Revista Art-emis
Sinagoga sefardă, evreiI kazari şi „rebeliunea legionară” PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 02 Octombrie 2013 22:31
Prof. univ. dr. Ion CojaEvreiI kazari şi „rebeliunea legionară”.
După cum rezultă din „Cartea Neagră” a lui Matatias Carp, se pare că evreii asasinați la „Pogromul din București” erau sefarzi!

Cu câteva luni în urmă apelam la cititorii mai informați care mă puteau ajuta să lămuresc în ce împrejurări a dispărut din București Sinagoga sefardă (sau de rit spaniol) Cahal Grande, vestită ca o bijuterie arhitectonică și foarte veche, ridicată în 1818. Mai este azi pomenită doar ca să se dea vina pe legionari pentru incendierea și distrugerea ei, în ianuarie 1941. Nu am primit nicio informație, așa că am apelat la „Google”, dar mare lucru nu am aflat. Cea mai amplă relatare sună cam așa: „La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit. Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar, avocat  I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse laTribunalul Poporului din Bucureşti: « Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria « tinereții legionare » în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere” („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).”

Relatarea din „Jurnalul de Dimineață” a fost dovedită ca neavând nicio valoare propriu zisă, persoana acestui I.N Vlădescu fiind inventată în redacția publicației care l-a făcut oareșicum celebru, numele său fiind pomenit și în legătură cu episodul „Abatorul”, episod despre care am convingerea și suficiente dovezi că a fost și el inventat. Subiectul acestor rânduri nu este nevinovăția legionarilor în ce privește „Abatorul” și „rebeliunea”. Așa cum sugeram atunci când am cerut de la vizitatori informații suplimentare despre sinagoga sefardă, mă bate tot mai insistent gândul că evenimentele din ianuarie 1941, numite de unii mercenari ai scrisului „pogrom”, nu pot fi înțelese în lipsa lor de logică dacă nu ținem seama de conflictul clasic, dar mereu uitat sau ignorat, dintre evreii sefarzi, de rit spaniol, și evreii așkenazi sau kazari. Mereu uităm, când vorbim de un evreu, să precizăm: sefard sau kazar? Omisiune fatală! Care ne bagă în ceața cea mai deasă și nu mai înțelegem nimic din istoria evreilor!

Între unii și alții - între sefarzi și așkenazi -, mocnește un conflict care nu prea se lasă văzut din afară. Iar când acest conflict dă în clocot și generează victime printre evrei, evreii se pricep să întoarcă lucrurile în așa fel încât vinovați să fie mereu scoși indivizi care nu aparțin lumii evreiești, de regulă persoane din populația autohtonă. Tot mai insistent apare ideea că însuși măria sa Holocaustul a fost, în multe privințe, o afacere evreiască, adică evreii numărându-se nu numai printre victime, ci și printre inițiatorii Holocaustului! Printre cei care l-au conceput și înfăptuit. Mă limitez la un singur detaliu edificator: listele cu evreii care mergeau în lagărele de exterminare au fost alcătuie de liderii comunității evreiești! Ei au făcut selecția! Căci în nicio localitate nu au fost trimiși la moarte toți evreii, ci numai unii. Care? Cu ceva ani în urmă, un evreu kazar, sculă mare în America, i-a declarat unui prieten comun, român, să nu-i mai amestece pe kazari cu evreii biblici, cu sefarzii, făcându-i precizarea: „95% dintre cei pe care voi îi numiți evrei, suntem noi, kazarii! Ceilalți sunt pe cale de dispariție. Nu mai contează!”

Gândul că în timpul rebeliunii „legionare” s-a făcut „o reglare de conturi” între evreii sefarzi și cei kazari mi-a venit însă de la soarta sinagogii Cahal Grande. M-am mirat că, deși era cea mai frumoasă și mai veche sinagogă de mari dimensiuni din România, nu a fost reparată și repusă în circuitul cultic. M-am gândit că incendiul provocat de legionari nu putea să distrugă o clădire din piatră sau cărămizi. Iar povestea cu pompierii pe care legionarii i-au împiedicat să intervină nu poate fi crezută. Poate fi luată în seamă ca diversiune, care să explice amploarea distrugerilor, dar nu legionarii i-ar fi putut împiedica pe pompieri să intervină. Deci nu legionarii au distrus-o! Nu legionarii au incendiat-o! Dar cine atunci?! Simplu: organizatorii rebeliunii!

De ceva vreme, este dovedit faptul că în timpul rebeliunii s-a desfășurat o amplă diversiune pusă la cale de Eugen Cristescu, șeful Siguranței, în bună înțelegere cu reprezentanți ai Partidului Comunist din România. Adică în bună înțelegere cu reprezentanți ai evreilor! Este o concluzie greu de evitat sau de combătut. Câștigă teren de la o carte la alta scrise pe acest subiect. Numai că această concluzie nu este suficient de concludentă: da, erau evrei comuniștii cu care s-a înțeles Cristescu, dar ce fel de evrei? Sefarzi sau așkenazi?

