Revista Art-emis
Despre nimic, şi despre prea, prea PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Miercuri, 29 Decembrie 2010 03:15
Balasa NicolaeZilele acestea, la PRO TV, distinsul prezentator „al emisiunii Meteo, Florin Busuioc, comenta, de altfel pertinent, ideea coform căreia, statisticile nu duc, neapărat, la concluzii ce pot sta, oricând, în picioare. O simplă medie artitmetică, fie ea şi ponderată, nu ne luminează, nici pe departe, în domenii de graniţă, cum ar fi cel al ştiinţelor comunicării, al adevărului, al problemei înţelegerii, al limbajului etc. Că statistica e necesară, nimeni nu contestă, dar, de la a fi necesară şi până la a crede că staticianul sau sociologul, interpret al unor date, este un un fel de inginer şi sociologia, îngineria socialului, cale lungă, ba chiar un hău, dacă nu o cădere în desuet, cât timp trăim în vremea unor tehnologii, cu care putem vedea în cosmos, sau la sute de metri, sub pământ, şi putem spune, documentat, (fără, „c-o fi una, c-o fi alta"): „aici este''. Sunt însă (grădina lui Dumnezeu e mare!), şi din cei care, cu ,,tratate – teorii, de multe ori, sterile, sau istorii" în buzunarul de la piept sau cel de la spate, strigă sus şi tare că, fără ei nu se poate. Probabil! Loc pe faţa pământului e pentru toţi! Totul e să ţi-l ştii şi să nu te bagi acolo unde nu-ţi fierbe oala, cum o zice, răspicat, românul, cu capul pe umeri. Că celălalt cu el între... Nu mi-am propus să pun sub semnul întrebării sociologia, ca stiinţă contemporană, de altfel nici nu îmi este permis şi nici nu cred că se poate. Pentru o corectă informare, trebuie însă amintit faptul că, până şi Auguste Comte, considerat de către sociologi părintele sociologiei, (foloseşte, pentru prima dată, denumirea de sociologie, în lucrarea sa, Curs de filosofie pozitivistă, vol. IV, Lecţia 47.), a fost filosof. Nu m-ar mira însă ca, într-o zi, de dragul „pertinenţei" în a fi, unii sociologi (de acum), să spună că au inventat roata, mersul pe jos, privitul în sus, să şi-l asume şi pe Platon şi pe Aristotel, ba, mai mult, Antichitatea toată, având ca pretext frământările minţii omului pliate pe el, adică, pe omul „aruncat" în lume. Desigur, controversele banale nu duc la nimic. O ştie lumea, de când lumea! În ele însă, în mărunţişurile cotidiene şi asumările mizere stă, de cele mai multe ori, pierderea sensului existenţial. Fără acest sens, rătăcim, besmetici, prin lume. Omul se înstrăineză faţă de om, se retrage în el însuşi. În lume, rămâne smucitul, nebunul, cel care crede că e! Urcă la tribună, la catedră, în Piaţa mare etc şi, evident, strigă sus şi tare: ,,eu sunt, voi, răbdare!" Apoi, că o fi, că o păţi... Nimic concret, nimic coerent! Despre o teorie a coerenţei, nici pomeneală! Nimic despre structura psihologico-istorică a omului bazată pe principiul filosofiei moderne, conform căruia, subiectul îşi construieşte lumea în cunoaştere şi nu în cifre goale de conţinut , versative sau chiar perverse! Nimic despre trăirea sufletească a omului (Dilthey), în orizontul istoric concret! Nimic despre libertate, conştiinţă, despre bunăstare, despre meritul său de creator, despre creatorul de geniu şi creaţia sa. Nimic despre modalitatea omului de a-şi găsi spiritul, ca parte, plecând de la întreg (Martin Heidegger). Nimic despre faptul că omul, ca fiinţă ontologică, semnifică şi se lasă semnificat! Nimic despre dimensiunea sa de a povesti şi a se lăsa povestit! Despre înţelegerea acestuia, într-o manieră comprehensivă, din nou, nici pomeneală! „Prea greu!" „Prea moale!" „Prea tare!" „Prea acru!", ca să cităm o reclamă ce vinde bine amidon, frumos ambalat, sub numele de „iaurt din lapte de capră."
Prea! Prea, câtă vreme niciunul, dintre cei pomeniţi mai sus, şi alţii asemenea, n-au auzit, sau nu vor să audă despre ceea ce se numeşte natură umană, despre necesităţile acesteia, ca structură obiectiv-subiectivă, de a cunoaşte, a înţelege şi a fi înţeleasă ca tot, (cu circumstanţele trecute şi viitoare, unificate, în şi despre care mintea omului veşnic întreabă). Prea, câtă vreme nimic, despre morală! Despre o abordare de tip holistic a fiinţei (în sens sociologic), la noi, la români, cel puţin la noi, acum şi în veacul veacurilor, un non-sens.
Şi totuşi, „sensul şi semnificaţia se nasc abia în om şi în istoria sa, căci omul e fiinţa istorică, nu individul izolat" (A. Codoban, Semn şi interpretare, Editura Dacia , Cluj-Napoca, 2001, p. 102.), individ creionat, astăzi, de politologi, sociologi,-„creiere"- în tratate de trei parale.


Craiova,
Nicolae Bălaşa
18 12 2010
footer