Revista Art-emis
Reuniunea sionistă de la Academia Română (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 26 Februarie 2014 18:33
Matatias Carp - Cartea  NeagrăUn bine-meritat fiasco - Extras din partea întâia
 
Luni, 17 februarie 2914, în Aula Academiei Române s-a ținut o reuniune pe tema veșnic vie a Holocaustului. A holocaustului din România, desigur. Era a nu știu câta holocaustologeală - termenul nu-mi aparține, găzduită în cea mai prestigioasă instituție și incintă dedicată adevărului istoric. Numai că de data asta era prima reuniune a holocaustologilor după penibilul (pentru ei!) moment, petrecut cu câteva luni în urmă, când profesorul universitar Vladimir Iliescu, istoric român stabilit în Germania înainte de 1990, excedat de prostiile pe care le auzise de la câțiva antevorbitori, s-a ridicat și a declarat că el, ca istoric și ca bucovinean, ca persoană care a întemeiat o fericită și onorabilă familie mixtă româno-evreiască, știe bine că „în România nu a fost Holocaust”! Probabil că acesta a fost motivul organizării reuniunii de luni, 17 februarie 2014: pentru revanșă. Li s-a oferit holocaustologilor prilejul de a veni cu noi argumente, cu noi „informații istorice și mărturii privind holocaustul din România”. Și să infirme astfel declarația intempestivă și „iresponsabilă” a domnului profesor din Germania! [...] S-au răspândit o sută de mape care au ajuns la fiecare academician prezent în sală, precum și la o bună parte din publicul ne-academic. Mulți dintre ei viitori academicieni. Un public cum nu se putea mai bun! Și mult mai numeros decât publicul care l-a aplaudat cu frenezie pe domnul Iliescu! Așa că fiecare persoană din aulă a avut ce citi în timpul plicticoaselor fonfăieli holocaustologizante, de la pupitrul Academiei, pângărită încă o dată de minciunile arhi-cunoscute! Fiecare mapă conținea textul prezentat aici. Vedeţi partea I-a şi a II-a a textului, publicate în ediţiile precedente (Redacţia ART-EMIS).
 
Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat de armata română în perioada 1941-1943, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea lui Antonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei. Cum au ajuns evreii români în Transnistria? Trebuie ştiut că în luna iunie 1940, guvernul român a pri­mit de la Moscova un ultimatum, de a evacua în câteva zile Basa­rabia şi Bucovina de Nord, aceste provincii vechi româneşti urmând să fie ocupate de Armata Roşie şi integrate Uniunii Sovietice. Ultimatumul sovietic, atât de cinic şi de ilegal, a stârnit consternare şi durere printre români, dar nu şi printre evreii din cele două provincii şi din restul României, evrei care nu şi-au ascuns satisfacţia pentru dezmembrarea României. Ba unii evrei, nu puţini, s-au dedat şi la acte de violenţă împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, violenţă împinsă până la asasinate oribile. Uniunea Sovietică a ţinut în stăpânire cele două provincii până în iunie 1941, adică vreme de un an, timp în care localnicii români, deşi erau populaţia majoritară şi autoh­tonă, au suferit nenumărate vexaţii, nu atât din partea ocupantului sovietic, cât mai ales din partea evreilor localnici, fanatici comunişti. Când la 21 iunie 1941 România a declarat război U.R.S.S.-ului, mulţi dintre militarii români s-au considerat îndreptăţiţi să se răzbune pentru umilinţele şi violenţele cu care evreii din Basarabia îi trataseră pe militarii români aflaţi în retragere, în iunie 1940. Aşa „a început“ Holocaustul din România, prin represalii perfect justificate, care au afectat viaţa şi integritatea fizică a câtorva zeci de evrei criminali, poate câteva sute, nu mai mulţi. Repet: evrei criminali!
 
