Revista Art-emis
Drumul euro - de la vaccin la virus PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Paul Dobrescu   
Duminică, 18 August 2013 08:33

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu, art-emisAndrew Moravcsik, Director al programului pentru Uniunea Europeană la Woodrow Wilson School of Public and International Affairs din cadrul Universităţii Princeton, făcea de curând o mărturisire cu valoare istorică. Imediat după negocierea Tratatului de la Maastricht, Jacques Dellors, considerat „părintele euro” i s-a destăinuit, precizând că  „el a văzut moneda unică drept un eşec din cauză că a fost incapabil să-i convingă pe germani să accepte un compromis. Cererea nonegociabilă a Berlinului în schimbul uniunii monetare a fost existenţa unei bănci centrale europene care să fie şi mai independentă în funcţionare şi mai anti-inflationistă în răspunderi decât vechea Bundesbank. Nu a fost stabilită nicio prevedere pentru transferuri fiscale sau bail-outuri între statele europene.”[1]   

Relatarea este importantă nu numai pentru că vine din partea unui personaj central al acelor vremuri, nu numai pentru că sesiza, atunci la începuturi, problema centrală creată prin introducerea monedei unice, ci mai ales pentru că ea a fost confirmată de criza euro şi de tot ceea ce a generat ea. Rândurile de faţă urmează să identifice despre ce compromis era vorba, să reliefeze de ce nu s-a ajuns la aşa ceva şi, mai ales, să descifreze consecinţele acestei situaţii. Nu este o analiză de parcurs istoric; în momentul de faţă, criza europeană poartă un nume precis, criza euro. Deci este important să vedem de unde a pornit această criză şi, mai ales, să ne ferim de ceea ce autorul american citat mai sus numea „diagnostice greşite întâlnite la tot pasul”.[2]  

Majoritatea autorilor care se ocupă de criza euro, majoritatea euroscepticilor, aflaţi într-un proces de creştere evidentă, identifică drept principala cauză a situaţiei de astăzi faptul că moneda unică a fost introdusă preponderent din raţiuni politice, că nu raţiunile economice au prevalat, ci cele asociate cu proiecţia puterii europene, cu identificarea unui nou simbol care să consacre această putere. Deci un prim „diagnostic greşit”: au prevalat raţiunile politice şi acum iată ce trăim. Dacă nu ar fi existat graba de la început, dacă s-ar fi pregătit mai bine terenul introducerii monedei unice (sau chiar dacă nu s-ar fi introdus moneda unică), s-ar fi evitat criza de astăzi şi nu s-ar fi ajuns în situaţia în care însăşi construcţia europeană este pusă sub semnul întrebării.

Că raţiunile politice ale introducerii euro au cântărit extrem de mult, nu este nicio îndoială. Joschka Fischer, fostul ministru de externe al Germaniei, afirma chiar în epocă faptul că introducerea euro „a fost nu numai încoronarea integrării economice, ci şi un profund act politic, pentru că o monedă nu este doar un alt factor economic, ci simbolizează puterea suverană care o garantează.[3]  

Există în reproşul pe care generaţia de astăzi o face celei anterioare o suprapunere de planuri care se cere clarificată. Ce fel de „raţiuni politice”  au prevalat atunci. Discuţia de astăzi este atât de învolburată, încât pare că nu mai există nici disponibilitatea de a înţelege raţiunile care au stat la baza creării monedei unice, potenţialul considerabil pe care această măsură l-a avut atunci. Cu preocupările de acum, cu atitudinile şi aşteptările mult mai limitate de astăzi  ne putem chiar întreba cum de a fost posibilă introducerea euro. Astăzi la nivelul Uniunii nu se pot conveni măsuri care să asigure ieşirea din criză a unui stat mic, precum Grecia, iar atunci naţiuni puternice ale Europei au fost de acord să renunţe la monedele lor naţionale, care reprezentau parte a evoluţiei lor moderne şi să introducă o monedă unică. Cormick avea dreptate să remarce că niciodată în istoria omenirii un grup aşa de mare de ţări, de state suverane, nu au consimţit la o măsură aşa de importantă, mai ales că monedele respective reprezentau parte a identităţii naţionale moderne ale ţărilor respective.

