Revista Art-emis
Naţiunea, eterna iubire (2) PDF Imprimare Email
Dr. Vlad Hogea   
Miercuri, 28 Mai 2014 16:17
Dr. Vlad Hogea, art-emis„Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el în tine.” (Friedrich Nietzsche)
 
Teorii contemporane asupra naţiunii şi naţionalismului
 
Putem, oare, să ignorăm nevoia de multipolaritate, de diversitate, de specific naţional, etnic, cultural, religios, lingvistic, civilizaţional? “Categoric, nu! Istoria, trecutul, străbunii, jertfa, moştenirea…”, ar spune unii, cu nostalgie. „Orice e posibil! Priviţi acum, în jurul vostru…”, ar zice alţii, cu realismul cinic al culturii de consum. „Da, dar ar fi păcat!”, constată aceia cărora viitorul copiilor şi nepoţilor lor nu le este indiferent. Am început, oare, cu sfârşitul? Nici Shakespeare nu era mai puţin revoluţionar: „Că vremurile ieşitu-şi-au din matcă / O, soartă blestemată, nenoroc/ Să fiu născut ca să le-adun la loc...”[1], iar ideologul distributismului englez interbelic, G. K. Chesterton, constata cu amărăciune: „Este epoca în care minorităţi subţiri şi abstracte cuceresc şi conduc majorităţi inconştiente şi concrete”.[2] Ce-i de făcut? Ce filosofie să îmbrăţişăm? Mă revolt, deci sunt!”[3], spunea Camus, parafrazându-l pe Descartes. Este naţionalismul un curent al reacţiunii, al criticismului, al contestării (aşa cum încerca să argumenteze şi Paul Everac, într-o carte apărută în primul deceniu post-decembrist) sau o ideologie a construcţiei, acţiunii şi creaţiei? Probabil, din fiecare câte puţin...
Naţionalismul, ştiinţific şi/sau teoretic vorbind, poate fi definit ca:
- o ideologie şi o doctrină;
- o mişcare politică;
- un sentiment colectiv al identităţii împărtăşite;
- o formă de loialitate şi ataşament faţă de naţiune;
- un proces de făurire a unui stat-naţiune;
- un set de simboluri şi mituri.
Nucleul dur al naţionalismului ca doctrină presupune următoarele principii:
- Lumea se împarte în naţiuni (pluralism internaţional);
- Fiecare naţiune are dreptul să-şi decidă singură soarta (principiul autonomiei sau al autodeterminării);
- Naţiunea este sursa principală a puterii politice, pentru cei care conduc (principiul legitimităţii);
- Naţiunea este destinatarul supremei loialităţi (viziunea comunităţii morale)”.[4] Naţionaliştii au o viziune structurată pe trei nivele (global, naţional şi individual): - Lumea este un mozaic de naţiuni care îşi află armonia numai când există numai state naţionale libere.
- Naţiunile însăşi sunt entităţi naturale caracterizate printr-o omogenitate culturală dată de originea ancestrală şi istoria comună, fiecare naţiune având nevoie de propriul lui stat suveran, organizat pe un teritoriu inalienabil.
- Toţi indivizii aparţin unei naţiuni, faţă de care trebuie să se dovedească loiali şi în care îşi vor găsi libertatea.[5] Din punct de vedere psihologic, naţionalismul este ancorat în caracteristicile definitorii ale societăţilor moderne, reprezentând sensibilitatea culturală a suveranităţii, strâns legată de coordonarea puterii administrative în cadrul limitelor statului naţional. Naţionalismul constituie un răspuns particular la distincţia dintre stat şi societate (caracteristica lumii moderne, pe care tinde s-o abolească) şi se bazează pe trei aserţiuni:
- Naţiunea are un specific explicit;
- Interesele şi valorile naţiunii prevalează asupra tuturor celorlalte interese şi valori;
- Naţiunea trebuie să fie cât mai independentă cu putinţă, ceea ce impune recunoaşterea suveranităţii sale politice.[6] Termenul naţionalist este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene:
- atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională;
- acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. Naţionalismul clasic reprezintă un program politic care se referă la crearea sau conservarea unui stat suveran de către un anumit grup etno-naţional (popor sau naţiune), aceasta constituind îndatorirea de căpetenie a oricăruia dintre membrii grupului. Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi). De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră că numai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie).[7]
 