Curând după redobândirea Basarabiei, au început să fie descoperite gropile comune şi alte urme ale asasinatelor în masă care au făcut mii de victime printre români în perioada iunie 1940-iunie 1941. S-a aflat despre românii, zeci de mii, care fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre ei murind pe drum. Toate aceste suferinţe româneşti fuseseră pricinuite de Armata Roşie şi mai ales de zelul anti-românesc al unor Alexandru Şafran, art-emisevrei din Basarabia şi Bucovina care s-au oferit voluntari să contribuie la opera de rusificare a celor două provincii româneşti!
Pentru autorităţile de la Bucureşti, după 21 iunie 1941 s-au pus două probleme în legătură cu evreii din Basarabia şi Bucovina:
- cum să-i apere de furia populaţiei şi a militarilor români?
- cum să-i pedepsească totuşi pentru lipsa de loialitate faţă de statul român?
Soluţia găsită a fost să li se satisfacă sentimentele atât de violent anti-româneşti şi să-i scutească de povara de a mai fi cetăţeni ai unui stat pe care nu-l respectă şi nu-l agreează. Aşa a apărut soluţia evacuării şi strămutării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, unde au mai fost strămutaţi şi evrei comunişti din restul teritoriului, dar nu în lagăre de concentrare ad-hoc construite, ci în sate şi localităţi, în casele abandonate sau ale localnicilor. Li s-au oferit locuri de muncă, pentru care au fost retribuiţi şi au fost liberi să se organizeze, să se gospo­dărească. În principiu, o singură restricţie li s-a impus: să nu se întoarcă în România! Asta a fost pedeapsa şi, totodată, măsura de prevedere luată de Antonescu: evreii din Basarabia şi Buco­vina, care dovediseră sentimente pro-sovietice şi anti-ro­mâneşti, să nu mai calce pe teritoriul României! Măsură şi ea perfect justificată!
 
Semnificativ este faptul că după război evreii care au fost deportaţi în Transnistria, întorşi în România, s-au considerat ceea ce toată lumea ştia că sunt: victimele unor represalii şi persecuţii politice, ideologice, nicidecum rasiste. Atfel că cei deportaţi în Transnistria, printre care s-au numărat şi câţiva comunişti români, au fost declaraţi „luptători comunişti în ilegalitate“ şi au fost copleşiţi cu onoruri şi beneficii oficiale, cu substanţiale „pensii de ilegalişti”. În literatura scrisă după 23 august 1944 aceşti evrei sunt prezentaţi ca luptători comunişti, aşa cum o face şi ideologul comunist (evreu) Ştefan Voicu, bunăoară, în ale cărui memorii despre experienţa sa din lagărele de deportare din Transnistria nici nu apare cuvântul evreu! Toţi deportaţii sunt numiţi comunişti sau tovarăşi. Aceste „lagăre de concentrare“, cum sunt numite de isto­ricii evrei, erau păzite de jandarmi români, dar nu atât pentru a-i împiedica pe evrei să evadeze - oricum aceştia aveau o mare li­bertate de mişcare, cât pentru a-i împiedica pe localnici să-i ata­ce pe evreii deportaţi. Aceşti jandarmi români au intervenit deseori ca să-i apere şi pe evreii localnici ucraineni, de furia populaţiei locale, a ucrainenilor care nu le puteau ierta evreilor devotamentul faţă de autorităţile comuniste şi fărădelegile săvârşite la adăpostul ideologiei bolşevice, în timpul puterii sovietice, suferinţele pe care evreii le-au pricinuit ucrainenilor în numele luptei de clasă, al ideologiei bolşevice.
Au murit mulţi evrei în Transnistria? Istoricii holocaustizanţi ceva mai moderaţi avansează cifra de 250.000. Puşi în faţa unor evidenţe chiar şi pentru aceşti istorici imposibil de ignorat, au rectificat: evreii din Basarabia şi Bucovina, care au fost de­portaţi şi au murit de mâna românilor în Transnistria, sunt mult mai puţini. Nu se ştie exact câţi, dar asta nu scade vinovăţia (programată) a românilor, căci românii au mai ucis în Transnistria şi evrei ucraineni, localnici. Nu se ştie câţi, dar foarte mulţi. La un loc, aceşti foarte mulţi evrei români şi ucraineni trebuie să fie cam 250.000 la număr, poate chiar 400.000… Cifre pentru care nu se aduce nici o documentaţie cât de cât demnă de luat în seamă.
 
