Revista Art-emis
Mulțumescu-ți, Ţie, Doamne! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 23 Aprilie 2014 23:58

Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emisO veche vorbă românească, pe care o găsim și la alte neamuri, spune că în tot răul e și un bine. Ea face serie cu alte vorbe precum nu-i dracul chiar atât de negru sau rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Ultima, ciudată rău, nu m-aș mira să nu aibă echivalent în alte limbi. E firea omului pretutindeni aceeași, care face din speranță izvor al vieții! După unii teologi, pierderea speranței ar fi păcatul cel mai mare. Ne-a vindecat de acest păcat „misiunea” cristică, deschizându-ne ochii minții și baierele sufletului asupra șansei de a ne mântui, șansă cu care ne naștem fiecare... Mântuirea sufletului fiind, probabil, „instituția” cea mai democratică, deschisă și accesibilă chiar oricui, oriunde și oricând. Fără nicio restricție de ordin social, economic, estetic, intelectual, etnic etc. Mântuirea, adică salvarea scânteii nemuritoare care ne în-sufleț-ește, ne însoțește de la naștere întru vecie, urmând ca noi, fiecare, să decidem, să alegem, cărei eternități ne încredințăm, căci sunt două: o eternitate a luminii și o eternitate a întunericului. Mai mult de atât ce ne putea oferi bunul Dumnezeu? Nu poate fi imaginată o „ofertă” mai generoasă, mai rodnică pentru rostul omului de a fi întruchiparea Domnului! De a fi și el Creator de valori și de a fi răspunzător pentru faptele sale.

Bunul Dumnezeu este „răspunzător” de toate cele ce se întâmplă în lume, în lumea cea mare și în lumea cea mică, adică în viața fiecăruia dintre noi. În chip asemănător Tatălui, purtăm și noi răspunderea faptelor noastre și va fi să dăm socoteală atunci când va fi să se aleagă hotarul peste care vom păși fără de întoarcere: hotarul luminii și al vieții veșnice sau hotarul întunericului și al morții desăvârșite. Fiecare dintre noi încearcă să vadă, să recunoască mâna Domnului în tot ce ni se întâmplă! Iar când descoperim coada pe care și-a vârât-o între noi Ne-fârtatele, găsim de fapt confirmarea aceleiași intervenții supreme! Are Dumnezeu motivele sale ca să-l accepte printre oameni pe cel mai perfid dușman al Omului. Nu ne sunt clare aceste motive, dar ele există! Este evidentă funcționarea lor! Chiar dacă înțelegerea noastră este limitată și sfârșește prin a conchide că nebănuite și neștiute sunt căile Domnului!

Să încercăm să le înțelegem totuși, dar să nu disperăm dacă deseori perplexitatea este starea la care ne aduce spectacolul lumii, această lume minunată în care suntem deopotrivă actori și spectatori, jucători și suporteri, într-un joc ale cărui reguli suntem nevoiți să le descoperim singuri, pe parcursul meciului.

De mai mulți ani, destul de curând după explozia de optimism și speranță din decembrie 1989, noi, românii, trăim cu sentimentul că Dumnezeu a uitat de noi, ne-a întors spatele și ne-a lăsat la bunul plac al tuturor răilor de pe lumea asta. Ni se întâmplă o mulțime de ne-mai-întâmplate până acum și mai toate ne lovesc fără cruțare, fără menajamente, fără să ne lase răgazul de a ne trage sufletul măcar! Nu scăpăm bine de un necaz că ne potopesc altele, mai multe, mai dureroase. Tot mai acut trăim sentimentul prăbușirii și distrugerii fără leac de îndreptare, de revenire, de remontare. Tot mai mulți sunt românii care își strigă deznădejdea, iar cei mai mulți dintre noi și-o tac. Li se pare inutil efortul... Cui să ne plângem? Cine ne mai ascultă? Nimeni! Domnul și-a luat ochii de pe noi, ne-a lăsat pradă izbeliștilor! Nu ne-a rămas decât să pricepem că ne luăm astfel răsplata cuvenită pentru păcatele noastre cele multe și grele... Numai limba românească, numai graiul străbun nu se leapădă de noi, iertându-ne de toate cele făcute și nefăcute cu păcat şi ne îmbie, de Învierea Domnului, cu vorba de mai sus: în tot răul e și un bine, fraților! Din răul care s-a săvârșit când Iisus a murit pe cruce, un rău de s-au cutremurat tăriile cerului și ale pământului, un rău și un păcat decât care nu-ți poți imagina unul mai mare și mai dureros pentru omenime, acum știm bine ce mare a fost binele astfel descoperit și dobândit: credința în Iisus Hristos! Credința în Dumnezeu cel adevărat, Tatăl Fiului! Descoperirea Sfintei Treimi! Hotar între începuturi confuze și împlinire lămurită!