Din câte am „mirosit” eu, evreii sefarzi erau mai aristocratici, mai avuți, mai școliți, mai educați, mai rafinați etc. Majoritatea evreilor comuniști erau kazari, erau mai „proletari” ahtiați după „lupta de clasă”! Nu este exclus ca între cele două categorii de evrei să fi existat și resentimente de ordin social, economic! Așadar, evreii cu care a căzut la pace Cristescu, ca să facă împreună un război, o „rebeliune” împotriva legionarilor, se pare că au fost evrei kazari! Ura lor față de evreii sefarzi ar explica cel mai bine soarta pe care a avut-o sinagoga Grande Cahal. Erau kazarii geloși cumva pe vechimea și frumusețea templului?

Rebeliunea s-a încheiat cu uciderea a 120 de evrei! Dar și cu moartea unui număr mult mai mare de români, de legionari mai ales. Mult mai mare ca în statisticile oficiale. Numai pe acest motiv și ar trebui să renunțăm la cuvântul pogrom. Într-un pogrom victimele sunt numai sau aproape numai de o singură parte, a celor agresați.

Să ne întrebăm din nou, despre cei 120 de evrei, evrei evrei, dar ce fel de evrei: sefarzi sau kazari? N-am știut sau, mai exact spus, mintea mea nu s-a oprit asupra unui detaliu: evreii sefarzi, atunci când pot, își amenajează nu numai sinagogi proprii, ci și cimitire. Într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, cu zeci de mii de evrei în anii aceia, unele cimitire sunt sefarde, celelalte nu știu dacă sunt sau se numesc kazare ori askenaze! Dar nu sunt sefarde. Numai unele sunt sefarde. celelalte, nu! Sunt probabil „mixte”.

Știam că toți evreii uciși în ianuarie 1941 au fost înmormântați la un loc, în același cimitir, dar abia acum dau importanță numelui: cimitirul sefard! Și mă întreb: toți cei 120 de evrei uciși în ianuarie 1941 au fost evrei de rit spanilor, evrei sefarzi? Dacă evreii, ei între ei, dau atât de mare importanță distincției sefard-kazar, încât se astrucă(!) în „locații” diferite, această regulă a funcționat oare și atunci când au fost îngropate victimele „pogromului”? E posibil să se fi făcut o excepție atunci și, deoarece muriseră împreună, acei evrei să fie îngropați la un loc. Kazari și sefarzi unul lângă altul. Nu știu ce instanță neutră și în ce fel ar putea stabili ce soi de evrei sunt cei 120 de evrei îngropați la un loc în cimitirul sefard. Nu m-ar mira să aflu că regula s-a respectat, așa că în cimitirul sefard se află numai evrei sefarzi. În cazul acesta discuția despre vinovăția legionară s-ar încheia și s-ar deschide alta, despre vinovăția kazară. Nu ar fi acesta singurul motiv pentru care să ne întrebăm mai departe: câți dintre evreii care au organizat în România un veritabil holocaust anti-românesc sunt sefarzi și câți așkenazi? Sefardă a fost Ana Pauker sau kazară? Dar Nicolski? Dar Tismăneanu sau Oiștenii? Dar Mircea Albulescu? Dar... Nu omit, ba dimpotrivă, informația ce ne vine de la Petre Pandrea, cum că multe dintre cadavrele de evei adunate de pe străzi și din păduri au fost din vreme pregătite şi îndelung fezandate la morga Institului Medico-Legal. Ceea ce explică cel mai bine ținuta atât de regulamentară a celor mai multe cadavre: goale pușcă. Dar vom examina cu altă ocazie această ipoteză!)
Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din „Cartea Neagră”, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi:
- în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi;
- în ce măsură pot fi găsite confirmări - desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul.

Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său. Elementul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa”! Spus cât se poate de clar! Deci, prima concluzie: nu legionarii au provocat rebeliunea! Drept care sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune că „nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str. Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din strada Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau anti-iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă (sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite [...] care astfel au marcat sfârşitul « erei legionare », pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. [...] Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a „Cărţii Negre”. Invit onor cititorii s-o mai lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul și să se ghettoizeze.

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile, ci reproșul său îi vizează pe niște evrei. Evrei de care? Sefarzi sau așkenazi?...

Coroborând pagina 75 din „Cartea Neagră” cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, rezultă clar că:
- cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei;
- înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Matatias Carp îi bănuiește pe evreii comuniști care, „cu dinadinsul”, adică profitând de înghesuială, au provocat pierderi de „vieți omenești” printre evrei! Ce fel de evrei, dacă cei vinovați de producerea acestor crime erau evrei comuniști, adică kazari? Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp - la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat -, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat pe un ton aproape „tovărășesc”, unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, „Antonescu a provocat rebeliunea, a avut nevoie de ea, dar alţii au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă și mai multă grijă pentru bucureștenii din „sectorul cel mai amenințat”! Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii. Din interiorul comunității! Și întreb: ca organizatori ai rebeliunii, evreii comuniști (citește Kazari) au decis și ce evrei să cadă victime reale sau închipuite ale rebeliunii! Pe care evrei i-au ales să fie victime adevărate? După ce criteriu i-au desemnat?