În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţii internaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie a Crucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţie împuternicită de Vatican. Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor trei comisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să se potrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria! Au fost câteva cazuri de ucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armata germană şi cu implicarea exclusivă a germanilor. Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşa de rău bruta­lizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate, aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cu evreii evacuaţi din România în Transnistria.
Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorul român al Transnistriei, autorul mo­ral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiunea holocaustizantă:
- la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documente importante pentru situaţia celor deportaţi;
- toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe gu­vernatorul Transnistriei, pentru situaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recu­noştinţă pentru Papa Ioan Paul al II-leaadministraţia românească;
- după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriul sovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului”, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11 guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţa celor care i-au judecat. Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-au perindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omenia guvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Judecat în piaţa publică din Odesa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnat autorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria!
Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declara în 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept”. Declarație scrisă și semnată de distinsul rabin șef al Genevei, la acea dată. Invitat de onoare al Senatului României în 1996.
În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficială pe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şi care nu putea fi interpretat decât ca un semn de re­cu­noaştere a meritelor pentru care lui George Alexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pontificală: „Orbis et Urbis”. Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 a fost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistria a 400.000 de evrei? Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avut George Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odini­oară este pentru că Vaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că ni­meni dintre români nu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei!
În lipsa unor dovezi privind uciderea a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria, istoricii holocauşti consideră că intră în economia genocidului, a Holocaustului, şi evreii care au murit în Transnistria de boală, îndeosebi de tifos, învinuind autorităţile româneşti de provocarea, prin neglijenţă, a epidemiilor de tifos din acei ani. După această logică ar urma să fie inventariaţi ca victime ale Holocustului şi românii, civili sau militari, răpuşi de tifos în alte zone ale ţării sau pe front ori în prizonieratul din Rusia. Ceea ce n-ar fi cu totul lipsit de logică..., dar în acest caz, Holocaustul ar înceta să mai fie monopol evreiesc. Din păcate, pentru demnitatea fiinţei umane, în ultimii ani s-au făcut dezvăluiri neaşteptate şi cutremurătoare privind folosirea armei bacteriologice de către trupele aliate în cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a provoca epidemii, inclusiv epidemii de tifos, în ţările controlate de Germania nazistă. Astfel că responsabilii de genocidul, de Holocaustul din Transnistria, vinovaţi de moartea evreilor şi românilor răpuşi de tifos, sunt de căutat mai curând printre marii strategi de la Londra şi Washington, mai degrabă decât la Bucureşti.[2] Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu, autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti.Moshe Carmilly Weinberger, art-emis
 
VI. Mărturia lui Moshe Carmilly Weinberger, rabinul șef al Clujului, în anii ’80, mărturie repetată și după 1990
 
„Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.[...] Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea și-a pierdut umanitatea, la fel și iubirea creștinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-și salveze credința în omenie. Iar noi evreii, îi suntem și îi rămânem recunoscători poporului român pentru aceasta.”
 
VII. Mărturia scriitorului Vasilii Grossman
 
Iată și consemnarea pe care o face marele romancier Vasilii Grossman, în calitate de corespondent de front, la fața locului, la Odesa, la câteva zile după ce românii părăsiseră Transnistria: „Regimul de ocupație a Ucrainei de sud-vest (Transnistria adică - n.a.) sub români a fost aproape plăcut în comparație cu tratamentul german al populației.”  Același autor indică cu precizie și numărul evreilor uciși, precum și identitatea asasinilor:
 
„Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents:
 
Domanevka a fost locul în care evreii au fost executați. Ei au fost duși acolo de poliția ucrainiană. Șeful poliției din Domanevka a ucis el însuși 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuțiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Șeful poliției din Domanevka și opt din cei mai apropiați colaboratori au fost arestați de către români, duși la Tiraspol și trimiși în judecată. Crime a făcut și procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odesa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el « să mergem la împușcat ». Ei ucideau oameni în grupuri separate.[…] Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka și patruzeci de copii care se aflau în creșă. Numărul total al evreilor din Odesa executați în Domanevka a fost aproape 90.000 de oameni. Cei care au supraviețuit au primit ajutor de la Comitetele evreiești din România.” Același autor explică și sălbăticia cu care ucrainienii s-au dedat la acest cumplit carnagiu - 90.000 de victime: ucrainienii îi considerau pe evrei vinovați de înfometarea Ucrainei în anii ’30, când au pierit aproape 7 milioane de țărani ruși și ucrainieni! „În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor și pentru colectivizarea forțată a agriculturii a provocat o mare foamete și moartea a șapte milioane de oameni.[…] Agenții staliniști au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.” Așadar: „entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”
Niciun cuvînt despre implicarea românilor în aceste crime oribile! Această implicare va fi „descoperită”, adică inventată după 50 de ani de activiștii minciunii instituționalizate de la Institutul Elie Wiesel. Acești mercenari ai anti-românismului instituționalizat la aceeași adresă vor contabiliza evreii asasinați de ucrainieni în contul românilor! Altminteri nu le ieșea la inventar de un holocaust.
În general, evreii evită să vorbească de implicarea sovieticilor în Holocaust, a Uniunii Sovietice. Motivul principal: șantajul rușilor, care dețin toata arhiva de la Auschwitz...
 