Acest gest cu adevărat istoric este explicabil dacă avem în vedere miza ieşită din comun a acelor ani. Introducerea euro reprezenta o măsură care se înscria în logica de evoluţie a Uniunii, mai mult care avea menirea de a accelera evoluţia în direcţia unei Federaţii europene. De aceea, cum avea să precizeze Helmut Kohl, introducerea euro a fost o problemă de „pace şi război”; deci o problemă crucială a momentului, una din acele probleme care definesc viitorul unor ţări, a unor naţiuni, a unor regiuni. Ne aflam după încheierea Războiului Rece. În acea perioadă, totul se afla în mişcare. Uniunea Europeană trebuia să se redefinească şi ea. Un pol al structurii internaţionale de putere de atunci - Uniunea Sovietică - se prăbuşise, spaţiul central şi est european avea nevoie de o direcţie politică. Uniunea Europeană trebuia să se reorganizeze ea mai întâi, pentru a putea contribui la organizarea şi restructurarea unor importante spaţii geopolitice. Noul destin politic al UE a fost configurat prin tratatul de la Maastricht, iar înfiinţarea monedei unice asigura un suport economic şi financiar proiectului de unificare europeană şi reprezenta expresia financiară a pieţei unice, de curând creată.

Am menţionat toate aceste lucruri pentru a înţelege cum se cuvine rolul factorului politic în apariţia monedei unice. Raţiunile politice au jucat un rol esenţial, uneori au prevalat, dar se cuvine să menţionăm că erau raţiuni de ordin strategic, raţiuni care operau cu destinul european, care aveau în vedere evoluţia de ansamblu a construcţiei europene. Ceea ce schimbă termenii problemei şi ilustrează anvergura la care a fost gândită măsura introducerii monedei unice.  Moneda unică a reprezentat un element central al dezvoltării polului de putere european.  Moneda unică a apărut în acest context precis şi a împrumutat din imperativele momentului. Mulţi autori afirmă că nu erau întrunite condiţiile pentru introducerea euro. Există mult adevăr în această aserţiune (asupra căreia vom reveni), dar nu aici se află centrul de greutate al problemei pe care o discutăm. După opinia noastră, principala greşală nu este că s-a introdus moneda unică, ci că nu s-au urmărit, după aceea, în mod draconic, înfăptuirea cerinţelor care ar fi trebuit întrunite de la început. Deci, dacă din motive de grabă istorică s-a introdus euro, strategia care trebuia promovată era aceeaşi grabă istorică în a crea condiţiile ca euro să lucreze pentru interese europene. Aici este lipsa majoră. Introducerea euro a fost considerată un moment de vârf, nu un punct de plecare pentru crearea unor condiţii care nu fuseseră întrunite la adoptarea monedei unice. Nefiind astfel concepută, apelându-se la jumătăţi de măsură, la amânări, tergiversări, moneda unică a declanşat procese şi tendinţe opuse celor care s-au avut în vedere iniţial. De îndată ce spui raţiuni politice, cu mentalitatea de acum se doreşte să se înţeleagă „superficialitate”, „grabă”, „netemeinicie”, expedierea unor probleme complicate; aşa cum am văzut, mizele politice de atunci se subsumau unor opţiuni strategice, se încadrau într-o altă grupă valorică. În al doilea rând, „eroarea de proiectare” care se tot repetă se doreşte un gen de justificare pentru inactivitatea din ultimii zece ani, pentru pasivitatea în faţa unor evoluţii îngrijorătoare, care se cereau sesizate la timp.

Ne dăm, în felul acesta, seama şi de marea diferenţă dintre două epoci despărţite de doar 10-15 ani. Atunci Europa se preocupa de destinul ei de ansamblu, astăzi se află angajată în tot felul de dispute interne; atunci euro era o problemă de „pace şi război”, pentru că reprezenta punctul central al construcţiei europene, astăzi este perceput din ce în ce mai mult ca o măsură  promovată de lideri politici grăbiţi; atunci Europa se afla în ascensiune istorică, scruta viitorul şi îşi construia instrumente pentru a modela acest viitor, astăzi a decăzut, erodată fiind de cea mai cumplită suferinţă a unei superputeri: lipsa leadership-ului (mai mult evoluţia ei este privită cu îngrijorare de către noii actori mondiali, de la China la Brazilia); atunci Europa impunea prin proiect şi ritm de evoluţie, astăzi pare lipsită de orice dinamism politic intern.

