Revista Art-emis
Lumea cu două viteze PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Paul Dobrescu   
Miercuri, 17 Iulie 2013 22:00

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu, art-emisDoriți să știți cum va arăta ierarhia economică a lumii de mâine? Cercetați atent ritmurile de dezvoltare de astăzi. Freamătul adevărat al evoluției economice îl aflăm în domeniul ritmurilor de dezvoltare, întrucât ele ne oferă cheia pentru înțelegerea a ceea ce se va întâmpla nu peste mult timp. De când se știe lumea aceasta, s-ar putea spune, pe scara timpului unele țări urcă, altele coboară. Aceasta este legea firii! Într-adevăr, puternicii lumii nu au durat o veșnicie. O primă schimbare există: viteza s-a accelerat sau, dacă vreți, durata de viață a puterilor vremii, a imperiilor, s-a micșorat. Imperiul chinez a durat milenii, cel roman secole, cel englez mai puțin de două secole, iar cel american, judecând după anumite evoluții, se pare chiar mai puțin. Mai este și altceva. Dacă ar fi vorba doar despre o țară, să spunem despre SUA, problema nu ar avea importanța pe care o are în prezent. Aici intervine a doua particularitate. Într-adevăr, până acum o țară se ridica și alta cobora. De data acesta, se ridică o lume și alta coboară. Shift-ul de la Vest la Est asta vrea să spună: se schimbă centrul de greutate al lumii.

Martin Wolf vorbește despre „lumea cu două viteze”. Lumea dezvoltată înregistrează o viteză de înaintare modestă (atunci când nu regresează din punct de vedere al puterii economice), cea în curs de dezvoltare evoluează într-un ritm de două, trei ori mai mare. Potrivit evaluării F.M.I., în 2013, de pildă, economia S.U.A. va crește cu două procente, cea a Japoniei și Marii Britanii cu un procent iar cea a UE cu - 0.2 procente. Situația este diferită pentru țările în curs de dezvoltare (emergente sau în curs de dezvoltare). Ele vor crește cu 5.5 procente. Deci mai mult decât dublu. Cu alte cuvinte, putem vorbi chiar despre un adevărat decalaj în vitezele de evoluție ale celor două grupe de state. Mulți autori vorbesc despre o diferență de 4 procente între ritmurile de înaintare ale statelor emergente și ale celor dezvoltate. Nu este prea mult, s-ar putea spune. Este suficient să precizăm că 4 procente de creștere anuală înseamnă dublarea PIB-ului unei comunități într-o perioadă de 18 ani.

Christine Lagarde subliniază ideea unei „lumi cu trei viteze”: prima grupă de state cuprinde țările emergente, a doua grupă - S.U.A., Suedia și Elveția, iar a treia zona euro și Japonia. Prioritară pentru statele din zona euro este - în opinia directorului F.M.I. - „curățarea sistemului bancar prin recapitalizare, restructurare și - acolo unde este necesar - chiar prin închiderea băncilor”. Oficialul F.M.I. introduce o distincție care vrea să accentueze faptul că nu toate statele dezvoltate formează un bloc din punctul de vedere al dinamicii dezvoltării. Că S.U.A. s-au refăcut mai repede, în timp ce Europa bate pasul pe loc și mai are multe probleme de rezolvat până să cunoască o adevărată relansare. Preferăm să operăm cu ideea de „lume cu două viteze”, pentru că redă mai exact tendințele dominante ale momentului.

Încă o precizare la care ținem. Când se discută despre evoluțiile economice contemporane, lucrurile sunt personalizate: cursa dintre S.U.A. și China. Fenomen economic real, recunoscut și asumat de puterile aflate în competiție. Dar nu se poate face abstracție de faptul că aceste țări reprezintă simbolurile a două lumi. S.U.A. simbolizează lumea dezvoltată, iar China lumea în curs de dezvoltare, sau, dacă se preferă, lumea emergentă. De aceea, cele două planuri se cer bine avute în vedere: avem de-a face cu o cursă între două state, dar și cu una între două lumi. Iar când vorbim despre o lume, gândul te duce la modelul ei de dezvoltare.