Și am făcut zi de praznic, de sărbătoare, din răul cu care oamenii l-au răsplătit pe Binefăcătorul lor. A trebuit să ne simțim cum nu se poate mai vinovați ca să putem iubi apoi fără rest, fără încetare. Fără răul, fără durerea, fără umilințele îndurate an de an în Săptămâna Patimilor, nu ar fi fost convingătoare și mântuitoare pentru Om trecerea lui Iisus pe pământ, printre noi! Cuvintele și pildele sale. Lucrarea sa nu ar fi rodit. Drept care mă întreb: Doamne al milelor și al cinstitei judecăți, care să fie binele de care avem noi parte azi? Noi, românii! Binele de care avem parte azi, adică în anii, deja atât de mulți, de după decembrie roșu? Roșu de atâta sînge nevinovat!... Oare vom fi vreodată iertați pentru acel sânge?

Mă întorc la limba română... Nu cunosc altă limbă care să-i țină pe vorbitorii ei atât de aproape de Dumnezeu, în contact permanent și nemijlocit cu Domnul! Și limba română ne ține aproape de Dumnezeu atunci când ne îndeamnă să nu uităm binele de care Dumnezeu ne face parte în orice moment, la orice răscruce a vieții, la orice necaz sau cumpănă, ca individ sau neam. Și asta pentru că în tot răul e și un bine! În tot ce ni se întâmplă e cineva responsabil cu Binele, care-și lasă pecetea. Care-i, deci, binele de care avem parte azi? Azi, când părem potopiți de toate belelele și relele din lume? Deplângem cu toții mai ales șansa mare pe care am avut-o și pe care am pierdut-o: România avea în 1990 un potențial economic care o situa printre economiile cele mai dinamice, mai performante! Nu intru în detalii. Dau un singur exemplu: portul Constanța, lărgit să fie încă de atunci al doilea port din Europa, era gândit pe măsura unei economii care aspira și ea la unul dintre primele locuri din Europa. Aveam o armată de ingineri, tehnicieni și muncitori calificați, câteva milioane, care erau capabili să pună în valoare potențialul economic și tehnic dobândit după 50 de ani de privațiuni! 50 de ani am strâns cureaua, noi, românii, ca să ajungem la potențialul economic care ne singulariza printre celelalte țări așa zis comuniste şi nu numai. Când am ajuns să ne bucurăm că datoriile sunt plătite, că alții ne sunt datori, că am intrat în rândul țărilor prospere, că putem întoarce foaia istoriei, putem deschide un nou capitol în Istoria Neamului, capitolul abundenței și al performanței la nivel planetar, taman atunci lucrurile au luat o turnură complet neașteptată, aducându-ne în situația de azi, de neconceput în 1990! Imposibil de imaginat de mintea vreunui om, român sănătos, dar nu și de mintea diabolică a celor care au fost strategii dezastrului post-decembrist!

Mă întreb, așadar, care mai poate fi binele din răul imens provocat Țării de așa zisa revoluție/reformă? Care să fie, așadar, aspectele pozitive, reversul salutar al medaliei calpe bătute în decembrie 1989? Desigur, fiecare facem un exercițiu de imaginație atunci când regretăm că nemerncii ne-au distrus Țara. Și ne imaginăm fiecare o Românie alta decât cea de azi. O Românie fără șomeri, fără cerșetori la fiecare colț de stradă, cu pensionari care-și trăiesc în demnitate vârsta înțelepciunii, o Românie întemiată pe recunoașterea și cultivarea competenței profesionale, acea Românie la care să te uiți ca la soarele de pe cer!

Dumnezeule mare, oare există vreun motiv să ne pară bine că acea Românie de vis rămâne mai departe o fantasmă, o nălucă pentru mintea năucă a unor români incurabil de optimiști? Mi-e teamă că da!

