Diplome pentru analfabeţiLe-am cerut studenţilor mei, anul III la Română-Engleză, să comenteze, în limba engleză, un poem englez din secolul al XIX-lea, la alegere. Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul al XIX-lea şi nici o poezie (deşi au studiat în anul II: Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru „Romeo şi Julieta” (numită alternativ „roman”, „novel”, ori „poem”). Restul de cincisprezece din şaizeci, care şi-au amintit o poezie, au scris totuşi în engleză. 
Am corectat mai jos greşelile lor :
- pluralul lui „viu” nu e „vi”, ci „vii”;
- verbul „a lua” nu se scrie „i-au”;
- „Obijnuit” - incorect;
- „îi” nu se scrie despărţit, „î-i”;
- „să de-a” e incorect (corect e „să dea”);
- nu se zice „propiu”, ci „propriu”;
- „them” nu poate înlocui „their”;
- nu se poate spune „them mother” în loc de „their mother”;
- „intitulated” nu există în engleză;[1]
- „combinated” nu există în engleză;
- „to enjoy of life” e incorect (verbul „to enjoy” e tranzitiv);
- „writted” e incorect, în loc de „wrote“;
- „poetry” nu e identic cu „poem”;
- „lirycs” nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cântec;
- „roman” nu există în engleză, corect e novel“;
- „disapointness” nu există, corect e disappointment“;
- „beautifuly thing” e incorect;
- „tryed” e incorect;
- „gaves” nu există (corect „gives” sau „gave“);
- „tooked place” e incorect;
- tabloul „Gioconda” nu e pictat de Picasso, ci de Leonardo da Vinci;
- „Romeo and Juliet” nu e un roman;
- „Romeo and Juliet” nu e un poem;
- Shackspear nu se scrie astfel.
Dacă se dădea admitere la facultate, ei ar fi căzut la admitere! 
Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba engleză şi română peste trei luni. Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni profesori, când în orânduirea veche, „bolşevică şi totalitaristă”, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea. Paradoxal, se face mai multă şcoală la liceu decât la Universitate: la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sunt plătiţi după numărul de elevi. Studenții sunt mai prost pregătiţi decât elevii de liceu. Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (copy-paste) de pe un sit de internet.[2]  O vină pentru această situaţie o are aşa-numitul „învățământ axat pe competenţe”. În noul sistem, elevii, vezi Doamne, „nu mai tocesc date seci, ci dobândesc competenţe”. 
 
Confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă! 
 
Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleză, franceză ori muzică, înseamnă să ştii a vorbi engleză, franceză, respectiv să cânți, să fluieri sau să fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoștințele sunt complementare. Cultura generală e alcătuită doar din cunoştinţe. Educaţia „axată pe competenţe” naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţă, nu o competenţă! O altă studentă, tot de anul III, la Litere, mă înştiinţează că „poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistreţul cu colţi de argint”. Pe vremea mea, a numi pe cineva „autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de engleză ştie, după trei ani că în limba engleză, „roman” se numeşte „novel”.
 
Universitatea Bucureşti, clasată după Universitatea zulusă.
 
Clasificarea mondială a universităţilor conform criteriului Quacquarelli Symonds[3]:
- Israelul, o ţară mică, cu suprafaţa cât a Moldovei, are trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume;
- Carolina din Praga e pe locul 230 în lume;
- Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400;
- Universitatea Bucureşti e pe locul 500, lângă Universitatea din Szeged (cu o populaţie de 166.000 locuitori), Universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh, Kazahstan şi Sri-Lanka;
- Universitatea din Liubliana e pe locul 400;
- Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302;
- Universitatea Ben Gurion, din deşertul Neghev, e pe locul 323;
- Universitatea Babeş-Bolyai este după locul 600, lângă nişte universităţi saudite, sri-lankeze şi kazahe (după principiul: “nisip, junglă, nisip”).[4]
Clasificarea academică a universităţilor din întreaga lume, a Institutului de Pedagogie al Universităţii Jiao Tong se opreşte la primele 500 de universităţi din lume, unde pe la coadă se află Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington, Noua Zeelandă. 
Universitatea din Bucureşti are de ajuns din urmă universitatea zulusă din Durban, cea slovenă (Liubliana, 280.000 locuitori) şi cea din Wellington (386.000 locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului).
 
Învățământul românesc e prăbuşit!
 
- Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea; 
- Absolvă cu diplomă, studenţi care acum 15 ani ar fi căzut la admitere; 
- Conduc doctorate oameni total necalificaţi; 
- Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă. 
Sunt un excelent prooroc. Nu se mai miră nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, când înşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.
 
Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor româneşti din 1988. 
 
Problema universităţilor din România nu e să ajungă din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor româneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim! Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de „greaua moştenire a comunismului”. Regimul de debandadă, numit „democraţie”, şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au transformat învățământul românesc într-un haos. 
Dintre toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul singur s-a înscris (de nevoie!) la Universitatea din Bucureşti, fiindcă nu ştia engleză, ca să devină bursier la o Universitate străină.
 
Profeţii:

1. Peste cinci ani nici un licean olimpic nu se va înscrie student în vreo universitate românească;
2. Peste zece ani, nivelul de analfabetism (!) al studenţilor români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus;
3. Peste zece ani nici o universitate românească nu va intra în lista primelor 500 de universităţi din lume, iar kazahii, saudiţii, sri-lankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum, de sus;
4. Nici peste zece ani Ministerul Educaţiei nu-şi va decupa din presă un articol despre starea învățământului românesc, ca să-l aibă la îndemână. 
--------------------------------------------------------