Revista Art-emis
Culoarea Roșiei Montane PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Duminică, 01 Decembrie 2013 01:10

Ovidiu CureaCea mai mare tragedie pe care un popor o poate trăi este tragedia de a nu avea încrede în proprii aleși. E ca și când nu ai avea încredere în părinți, în profesori, în duhovnici, în tine, la urma urmelor. Un câine vagabond într-un oraș în care se face referendum pentru uciderea câinilor fără stăpân. Îi alegem pe aleși pentru a ne proteja de lucrurile ascunse, pe care noi nu le putem descifra, pentru că avem de împlinit altele pentru care am fost pregătiți, și vedem cu dezamăgire că pe ei nu-i interesează decât propriile persoane. Îi alegem pentru a alege în locul nostru atunci când noi nu știm care este cea mai bună alegere pentru noi, iar ei aleg doar ceea ce este mai bine pentru ei. Și pentru că nu avem încredere în nimeni că s-ar gândi și la binele nostru, îi alegem pe cei pe care credem că ne vor face mai puțin rău. De încredere în ei nu poate fi vorba. Și stăm cu temere și îndoială la tot ceea ce spun și mai ales la tot ceea ce fac. Încercăm să ne găsim o superficială satisfacție în a descoperi cu ce se aleg din actele lor de trădare care le încarcă importanta agendă de aleși.

Ce încredere să avem în aleșii noștri care au cedat la 28 iunie 1940, fără împotrivire, Basarabia și Bucovina de Nord; care au cedat la 30 august 1940, fără împotrivire Ardealul de Nord-Vest; care au cedat la 7 septembrie 1940, fără împotrivire, Cadrilaterul; care au predat țara rușilor, de bunăvoie și fără condiții, la 23 august 1940, când aceștia erau gata să semneze un armistițiu onorabil cu guvernul Antonescu. Au predat țara la repezeală din răzbunare pe autoritatea mareșalului Antonescu, care nu avusese timp de pierdut cu adolescenții întârziați care se jucau prin sălile palatului cu un sceptru pe care predecesorul nu pusese mai mult preț decât pe o fustă.

Ce încredere să avem în aleșii noștri care, la 4 februarie 1948, făceau cadou rușilor Insula Șerpilor, cadou întărit cu perseverență de alienați în 2 iunie 1997?

Ce încredere să avem în ei acum, în afacerea Roșia Montană? Ce să credem din ceea ce spun când vedem că nu au nimic de zis, că doar vorbesc și se uită în altă parte. Când jumătate din ei spune că Roșia Montană este albă și când cealaltă jumătate spune că Roșia Montană este neagră? E nebunie curată, e delir îndesat în decor de carnaval și revoluție. Lumea iese în stradă și strigă, protestează. Minerii intră în mină și tac și contra-protestează. Organizații ecologiste nonguvernamentale și nonprofit zic că nu. Organizații civice tot nonguvernamentale și nonprofit zic că da. Toți cred că au o părere. Părerea contrară a celuilalt. Toți așteaptă o lămurire, orientare, o direcție în care să plece, o poziție în care să creadă și pe care să o sprijine. Cineva care să le spună care este culoarea adevărată a Roșiei Montana. Dar cine? Specialiști nu prea mai sunt și, apoi, ce să știe ei, niște bugetari. Politicienii? I-am văzut! Biserica? Niște profitori! Armata? Niște două-fețe! Cine? Ne-am exersat în practica de a lua exact pe dos sensul spuselor aleșilor noștri. Dar acum, în „democrație”, când avem mai multe partide, ce facem? Ce facem când fiecare ales spune invers de ce zice adversarul politic numai pentru a nu fi de acord cu el? Care este inversul bun și care este inversul fals?

Televiziunile amatoare de scandal exultă. Exploatează la maximum confuzia. Își dau toată silința pentru a o menține și spori. O turmă de oi fără cioban ajunge în prăpastie, până la urmă. Dar o turmă cu un cioban bezmetic și păcătos unde sfârșește? Dar o turmă cu un cioban credincios însă pe care nici oile, nici măgarul și nici câinii nu-l mai cred ce face? Ce se alege de ea? Și totuși, Roșia Montană, peste toate culorile ei, are și o tentă de roz. Este o tenta de tresărire a bănuielii că nu tot ce zboară se și mănâncă. Este o tentă că, după ce am fost amăgiți ani la rând cu panglici și mărgele din bazarele demult desființate ale Vestului, începem să ne uităm mai atent la ce ni se pune sub nas, încercăm să auzim și ce se spune dincolo de uși atunci când se vorbește despre noi, începem să adulmecăm și zările nu doar trecutul, să pipăim pietrele care ne stau în cale, să gustăm cu reținere poțiunile care se încearcă a ni se turna pe gât. Este tenta alegerii opțiunilor (chiar și politice) în locul acceptării ofertelor (chiar și politicianiste).

Prea mult am crezut toate prostiile care ni s-au spus până acum. Prea tare ne-am lăsat prostiți. Acum nu vrem să mai credem nimic. Vrem probe, vrem demonstrații (nu stradale), vrem rezultate. Vrem fapte, nu păreri. Suntem sătui până peste cap de opinii rostite savant „din punctul meu de vedere”. Din punctul de vedere al unor miopi, al unor chiori, al unor orbi care ne făceau favorul de a ne arăta calea cea bună. Roșia Montană este, poate, momentul de care aveam nevoie de atâta vreme. Ar fi bine să nu-l lăsăm să treacă degeaba! Să scoatem din el tot „aurul”, indiferent dacă la Roșia Montană se va exploata sau nu!

footer