Statistica ne ajută să judecăm această evoluție în perspectiva termenului lung. Între 1900-1960 niciuna dintre țările în curs de dezvoltare nu a avansat într-un ritm superior statelor dezvoltate. În perioada 1960-2000 s-a produs shift-ul: aproximativ o treime din țările în curs de dezvoltare au cunoscut un ritm de creștere superior statelor dezvoltate. În perioada 2002-2008 tendința se consolidează și, astfel, 85% dintre țările în curs de dezvoltare cunosc ritmuri de creștere economică superioare țărilor dezvoltate. Ca urmare, țările în curs de dezvoltare capătă o importanță din ce în ce mai mare, iar evaluarea perioadei de peste o sută de ani prilejuiește constatarea unei prefaceri dramatice; a unei prefaceri de lungă durată care remodelează peisajul global și care grăbește shift-ul geopolitic dinspre Vest spre Est. Este suficient să menționăm că, în 2030, trei din cele patru puteri economice mondiale vor fi asiatice.

Un exemplu și un simbol al acestei prefaceri, al rolului jucat de ritmurile de dezvoltare este oferit de experiența chineză. În 1970, China avea o putere economică neglijabilă. De atunci s-a dezvoltat cu un ritm anual de aproximativ 10 procente. În anii care vin, acest ritm va scădea și va atinge „doar” 7-8 procente. Dacă acest ritm va putea fi menținut, atunci, potrivit evaluării O.E.C.D., „se prevede ca economia (chineză) să o depășească pe cea a S.U.A., devenind, nu mai târziu de 2016, cea mai puternică economie a lumii”. Deci, peste trei ani vom avea o schimbare de locuri la vârful ierarhiei economice mondiale. Ștafeta economică va fi preluată de către China. Apoi, treptat, treptat, diferența dintre forța economică a celor două state se va majora. Pentru că ritmul de creștere al Chinei, chiar dacă se va mai diminua, va fi superior celui al S.U.A..

Ne aflăm în fața unei situații cu totul inedite. Pe care istoria, după cunoștința noastră, nu a mai cunoscut-o. Puterea economică va fi de partea Chinei, dar celelalte componente ale puterii - puterea militară, puterea tehnologică (legată foarte mult de capacitatea de inovație) și puterea culturală vor fi de partea Americii. Cum vor evolua lucrurile? Va fi un gen de „coabitare globală” între cele două superputeri? Un fel de „specializare” a puterilor în care fiecare din cele două țări va excela? Ce consecințe poate avea o asemenea situație nemaiîntâlnită până acum?

Să ne oprim puțin asupra puterii militare, considerată a fi ipostaza cea mai puternică a „puterii hard”. Știți ce impresionează aici? Că S.U.A., chiar și peste un deceniu, vor aloca puterii militare, în termeni absoluți, o sumă mai mare decât China. Ceea ce ne vorbește despre o opțiune. Dar și despre o posibilă capcană. În momentul de față cheltuielile militare globale se împart, aproximativ, în două: ceva mai puțin de jumătate din aceste cheltuieli sunt făcute de către puterea americană și cealaltă jumătate, ceva peste o jumătate, de către restul lumii. Supremația militară americană este atât de netă încât, consideră specialiștii, în următorul deceniu nu se pune problema unui competitor real pentru S.U.A.. Problema esențială aici este că puterea militară „mușcă” din cea economică. Potrivit lui Paul Kennedy, aceasta este și formula prin care marile puteri încep să decadă, alocând prea mult cheltuielilor militare, dincolo de pragul pe care îl poate susține puterea economică a unei țări. Paradoxul este că atunci când o superputere simte că nu mai poate susține efortul presupus de cheltuielile militare, ea se va încorda și mai mult, pentru a-și acoperi slăbiciunea, uitând că, în felul acesta, grăbește declinul. Nu știm dacă puterea militară va contribui la declinul Americii. Știm sigur că preeminența militară americană este indiscutabilă în următorul deceniu.