Altminteri, ideea că evreii hăituiesc și ucid alți evrei pentru a-și atinge un scop numai de ei știut nu trebuie respinsă ca fiind absurdă. Se știe bine azi că evreii sioniști, pentru a-i convinge pe evreii normali (sic!) să-și părăsească rosturile și să emigreze în Palestina au conceput o vastă strategie de persecutare a evreilor în țările unde se aflau și trăiau în bună pace cu localnicii. În primul rînd în țările arabe învecinate, unde de sute de ani, dintotdeauna, evreii trăiau protejați și privilegiați de legile musulmane. Evreii din aceste țări s-au trezit terorizați și siliți, în final, să emigreze în Palestina. Dar teroarea anti-semită nu era opera autorităților, ci a unor echipe de evrei sioniști. Povestea aceasta atât de urîtă este bine documentată pentru țările arabe. Cât privește evreii din Europa de Est, pentru a-i face să-și părăsească avutul și tihna vieții pe care o duceau, evreii de rând au fost supuși mai întâi la un „Holocaust” de toată frumusețea, care însă nu s-a dovedit a fi suficient pentru a-i dezrădăcina! A mai trebuit să se instituie o nouă ordine soacial-politică, prin care viața evreilor, împreună cu a celorlalți concetățeni, să devină insuportabilă! Aceasta a fost una din rațiunile „implementării” comunismului în Europa de Est, unde - în Rusia, Polonia și România, trăiau cei mai mulți evrei. Plecarea evreilor din aceste țări a asigurat înființarea Israelului. În acest noian de suferință evreiască, cele întâmplate la București, cu „numai” 120 de morți, și nici aceștia sigur evrei!, contează cât un pahar - e drept, de sânge! -, într-un ocean... tot de sânge.

Nota bene: Unii spun că evreii „s-au omorât între ei”! Nu este corect, nu s-au omorât între ei, ci unii evrei i-au ucis pe alți evrei, cu victime numai de o singură parte a conflictului. Se pare că evreii sefarzi au fost ciuca bătăilor! În orice caz, când s-a pus problema emancipării evreilor din Franța, s-a ivit o problemă: emanciparea căror evrei? A tuturor în niciun caz, evreii kazari urmând să fie exceptați de la emancipare, la cererea celorlalți evrei, autentici, care le contestau evreitatea. Contenciosul adversității dintre sefarzi și kazari este vechi și încărcat, nu ar fi nicio mirare ca „pogromul” din ianuarie 1941 să fie o filă din această istorie însângerată, dar și trucată totuși! În plus, se pare că lumea evreiască este agitată și de alte adversități intestine, care duc la conflicte în care deseori sunt atrași și ne-evreii, de obicei pe postul de fraieri, masă de manevră sau carne de tun pentru revoluții și războaie din care mereu au pierdut! Chiar și atunci când istoria i-a poclamat învingători!

Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul. Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.[...] Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.). Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?

Un alt moment de sinceritate involuntară(?) a autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace după 5 septembrie 1940: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). [...] Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută (s.n.). Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor, ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să-i scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare. La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos - consemnează Matatias Carp -, „s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Eram o țară înjumătățită, umilită, descurajată! Câte speranțe și-au pus românii în venirea la guvernare a legionarilor! Și cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul principal al acestui dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp. Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri, mai kazari?)

Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit. Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legionarii nu au omorât niciun evreu!

„Cartea Neagră” ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93: „5 octombrie 1940. Un nou comunicat semnat de Conducătorul Statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele: „Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde [...] merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”. Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 30.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din U.R.S.S.[1] , au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o ca diversiune!

Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei. Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, ședință „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”![2]  Mai citez o dată: evreii - firește, unii evrei -, „s-au îmbrăcat în uniformele militarilor ruși și au devastat gospodăriile țăranilor români”.

Aşadar stratagema, efectuată sigur de nişte evrei în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940? Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”. Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia numit Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală. Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvânt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din „Cartea Neagră”, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune în plină ședință a liderilor comuniști, majoritatea evrei: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor [...] Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari [...] nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. [...] Apărem noi (comuniştii n.n.) şi punem toate organele de conducere şi în fruntea administraţiei - elemente evreieşti. [...] Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? [...] Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. [...] Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”

Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa s-a numărat printre evreii strămutaţi peste Nistru. Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame „infernul” transnistrean. Evrei normali, aș zice.

În concluzie, „Cartea Neagră”, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Și ne întrebăm: aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român. Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evreieşti”!

Buriaș, 21 septembrie 2013

                                                                          


[1]  vezi Ion Coja, „Legionarii noștri”, pag. 209
[2]  vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, „Anchete şi procese uitate” 1945-1960, vol.I, pag. 26.)
footer