O alt diagnostic greşit este cel al „risipei”, ca sursă principală a „datoriilor suverane”, a tuturor problemelor care acompaniază criza euro. În realitate, datoriile suverane sunt o consecinţă a unui alt fenomen pe care l-am putea numi diferenţele de competitivitate existente la nivelul Uniunii Europene. Deficitele comerciale, împrumuturile, bail-out-urile, toate sunt consecinţele acestor diferenţe de competitivitate, care se accentuează la nivelul Uniunii.

Este momentul să insistăm puţin asupra condiţiei economice a unei monede unice. Intr-adevăr, moneda unică presupune o regiune economică omogenă sau măcar fără mari disparităţi. Moneda este o măsură standard care se aplică tuturor în mod egal. Dacă potenţialul statelor este apropiat, atunci şi moneda poate declanşa procese pozitive de creştere a bogăţiei. Dacă se aplică o măsură unică unor realităţi economice diferite, atunci rezultatul nu poate fi decât apariţia unor rezultate inegale, care, cu timpul,  se transformă în disparităţi, în adevărate falii ce traversează continentul. Când s-a introdus moneda unică nivelul de dezvoltare a statelor din zona euro era diferit. Am putea concluziona că moneda nu trebuia introdusă? După opinia noastră, nu. Dar trebuia neapărat promovată o politică de convergenţă substanţială, care să favorizeze apropierea nivelurilor de dezvoltare a statelor componente.

În lipsa acesteia, tabloul economic al Europei s-a divizat. Vorbim de câţiva ani de criza euro. De fapt, avem de-a face cu o criză a nivelurilor diferite de competitivitate înregistrate de statele europene care şi-a găsit expresia în criza euro. Martin Wolf precizează: „criza se va încheia atunci şi numai atunci când ţările mai slabe economic îşi vor recâştiga competitivitatea. În momentul de faţă, deficitele comerciale sunt prea mari ca să fie finanţate în mod voluntar.”[4]   La rândul său,  Martin Feldstein remarca pe bună dreptate că surplusul comercial al Germaniei pe relaţia cu UE - de  200 miliarde euro - înseamnă un deficit comercial de aceeaşi mărime pentru celelalte ţări.[5]   Prin urmare, în timp ce Germania poate investi această sumă, Grecia, de pildă, trebuie să se împrumute cu o valoare echivalentă cu deficitul de 13 procente din propriul G.D.P., dacă doreşte să-şi menţină nivelul  importurilor. Suma investită de către germani, evident va putea contribui la creşterea şi mai accentuată a productivităţii, ceea ce va adânci decalajul de competitivitate. Se declanşează un proces de spiralare a creşterii deficitului comercial. Prin urmare, deficitele şi „risipa” apar mai curând drept consecinţe ale diferenţelor de competitivitate, o formulă de supravieţuire în condiţiile existenţei monedei unice şi al absenţei unei strategii economice la nivelul UE. Problema pe care dorim să o semnalăm este că Europa nu-şi îndreaptă hotărât faţa către propria economie, că rămâne prea mult ţintită la etajul financiaro-bancar, fără a insista asupra legăturii fundamentale între performanţele economice şi problemele financiar-bancare.

Deci problema de fond a evoluţiei U.E. în toată această perioadă este politica de convergenţă, puţin substanţială şi cu rezultate modeste. Când ai o monedă unică, o rată de schimb fixă, ţările mai puţin dezvoltate nu pot apela la un instrument tradiţional: devalorizarea monedei pentru a creşte competitivitatea propriilor produse. Aceste state sunt prinse într-o adevărată capcană: ele nu pot recurge nici la instrumentul clasic de care am amintit, dar nici nu pot ţine pasul cu ţările dezvoltate din aceeaşi arie economică. De aceea, politica de convergenţă este vitală pentru apropierea nivelurilor de dezvoltare sau măcar pentru prevenirea apariţiei unor decalaje şi mai mari. În lipsa acestei politici, existenţa monedei unice nu numai că   nu asigură estomparea diferenţelor, ci produce asemenea diferenţieri, generează decalaje. Apar, astfel, două tendinţe divergente: cei puternici devin şi mai puternici, iar cei slabi şi mai slabi. Aici este marea problemă a Europei, care se încearcă a fi rezolvată cu măsuri pe termen scurt. De pildă, se acordă împrumuturi. Astfel, o ţară este scoasă dintr-un necaz pe termen scurt. Dar tendinţa obiectivă despre care am vorbit lucrează. Şi peste un timp, situaţia va reveni într-o formă asemănătoare, dacă nu mai gravă.