Vasili Grossmann, art-emisNota bene: evreii uciși în Transnistria și în Ucraina erau evrei autohtoni, evrei sovietici. Evreii deportați - mai corect spus strămutați din România, cei aduși din Basarabia și Bucovina, au fost păziți de jandarmii români să nu fie uciși de localnici. Acesta este motivul pentru care în incintele în care fuseseră adăpostiți evreii, jandarmii români păzeau să nu se intre fără voia lor în așa zisele lăgăre, care erau în fapt niște sate părăsite de locuitori. Sub protecția jandarmilor români s-au aflat și mulți evrei localnici, refugiați în „lagărele” de deportați... Altminteri, evreii erau liberi să iasă din lagăr fără nicio restricție. O făceau însă pe riscul lor! Să nu pățească ceva din partea localnicilor sau a germanilor. În mentalul popular ucrainean se păstrează până azi resentimentele populației față de „românii” care i-au împiedicat să se răzbune pe evrei așa cum ar fi dorit ucrainienii și așa cum, pobabil, ar fi meritat evreii... (Evident, unii: unii ucrainieni, unii evrei...)
Niciunul din citatele de mai sus, inclusiv mărturia lui Vasilii Grossman - evreu -, nu apar în textele elaborate la Institutul Elie Wiesel...
 