Mă bucur, de fapt, mă bucur că da! Avem motive să identificăm un revers pozitiv al eșecului nostru. E de ajuns pentru asta să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă România își valorifica potențialul economic, după ce începea să culeagă roadele celor semănate vreme de 50 de ani, ani de privațiuni și suferințe de tot felul? Ce s-ar fi întâmplat cu o Românie în care suferințele și privațiunile ar fi ajuns amintire, subiect de literatură, de istorii pentru nepoți, să nu uite de unde am pornit, oricât de sus vom fi ajuns? Și care-i binele din faptul că „nu am ajuns sus” totuși? Care-i câștigul de pe urma dezastrului post-decembrist? Un câștig la care, nemernicii care au trădat și vîndut Țara nu s-au gândit?! Simplu de aflat acest revers la care mă gândesc tot mai mult cu recunoștință, murmurând în sinea mea Mulțumescu-Ți, Doamne!

Oameni buni, România noastră ar fi fost din ce în ce mai puțin a noastră! O Românie prosperă ar fi devenit, după regula jocului planetar, o țintă a emigrației economice, a emigranților din țările sărace ale lumii, a emigranților nefericiți și nenorocoși, care bântuie pe fața Pământului mânați de foame, de sărăcie, de lipsa speranței. România devenea un „El Dorado” pentru milioane de afro-asiatici, cohorte nesfârșite de oameni fără patrie, mulți dintre ei și fără Dumnezeu, ne-ar fi năboit ca un „Tsunami uman” imposibil de controlat, de stăvilit! Las pe fiecare român să dezvolte singur imaginea acestei Românii suprapopulate de alogeni nedoriți, căci contextul internațional de după 1990 nu ne-ar fi permis să legiferăm pentru a ne proteja de o asemenea invazie. E drept, avem și azi parte de alogeni nedoriți, căzuți pe capul nostru după 1990, dar numărul acestora nu este prea mare. Iar ăștia au venit să fure, să se pricopsească prin corupție și jaf! De îndată ce se vor institui în Țară legi corecte și guverne capabile să le aplice, borfașii care se dau azi investitori strategici își vor lua zborul spre alte zări.

Da, am pierdut potențialul industrial pentru care, vrând-nevrând, s-au sacrificat milioane de români! Dar ne-am păstrat potențialul genetic, zestrea biologică. Ne-am păstrat intactă șansa de a ne apropia de mult visata Românie a românilor, a tuturor românilor și numai a românilor! Ideal de neatins, știu bine, dar spre care avem datoria să tindem, chiar dacă asimptotic. O Românie a tuturor românilor și numai a românilor este o imposibilitate, practic vorbind, dar și teoretic, însă ea trebuie să existe în mintea noastră și în mintea naționaliștilor de pretutindeni pentru a întări rezistența noastră la globalizare, la politica de metisaj rasial și etnic pe care o urmăresc cu program și cu mari eforturi forțele răului din această lume!

Dumnezeu a lăsat policromia de nații și rase ca pe o podoabă de cel mai mare preț a Lumii. Diversitatea Creației divine, inamică uniformizării și depersonalizării atât de plăcută Ne-fârtatelui, include și această componentă: diversitatea de stiluri și chipuri generate de diversitatea etnică și rasială care a încununat desfășurarea istoriei universale. Această cunună trebuie ferită și prezervată. Sunt false valorile în numele cărora se face propagandă pentru nesocotirea specificului rasial și etnic al comunităților umane istoricește constituite. Nu sunt de la Domnul! Nicio religie nu susține această strategie de anulare a diversității, a unicității ființei umane, a unicității culturii și spiritualității fiecărei etnii. De aceea avem suprema datorie ca români să ne păstrăm ca români! Să fim români atunci când va sosi ceasul supremei Judecăți finale! Căci la acea judecată chemate vor fi neamurile, limbile pământului, iar nu persoanele! Mântuirea va fi a Neamului, mai presus de cea a individului! Din această perspectivă privind ce s-a întâmplat și ce nu s-a întâmplat după 22 decembrie 1989, avem motive să spunem cu toată încredințarea Mulțumescu-Ți, Doamne!

