putinţă, identificarea şi loialitatea ar putea fi aplicate, prin extensie, umanităţii percepute ca un întreg.
- Va urma -
-----------------------------------
[1] Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954; vezi şi Voltaire, Patria – în Dicţionarul filosofic, 1752; Richard Price, The Discourse on the Love of Country, 1789.
[2] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936.
[3] Anthony Marx, The Patron-Saint of Nationalism.
[4] Friedrich Nietzsche, Ultima voinţă.
[5] Dumitru Stăniloae.
[6] G.K. Chesterton, ILN, 13 ianuarie 1906
[7] G.K. Chesterton, ILN, 16 iulie 1910
[8] Elie Kedourie, Nationalism, 1993.
[9] Vezi Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954 (periodizarea este uşor diferită).
[10] Vezi Josep R. Llobera, Recent Theories of Nationalism, 1997.
[11] Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, 1973.
[12] Pierre van den Berghe, The Ethnic Phenomenon, 1981.
[13] Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, 2002; pentru detalii, a se vedea şi lucrările lui John Armstrong şi John Hutchinson.
[14] Vezi Andrew V. Bell-Fialkoff, Andrei S. Markovits, Nationalism: Rethinking the Paradigm in the European Context.
[15] 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, 2000.
[16] Ernest Gellner, Nations and Nationalism, 1983.
[17] Montserrat Guibernau, Nationalisms: The Nation–State and Nationalism in the Twentieth Century, 1996.
[18] A. Birch.
[19] Anthony D. Smith, State Building and Nation Building.
[20] Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, 1986.
[21] Hans Kohn, citat de Louis L. Snyder, 1990.
[22] Jawaharlal Nehru.
[23] N. Yuval–Davis, Gender and Nation, 1997.
[24] Fernando Savater, Politica pentru fiul meu, Ed. Humanitas, 1999.
[25] N. Angell, citat de Louis L. Snyder, 1990.
[26] Vezi Isaiah Berlin, Nationalism: Past Neglect and Present Power, 1972.
[27] B. P. Hasdeu, Cauzele şi rezultatele cosmopolitismului, Bucureşti, 1871.
[28] Emil Cioran.
footer