Totuşi, cea mai importantă controversă a teoriei naţionalismului este cea legată de dimensiunea sa temporală şi de factorii care i-au influenţat apariţia şi evoluţia. Trebuie semnalat faptul că asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). Potrivit primei teorii, naţiunile se pierd în negura vremii, iar sentimentele naţionale şi conştiinţa colectivă sunt elemente fundamentale ale fenomenelor istorice. Cercetătorii care au aderat la teoria naţiunii permanente se raportează adeseori la realităţi cum ar fi: faptele conducătorilor din antichitate şi Evul Mediu, declinul şi renaşterea naţiunilor, perspectivele de viitor pe care acestea le au; naţiunea este văzută ca fiind o comunitate populară, care reflectă nevoile şi idealurile oamenilor. Legăturile ancestrale şi cultura comună sunt esenţiale pentru apărătorii acestei teorii. Dimpotrivă, adepţii modernismului susţin că naţiunea şi naţionalismul sunt construcţii sociale şi creaţii culturale ale epocii moderne, proiectate special pentru vremea Revoluţiei şi a mobilizărilor în masă, absolut necesare în efortul de a controla procesul schimbării de sistem. În concluzie, teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni. Studiile teoreticienilor perenialismului[8] contestă ereziile moderniste, potrivit cărora:“inventatorii naţionalismului au fost membrii aristocraţiei tudoriene din Anglia Secolului al XVI-lea (sic!). Până atunci, termenul naţiune desemna ceva cu totul diferit; se referea la elitele culturale şi politice, nu la societatea în ansamblu. Familia Tudor a pus semn de egalitate între naţiune şi poporul englez. Naşterea naţiunii engleze nu a fost numai naşterea unei naţiuni, a fost naşterea naţiunilor, naşterea naţionalismului”.[9] Citind aceste invenţii, am putea constata, stupefiaţi, că nici măcar trecutul nu mai e ce-a fost.[10] Rescrierea forţată a istoriei neamurilor sfidează ordinea firească a lucrurilor, aşa cum a fost ea concepută de Creator. Dar, nu-i aşa?, dacă Dumnezeu nu ar fi existat, nu ar fi existat nici ateii.[11]
 
De origine probabil engleză, cuvântul naţionalism este folosit prima dată în Franţa, de un iezuit cu temperament puternic, abatele Barruel, care, în lucrarea sa Mémoire pour servir à l’histoire du jacobinisme, înfierează naţionalismul iacobin ca înlocuind dragostea generală”. Există, însă, o contradicţie în naţionalismul de tradiţie iacobină al Revoluţiei: un naţionalism salvator, universal, de eliberare a popoarelor; pe de altă parte, un naţionalism dominator, cocardier.[12] De fapt, consideră Anthony D. Smith, „de la căderea Bastiliei până la căderea zidului Berlinului, un fir roşu străbate istoria lumii moderne. Firul roşu este naţionalismul şi el este cel care uneşte şi desparte popoarele în lumea modernă; deşi ia multe forme, rămâne acelaşi fir roşu care apare şi dispare: ascensiunea şi declinul naţiunilor şi naţionalismului”.[13] Sau, în formularea lui Samuel P. Huntington: „naţiunile şi naţionalismul au fost trăsături esenţiale ale Occidentului din Secolul XVIII încoace. În Secolul XX au dobândit un rol central pentru popoarele din întreaga lume”. Autorul constată că, în zilele noastre, “naţionalismul este viu şi o duce bine în cea mai mare parte a lumii. În ciuda înstrăinării elitelor, majoritatea oamenilor din cele mai multe ţări sunt patrioţi şi se identifică puternic cu propria ţară”.[14]
 
 
Naţionalismul francez şi cel englez nu au o dimensiune teritorială/telurică solidă, aşa că miturile lor fondatoare sunt valabile oriunde. De-a lungul istoriei, datorită posesiunilor coloniale pe care le-au stăpânit, Franţa şi Anglia s-au comportat atât ca naţiuni europene, cât şi non-europene, ceea ce explică (mai ales în contextul imigraţiei masive dinspre alte continente) faptul că elitelor le-a fost greu să pledeze pentru o identitate etnică proprie. Naţionalismul european continental (şi, în special, ideea germană de Volksgeist) este, însă, produsul unor factori de ordin geografic nevalabili în cazul Franţei şi Angliei, elementul etnic (popor, naţiune) s-a întrepătruns cu cel statal. Aici, naţionalismul s-a manifestat la început ca un fenomen cultural al popoarelor-fără-stat. În Germania, Polonia, România, oamenii de litere au fost cei care au scos la iveală conştiinţa naţională; în Franţa, prinţii aveau conştiinţa de stat. Figuri semnificative din Centrul Europei (ca Herder şi Părintele Jahn în Germania, Sandor Petofi în Ungaria, Ljudevit Gaj în Croaţia, Vuk Karadzic în Serbia sau Taras Şevcenko în Ucraina) au jucat un rol crucial în punerea bazelor statelor moderne pentru popoarele din care făceau parte. Cât de diferită este povestea naţionalismului în Franţa, unde legiştii au creat statul francez unitar prin reprimarea tendinţelor regionaliste. În Anglia, fondatorii statului-naţiune au fost neguţătorii şi armatorii, care, ajutaţi de piraţi, au adus prosperitatea Coroanei.[15]
 - Va urma -
--------------------------------------------------------
[1] William Shakespeare, Hamlet.
[2] G. K. Chesterton, ILN, 20 decembrie 1919.
[3] Albert Camus, Omul revoltat.
[4] Daniele Conversi, Theories of Nationalism, 2002.
[5] Peter Taylor, “Political Geography: World Economy, Nation State and Locality, 1989.
[6] John Breuilly, Nationalism and the State, 1985.
[7] Vezi Nenad Miscevic, Nationalism, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2001.
[8] Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism, 1998.
[9] Liah Greenfeld, Nationalism: Five Roads to Modernity; Nationalism in Western and Eastern Europe Compared, 1995.
[10] G. K. Chesterton, A Short History of England
[11] G. K. Chesterton, Where All Roads Lead, 1922
[12] Cf. Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Institutul European, 1999.
[13] Anthony D. Smith, Naţionalism şi modernism, Ed. Epigraf, 2002.
[14] Samuel P. Huntington, Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane, Ed. Antet, 2005.
[15] Vezi Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism
footer