De aceea, Europa are nevoie de un nou Tratat Maastricht, care să regândească politica de convergenţă la nivelul Europei şi să identifice soluţii pentru rădăcina comună a divizării economice a Europei: decalajele de competitivitate. În poziţiile diferiţilor specialişti apare ciclic propunerea de ieşire a Greciei din zona euro. Acest lucru nu ar rezolva problema. Mâine vor apărea  alte „Grecii”, cum au şi apărut. Noua politică de convergenţă ar trebui să se concretizeze, în primul  rând, în creşterea bugetului Uniunii.  Bugetul existent al UE de 1.2 procente din G.D.P. este de câteva ori mai mic decât bugetul federal american, de pildă, iar intenţiile de a-l spori sunt din ce în ce mai impopulare în mai toate statele europene. Uniunea a devenit un „monstru birocratic” şi un „pitic bugetar”. Şi dacă ar avea o viziune întemeiată privind politica de convergenţă sau de transferuri financiare, Uniunea nu are la dispoziţie resurse suficiente.

Dincolo de resurse, ar trebui semnalat deficitul de viziune şi chiar de preocupări în această privinţă. Principala prioritate a anilor ce vin ar trebui să fie convergenţa. Convergenţa între sud şi nord. Convergenţa între strategiile diverselor ţări. Când vorbim de convergenţă nu avem în vedere doar banii alocaţi pentru evoluţia mai accelerată a unor state. Ci, deopotrivă, de un tip de armonizare a strategiilor de dezvoltare, care să ilustreze faptul că Uniunea este un tot şi are anumite priorităţi la nivelul ansamblului. Este extrem de important acest lucru. Bun, Grecia nu a avut performanţă, dar a „tras-o cineva de urechi” în această perioadă de după infiinţarea monedei unice. Nu, lucrurile au evoluat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, creditorii externi, tot europeni, au furnizat împrumuturi. Dar Uniunea? Uniunea ce a făcut? Uniunea a avut grijă să se dezvolte sub forma unui monstru birocratic. Ce a făcut Uniunea pentru convergenţă, pentru că Uniunea are în „fişa postului” aşa ceva. Ea trebuia să avertizeze, să intervină De aceea, atribuţiile forurilor europene cel puţin în domeniul economic se cer regândite. Altminteri, aceste foruri vor continua să degaje un sentiment de neputinţă şi lipsă de utilitate reală.

Strategia de convergenţă îşi află o formă esenţială de materializare şi la nivelul fiecărui stat. Germania a făcut cu mulţi ani în urmă o opţiune istorică. Cum preciza şi Axel Weber, fost preşedinte al Bundesbank  „Germania a îmbrăţişat activitatea industrială, lăsând celelalte state să fie puternice în servicii.”[6]   Când a făcut o asemenea opţiune, Germania făcut un lucru bun pentru sine. Dar în această decizie a lipsit atitudinea de lider. Ea a elaborat o strategie pentru ea - şi acest lucru trebuie relevat cu toată consideraţia, dar nu a iniţiat un proces de dezbatere la nivel european privind opţiunile altor ţări şi ale Europei în ansamblu. Opţiunea de care am amintit a fost urmată de eforturi remarcabile pentru a creşte competitivitatea. Între altele, Germania a menţinut nivelul salariilor la un nivel modest, aşa cum cheltuielile sociale au fost sever controlate. Acum drumul acesta urmat de germani se doreşte a fi recomandat Europei în ansamblu. Numai că statele europene sunt izbite, dintr-o dată, de mai multe valuri de criză şi nu au mijloacele de a face faţă acestor eforturi. Nici Germania nu a căutat să extindă opţiunea ei, nici celelalte ţări nu au descifrat şi nu au studiat ceea ce era de studiat în opţiunea germană. Fiecare are câte ceva de învăţat din acest moment. Totul este ca acest proces de acomodare să nu fie înţeles astfel: ne-am chinuit noi, acum e rândul vostru.