Partea a doua
Dau câteva citate, cu un comentariu minim, lăsând cititorului plăcerea de a se descurca singur în contact direct cu autori evrei dintre cei mai importanți în literatura holocaustului. Cititorii noștri sunt invitați să-și aleagă citatul favorit, citatul și autorul care îi va indigna cel mai mult. Începem cu Cartea Neagră,[3] scrisă de Matatias Carp - în colaborare discretă cu Ilya Ehrenbourg, carte care în 1946 a dat tonul la cântec, la aria calomniei anti-românești:
1. Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.[…] Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorâţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d. ”. Exact aşa scrie: ş.a.m.d.. Aşadar, pe lângă osiile căruţelor, toate cele ce mai sunt de uns într-o gospodărie țărănească… Așa scrie la pagina 23, volumul 1, ediţia de după 1989! Pagina din dreapta, pe la mijloc, cules cu litere îngroşate. Formulă memorabilă: „…cu sângele evreilor să se ungă osiile căruţelor…”
2. „Evreii internaţi la Moghilev, «neavând posibilitatea aprovizionării cu alimente, se hrăneau cu excremente omeneşti, iar mai târziu cu cadavre omeneşti»”.  Da, aţi citit bine : evrei care « se hrăneau cu excremente omenești şi cadavre omeneşti… ». Declaraţia este semnată de un « domnul M.Katz, fost preşedinte al Comitetului Evreiesc din Moghilău.
„Cartea Neagră” a fost recent dată la tradus, gest în urma căruia se va internaționaliza şi bomba asta : evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti!… Evrei care se hrănesc cu cadavrele altor evrei !
Şi cine ne dă asigurări că-i adevărată dintotdeauna povestea asta? Nu doar Ilya Ehrenbourg, ci însăşi întreaga onor comunitate evreiască din România, preşedinte Aurel Vvainer, cine altul?! Başca cei trei preşedinţi români, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, care au plâns cu batista la nas la memorialul fecalelor mâncate de evrei în timpul Holocaustului şi după! Mai ales după! Cum să nu le faci muzeu de veșnică amintire?!
Deci nu e glumă şi nici limbaj de ăla figurat ! Ci pe bune: evrei care se hrănesc cu excremente omeneşti. Evrei care se hrănesc cu cadavre omeneşti. „Cartea Neagră” dixit! Adică un evreu! Unul dintre evreii cei mai importanți pentru Institutul lui „Elie Wiesel”. Trebuie scris chiar și cu majuscule că în România, pentru prima oară în istoria multi-milenară a iudaismului, s-au găsit  evrei care să se hrănească cu excremente şi cadavre.[4] Cartea Neagră - Talmudul sioniștilor holocaustizanți.
3. Într-o emisiune TV, un alt „Katz”, ceva mai mic, nu prea a ştiut să răspundă la întrebarea întrebărilor: „ce s-a întâmplat, bre, omule, cu cadavrele celor 250.000 de evrei ucişi de Antonescu în Transnistria? Unde s-au evaporat?”  S-a bâlbâit ce s-a bâlbâit și, în cele din urmă, a scos răspunsul penibil: cadavrele evreilor uciși de români au fost mâncate de câini, înainte de a interveni autoritățile ca să le adune în câteva mii de gropi comune inexistente! Avem deci de ales între doi Katzi, care este mai nebun decât celălalt : Katz 1 sau Katz 2 ?
Katz 1 este cel care susține că nu ne-a mai rămas niciun cadavru din cele 250.000 deoarece aceste cadavre au fost îngurgitate de evreii supraviețuitori, atunci când nu s-au mai găsit fecale!
Katz 2 este evreul care susține că din 250.0000 de evrei români holocaustizați, nu s-au putut găsi cadavre de evrei nici pentru o groapă comună mai prizărită deoarece toate aceste sute de mii de cadavre au fost mâncate de câinii bagabonți!
Să ne bucurăm că  traducând Cartea Neagră, Federația Comunităților Evreiești din România va asigura o carieră internațională strălucită faptului unic în istorie că evreii din Transnistria au fost haliţi, cu fecale cu tot, de ceilalţi evrei din Transnistria, mai supraviețuitori. Evreii s-au mâncat astfel unii pe alţii, între ei, fără nicio imixtiune străină, ba și-au mâncat și fecalele, în cea mai pură tradiţie autarhică a ghettoului, vie şi azi. Drept care așa s-a produs alt miracol transnistrean :niciun evreu în zonă nu a murit de foame! Ba chiar la întoarcere - câţi s-au mai întors, cam 95%, toţi evreii erau supraponderali!
Limitat la puterea de circulaţie, infimă, a limbii române,  acest adevăr - evreii mâncători de fecale, corect: evreii mâncători de c**at, va irumpe pe mass media mondială prin traducerea în limba lui Céline, să i se bucure toţi urmaşii! Ce victorie postumă, niciodată imaginată sau măcar visată de vestitul antisemit! Al drăcuţului drac, cum le mai aranjează el, mereu pe mâna proprie a altora!
4.„În iadul din Transnistria, - zice Sonia Palty în „Realitatea Evreiască”, oficiosul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România -, penuria de sare îi făcea mai ales pe copilaşii evrei din Transnistria să sufere şi, natural, îi făcea să se smiorcăie toată ziua. De trista împrejurare profitau fără ruşine vecinii fiecărei familii cu copii, tot evrei, sărmanii, care-şi puneau farfuria cu supa chioară sub ochii lacrimogeni ca să-şi săreze astfel bucatele!” Ea însăși, Sonia Palty, mărturisește că a fost astfel abuzată de vecini… De mai multe ori! Între timp, adică între interviul din „Realitatea Evreiască” și textul scris azi, Sonia Palty a fost exmatriculată din Transnistria și din rândurile victimelor Holocaustului! Nu pentru minciuni! Pentru minciunile din cartea ei de amintiri din Transnistria a fost premiată și plătită la greu de Uniunea Scriitorilor din România! Ci a fost excomunicată pentru crimele săvârșite în Transnistria de un membru important al familiei sale: pezevenchiul de ta-su! Crime împotriva evreilor care scăpau neîmpușcați de români! Le venea de hac tatăl Soniei!
- „Ce părere ai, amice Teşu, despre această poveste cu sarea din Transnistria? ” - l-am întrebat cândva pe domnul Teşu Solomovici, domn pe care, o vreme, l-am suspectat că el ar fi evreul normal pe care-l caut cu lumânarea de câteva decenii, ultimele două.
- „E chiar uşor ingenioasă povestea, este, da, o metaforă! ”, mi-a explicat comprehensiv și filologic Teşu Solomovici când m-am arătat contrariat de paradox: tocmai evreilor, care sunt sarea pământului, să li se ia sarea!? Cât de subtili au fost românii în cinismul lor! Cine ar fi zis ?! Auzi la ei, să nu le dea nici sare nevinovaţi fraţilor lui Josef?!
5. Din păcate, nici cu Teşu nu mi-e ruşine!… Iată-l ce scrie despre scufundarea vasului Merkure, plin ochi cu evrei: „Vasul a fost torpilat de un submarin german. Soldaţii germani i-au mitraliat pe evreii care încercau să se salveze şi asupra lor au fost lansaţi câini dresaţi ca să-i ucidă în apă”. Aşadar, câini dresaţi să fie „lansaţi”  în apă şi să ucidă evrei în largul mării. Câini care stau zile şi săptămâni întregi într-un submarin, domule Teşu, fără să turbeze?! Câini care vin la tine înot şi te muşcă, te bagă cu capul la fund?! Dragă domnule Teşu, n-ai văzut niciodată un câine cum înoată?! Păi nu aveai voie nici măcar să citezi asemenea inepţie! Iar dacă nu dai sursa acestei „informaţii”, dacă deci dumneata ţi-ai imaginat singur şi nesilit de nimeni această gugumănie, cu ochişorii minţii tale dacă ai vizualizat-o, atunci se întâmplă ceva foarte grav cu mintea dumitale! Şi zău că nu mă bucur! Aşa cum nu mă bucur să aflu şi să ştiu că submarinul criminal a fost unul sovietic, nu german. Nu schimbă cu nimic destinul pasagerilor de pe Merkure. Dar ar trebui să schimbe destinul cărţilor şi al autorilor care propun asemenea netrebnice fantasmagorii! N-au ce căuta pe tarabele librarilor ori în casa unor oameni normali, cu frica lui Dumnezeu! Afară din librării şi tipografii, din biblioteci, nebunelor! Înseilări smintite! Aţi împuţit destul planeta!
 
