Am constatat că românul s-ar ţine cu mâna de nas şi ar fi capabil să înghită cu mult mai multe porcării decât până acum, măcar în ceea ce priveşte unele aspecte dictatoriale ale guvernării, dacă în acest fel conducătorul îi garantează legalitatea, prosperitatea şi perenitatea neamului, precum şi menţinerea nealterată a tradiţiilor. Voievozii noştri au fost, cu toţii, nişte conducători monarhici absoluţi, unii dintre ei fiind chiar despoţi luminaţi, preocupaţi de propăşirea poporului. O parte din ei erau maniaci notorii. Ştefăniţă-Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare, şi Vlad Ţepeş sunt, de acum, exemple clasice. Ioan-Vodă cel Cumplit n-a fost cumplit de pomană. Cât despre Mihai Viteazul, nimic nu mai e de zis, că deja se ştie ce forţă fenomenală avea şi ce înspăimântător era în luptă. Da, voievozii noştri erau departe de a fi nişte îngeraşi cu harpe. Iată că de aceea sunt de părere că, dacă românii ar avea un exemplu de urmat, un model la care să privească şi cu respect şi cu mândrie, n-ar da doi bani pe forma de guvernare. E doar o idee. Nu e a mea, nu-mi rezerv paternitatea ei, am achiesat la ea deşi este absolut surprinzătoare, controversată şi a stârnit o mulţime de polemici în istoriografia noastră, împărţind specialiştii în tabere atât de bine delimitate de parcă le-ai fi tăiat cu cuţitul.

Tabăra neo-protocronistă spune că părinţii naţiunii, arhetipul adevăraţilor tătici, puternici şi responsabili, sunt întemeietorii familiilor boiereşti mari, unele vechi de peste 1300 de ani. Basarab, Corvin, Cândea, Dragu, Blacea (Bălăceanu), Asan, Pavăl (Pàlffy), Ciomârtan, Balica (Velicico), sunt doar câteva şi exemplele pot continua multă vreme. Dar… Nici nu-i idealizăm, trebuie să ştim exact cum erau. De pildă, Căliman, ca şi Ioniţă Asan Caloianul, erau cumpliţi şi necruţători. Bizantinii spuneau despre ei ca sunt slujitorii dracului pe pământ. În faţa lor, dezbrăcaţi şi în genunchi, au plâns şi s-au rugat pentru vieţile lor, margraful de Neuburg, episcopul de Cahors, Jean de Passy, Robert de Nemours şi toată floarea cavalerimii europene, după bătălia de la Adrianopole (1205) care a marcat sfârşitul lipsit de glorie al cruciadei a cincea.

Tatălui lui Basarab I, Tihomir, care era nepotul lui Bărbat, i se spunea de către cumetrii tătari Ghazi-Timur (Timur cel Viteaz), căci era cumplit în luptă şi, atipic pentru un oguz, cât un munte, şi pe deasupra era dintr-un sânge cu hanul Ogodai. Însă era catolic şi mare paladin al regatului Ungariei. Urmaşul lui Gelu Românul, comitele Nicolae de Dăbâca (Dòbokái) ii era văr de-al doilea. Familia Szeczi (Seciul), alt neam de rudenie ardelenească a lui Tihomir, vor fi trei secole banii Severinului. Se zice că regelui Andrei al III-lea îi era teribil de frică de Tihomir, Tocomerius, cum i se zicea la curtea de la Buda. Iar în timpul lui Bărbat, al cneazului Ioan, a lui Tihomir însuşi, a lui Basarab, fiul său, a lui Nicolae Alexandru, nepotul său, a lui Dan, străneputul său şi a lui Vladislav-Vlaicu, tătarii n-au călcat nicidecum în Ţările Române.

Legenda spune de Basarab I, Întemeietorul, că fiind tânăr paj la curtea lui Caroll Martell de Napoli, primul Angevin pe tronul ungar, a fost jignit de un mare nobil maghiar, drept care s-au tras spadele şi în două minute treaba era terminată. După care tânărul a spus tuturor martorilor îngroziţi că aşa înţelege să spele ruşinea unei jigniri şi că el este un om negru (kara-iman) ştiutor al legii şi nu un câine de stepă fără ţară, fiu de căţea spurcată. După care i-a tăiat capul mortului şi l-a scuipat în faţă (obicei prezent şi astăzi la multe popoare asiatice). Regele n-a avut curajul să se atingă de cruntul paj, dar i-a pus în vedere să părăsească teritoriul regatului în timpul „cât ţine o zi şi o noapte”.

Oare poate fi vorba de faptul ca niciunul dintre onorabilii noştri parlamentari sau membri ai executivului nu se ridică la înălţimea responsabilităţii de jude? Căci asta era judele. Şeful. „Masculul alfa”.Cum vreti să-i spuneţi. Dar era întotdeauna gata sufleteşte să moară cu arma în mână pentru supuşii săi. Acesta este adevăratul comportament arhetipal moştenit de românii noştri. Un om puternic şi responsabil care să fie şi socru şi naş şi cumătru (ler=leviris) şi să ştie să fie şi tată dacă trebuie, poate cercetând oarecând cu toiagul păcatele supuşilor rebeli, dar gata întotdeauna de a muri pentru supuşii săi cu spada în mână dacă trebuie. Şi în locul lor, dacă trebuie.

Asta visează românul. Un conducător puternic, inflexibil, drept şi autoritar, dar care să-i garanteze siguranţă şi un trai liniştit şi îmbelşugat. Căci adevărul e acesta: românii nu mai vor experimente sociale desfăşurate pe pielea lor şi cu scotocire până în fundul buzunarelor lor, şi aşa destul de pustii. În condiţiile în care memoria colectivă a reţinut pe un Ştefan ca pe un părinte prosper, pe Mihai al Unirii ca pe un părinte glorios, pe Basarabul Matei (întemeietorul capătului neamului Brâncovenilor) ca pe un părinte înţelept, cum oare să nu viseze românul la un voievod, la un jude, la un tată bun, în loc de un rege clăpăug şi feştelit care nici acum nu înţelege de ce i s-a rostogolit coroana ?