Cert este că Europa trebuie să urmeze o substanţială politică de  convergenţă în cadrul unei strategii economice comune. Altfel, criza va reveni. Deci viziune federativă şi filozofie financiară preponderent germană. Aceasta va fi Europa de mâine, dacă vrea să mai fie unită.

Ce a reprezentat atunci euro? După opinia noastră, el a fost un tip de vaccin special care urma să producă mari efecte pozitive dar într-un corp pregătit să facă faţă efectelor adverse şi să le valorifice pe cele pozitive. Deci nu vaccinul trebuie judecat. Ca orice vaccin, el are părţi bune şi efecte adverse. Vaccinul capătă înţeles în raport cu corpul care îl primeşte şi cu pregătirea acestuia pentru a-l primi. Nu atât asupra vaccinului trebuie să ne focalizăm atenţia, ci asupra corpului social care urmează să-l primească. În cele din urmă aici este o simbioză. Se cer definite condiţiile de funcţionare corectă. Acestea nu au fost foarte aplicat cercetate.  Nefiind acompaniată de măsurile pe care le impune introducerea unei monede unice, euro a jucat rolul unui adevărat virus. Vaccinul s-a transformat în virus. În loc de a consolida bazele Uniunii, el le-a erodat. În loc de a micşora decalajele dintre state, el a contribuit la amplificarea lor. În loc de a prilejui consolidarea solidarităţii, el le-a şubrezit, mai mult a alimentat un gen de atitudine:  fiecare pentru sine. Astfel, psihologic vorbind, Uniunea nu numai că nu a adăugat, ci a început să consume din acumulările psihologice pe care orice Uniune le presupune: încredere, dorinţa de a rezolva în comun probleme de a trăi împreună. Criza a declanşat o tendinţă centrifugală de mare intensitate. Deocamdată, ea nu este percepută la întreaga dimensiune. Dar există. Că această tendinţă se retrage în graniţe naţionale ar putea fi un adevăr. Că ea ar putea poposi în perimetrul unui grup mai restrâns de ţări, vom vedea. Important este că humusul psihologic al Uniunii - încrederea în propria construcţie - scade.

Şi, totuşi, criza euro nu joacă niciun rol pozitiv? Da, ea ne somează să ne amintim ceea ce Helmut Kohl şi Francois Mitterand subliniau, anume  că adoptarea monedei unice trebuie continuată cu o construcţie politică în măsură să asigure stabilitate financiară. În alţi termeni, uniunea monetară, pe cale de a se crea, trebuia întregită cu o uniune financiară şi cu o construcţie politică de factură federativă, care să permită decizii prompte, politici comune şi să prevină inflaţia şi dezordinea financiară. Adică tocmai ceea ce trăim astăzi.

Sursa: Clipa[7]  


[1] Andrew Moravcsik, „Europe after crisis, How to sustain a Common Currency”, May/June, 2012.
[2] Este concludent că aceste monede au apărut fie în perioade de organizare naţională a statelor respective, fie într-un moment particular al evoluţiei lor: drahma grecească a fiinţat din 1832, guldenul olandez din secolul al 17, când Olanda era o putere de prim ordin a Europei, lira italiană din momentul formării statului naţional, marca germană din 1948, ea înlocuind vechea marcă a Reich-ului şi devenind, după aceea, un adevărat simbol al renaşterii Germaniei postbelice.
[3] John McCormick,  European Union Politics, Palgrave MacMillan, 2011, p. 344.
[4] Martin Wolf, Thinking Through the Unthinkable, „Financial Times”, Wednesday, November 9th, 2011.
[5] Martin Feldstein: The Failure of the Euro, „Foreign Affairs”, January/February, 2012
[6] David Marsh: The EURO, The Battle for the New Global Currency, Yale University Press, New Haven and London, 2011, p. 270.
footer