6. La un imaginar concurs de abjecții imaginate în literatura holocaustizantă, s-ar putea să câștige cartea „Holocaustul sub guvernul Antonescu”, carte publicată la editura Hasefer, de un ins care nu s-a sfiit a-și pune și numele pe copertă: Liviu Beriș se numește nerușinatul. Dar e foarte probabil că nu este conștient de grozăvenia și absurditatea celor scrise. Posibil psihopat. I-a ajuns în mână declarația unui martor ocular și nu se îndoiește nicio clipă de veridicitatea și autenticitatea mărturiei privind comportamentul jandarmilor din Transnistria:  „Au început să depisteze copiii nou născuți. Ne puneau în cerc (în toți anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificația punerii noastre în cerc), iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuța victimă. Porțiuni din ce a fost obiectul lor de distracție erau împrăștiate pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe față, de pe mâinile, de pe uniforma lor.” [5]
 
Aşadar, soldații români luau un copilaș evreu nou născut, îi puneau pe ceilalți evrei în cerc, desigur că erau de față, în cerc și părinții copilului, iar ei, în mijlocul cercului, jucau fotbal cu acel „boț de carne”, împroșcând cu sângele victimei și „porțiuni” din trupul „obiectului” pe toată lumea aflată de față, în macabrul cerc. Se înțelege că „distracția” s-a repetat de mai multe ori... „Mărturia” continuă cu scene și mai cumplite: „Aveam tifos exantematic, ca hrană aveam din belșug fecale înghețate (relatarea nu-i ficțiune)”. Paranteza și sublinirea aparțin textului „mărturiei”.[6]
 
Avem de ales între două categorii de evrei, două categorii de „mărturii”. Aceste „mărturii” trebuiesc puse la dispoziția tuturor celor interesați spre a decide fiecare în cunoștință de cauză, cine minte, cine fabulează, cine bate câmpii... Noi nu am negat niciodată holocaustul! Nu avem nici argumente, nici documente și nici interesul s-o facem. Noi am negat întotdeauna - adică după 1990, când s-a ivit nevoia -, am negat Holocaustul din România. Iar pentru asta avem o mulțime de argumente și documente, cele de mai sus reprezentând o infimă parte. Și avem și interesul s-o facem, fiind vorba de onoarea Neamului nostru Românesc, a părinților noștri, a fiecăruia dintre noi! Din fericire, de partea interesului nostru este și Adevărul! Adică bunul Dumnezeu! Dixi et salvavi animam meam!
Ion Coja
17 februarie 2014
------------------------------------------------------
[1] apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392.
[2] Vezi Raportul Mitkiewicz.
[3] Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Publicată în 3 volume la Bucureşti, între anii 1946 şi 1948.
[4] Ibidem, volumul 3, p. 380.
[5] Holocaustul sub guvernul Antonescu. Intrebări şi răspunsuri, Bucureşti, editura Hasefer, 2013, p.19-20.
[6] Ibidem, p.
footer