Un alt necaz care ne-a lovit după 1989 îl constituie exodul românilor spre Occident! Din cauza prăbușirii economiei, din cauza șomajului galopant, milioane de români au plecat în lume să-și afle un rost! Mulți dintre români au plecat nu de nevoie, ci de voia lor, împinși de dorința de a-și măsura forțele, de a-și verifica potențialul creator și pe alte meridiane, în condiții de concurență mai aspre, așa cum este pe placul celor care se nasc cu temperatment și calități de luptător, de întreprinzător. Într-un fel sau altul, Țara a fost părăsită de români dintre cei mai performanți, mai capabili, mai utili. Câteva milioane! Fără să discut sub toate aspectele acest fenomen care ne-a întristat pe toți voitorii de bine ai Neamului Românesc, mă întreb direct, fără alte introduceri: care este reversul pozitiv al acestei veritabile hemoragii, ce poate fi bun în această abandonare în masă a vetrei strămoșești?

Trec peste faptul că majoritatea românilor plecați dau semne, semne reconfortante, că vor reveni în Țară şii constat că marele câștig de pe urma acestui „rău” este că românii, plecând în Occident și trăind acolo ani de zile, au avut astfel ocazia să se compare, să se confrunte cu „concurența” planetară, la nivel global. Au avut ocazia să constate astfel că nu suntem deloc ultimii din lume ca potențial uman de efort creator, de efort fizic și intelectual, artistic, așa cum unii sceptici de serviciu au încercat, generații la rând, să ne bage în cap cum că în Occident toți sunt niște supermani, niște mari specialiști, niște mari caractere, în comparație cu „prăpădiții de români”. Au mers românii cu sutele de mii „la fața locului” și au constatat mai întâi că nicăieri în străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă, că nicăieri străinul nu te crește, nu-ți vrea binele! Ești bun pentru străin, în țara lui, numai cât îi poți fi de folos.

Întâmpinați deseori cu ostilitate, românii au devenit imediat „folositori”. În țări cu șomaj endemic, fără leac, românii și-au găsit repede ce să facă, unde să muncească. S-au descurcat de minune! Au dovedit altora, dar mai ales pentru ei înșiși au dovedit, o calitate umană neobișnuită, pe care n-o afli pe orice meridian. După 24 de ani de confruntare cu străinătatea, cu străinătatea cea mai performantă: Occidentul, românul are motive să nu mai fie timorat nicăieri pe această planetă! Se simte în stare să facă față oricărei solicitări, în orice ambianță socială!

Faptul că ești român constituia la începutul anilor 90 un handicap. După 24 de ani, în ciuda celor care au cheltuit miliarde de dolari pentru a ne discredita mai departe, faptul că ești român devine, de la o zi la alta, tot mai mult un certficat de profesionalism, de onestitate, de loialitate în relațiile umane!

I-au trebuit Occidentului ani buni ca să nu mai facă confuzia dintre români și țigani! O confuzie bine manipulată, provocată de neprieteni deopotrivă din țară și din afară! La fel, pentru prima oară după mai bine de o sută de ani, propaganda maghiară anti-românească este în scădere drastică de credibilitate. Europa descoperă și se convinge tot mai mult că românii sunt unul dintre popoarele cele mai mari și mai importante din Europa. Dar mai ales descoperă că românii nu au parte de politicienii pe care i-ar merita!

Toate la vremea lor însă!, pare că ne spune Cineva din Înaltul Cerului. Va fi fiind vreun câștig și din faptul că suntem guvernați prost, de o gașcă de nemernici, sperjuri și vânzători de neam. N-ar fi prima oară în istorie când dintre asemenea „suflete pierdute” se va ridica pedepsitor cel sătul la un moment dat de nevrednicia din preajma sa, precum ex ossibus ultor! Așadar, să nu ne grăbim să nutrim speranțe deșarte, dar nici să nu ne pierdem cu firea când viața ne pune la încercare.

Să ne bucurăm atunci când, când și când, mai pricepem câte ceva din planul divin al Istoriei și vedem că Dumnezeu nu ne-a uitat! Pricepem că avem pentru ce să-I fim recunoscători, noi și urmașii noștri, pentru toate astea rostind un smerit și însuflețit

Mulțumescu-Ți Ție, Doamne!

footer