China a făcut și ea adevărate salturi în această privință. După ce în perioada 2003-2007 a fost cel mai mare importator de arme convenționale, s-a declanșat o muncă asiduă de perfecționare a dotării existente, pentru a putea fi exportată. Iar în perioada 2008-2012 exportul chinez de armament a crescut cu 162%, plasând această țară pe poziția cinci în ierarhia mondială a exportatorilor de armament. Probabilitatea ca acest tip de export al Chinei să crească este mare, deoarece cheltuielile Chinei în domeniul apărării sunt cele mai mari din lume, după cele americane. Bun, se va putea spune, dar diferențele ce o separă de S.U.A. sunt enorme. Adevărat! Dar dacă, în anul 2000, am fi întrebat pe cineva cu privire la posibilitatea ca, în 2016, China să depășească America din punct de vedere al puterii economice nu am fi obținut o mirare care ar fi pus sub semnul îndoielii capacitatea cât de cât echilibrată de evaluare? Am putea chiar spune că în domeniul militar evoluțiile și apropierea dintre cele două puteri s-ar putea face chiar mai repede. Specialiștii apreciază că sumele alocate de către China domeniului apărării le vor egala pe cele americane de-abia în 2025. Deci cursa reală în domeniul apărării va avea loc în deceniul trei al acestui secol. În evoluția Chinei impresionează nu atât spectaculosul realizărilor, cât ritmul calculat de înaintare. Încât după o realizare, instinctiv o aștepți pe a doua. Și, apoi, pe a treia. Ca și când totul a fost planificat atent, fără a se scăpa din vedere niciun amănunt. Ceea ce creează impresia unei evoluții implacabile. Impresie de neconceput fără prezența statului. O prezență care armonizează mișcările de ansamblu ale unei mașinării economice din ce în ce mai complicate.

O evoluție cu totul instructivă va cunoaște competiția dintre puterea economică chineză și cea culturală americană. Puterea culturală simbolizează puterea soft a unei țări, capacitatea de a convinge fără a recurge la forță, de a influența, de a cultiva cu grijă și din vreme atitudini, formule de viață resimțite ca „moderne”, „demne de urmat”, „dorite”.  Pentru o societate de masă, America a creat o cultură de masă, o cultură adaptată condiției de existență a celor mai mulți oameni. Rezultatul? O fantastică producție de film și televiziune, o producție muzicală greu de cuprins, o putere mediatică omniprezentă. Prin aceste instrumente soft, societatea americană a lansat modele, a impus înțelesuri, a promovat interpretări, a consacrat stiluri, a conturat un mod de viață. Puterea americană este pur și simplu de neconceput în afara acestei puteri culturale, care reprezintă partea ei cea mai spectaculoasă, cea cu care trăim în viața de zi cu zi. Puterea militară? Este folosită rar și în situații limită! Ea inspiră temere, aceasta este natura și menirea acestei ipostaze a puterii. Legătura cu cetățeanul obișnuit, cu preocupările lui de zi cu zi, este însă făcută de puterea culturală. De aceea, în timp ce puterea militară reprezintă un gen de măsură a puterii, puterea culturală este adevărata ei încoronare. Nu poți fi cu adevărat superputere în afara magnetismului și atractivității conferite de puterea culturală. Marea performanță a Americii este că foarte mulți oameni din întreaga lume vor să trăiască precum americanii, vor să beneficieze de drepturile și libertățile americane, doresc să se poarte precum americanii.

Problema este cum se vor distribui atitudinile la nivelul globului în anii care urmează lui 2016? Nu este niciun fel de îndoială că vom continua să cumpărăm produse chinezești, dar vom asculta hituri americane. Vom continua să admirăm performanțele economice chineze, dar vom prefera să urmăm o universitate americană. Se va constitui un gen de „diviziune” a preferințelor chiar în interiorul aceleiași persoane: când este vorba despre performanța economică, de organizare, de eșalonare în timp a priorităților, persoanele își vor îndrepta privirea din ce în ce mai mult - și probabil admirativ - spre China, când în discuție revin problemele culturale opțiunea pentru America va fi indiscutabilă. Nu este vorba doar de obișnuință. Ci de performanță și de magnetism. Dacă vreți și de punctele de sprijin indiscutabile de care dispune cultura americană: limba engleză, devenită practic globală, și „limba calculatoarelor”, mai accesibilă chiar decât limba engleză.

Prin urmare, preeminența culturală americană în următorii ani - noi am spune chiar decenii - apare ca indiscutabilă. Filmul, muzica, producțiile mediatice americane vor continua să domine pentru multă vreme. Cel puțin câteva lucruri ar trebui să atragă atenția. În primul rând, interesul pentru limba chineză. În aproape toate țările dezvoltate sunt programe oficiale de învățare a limbii chineze. Răspund foarte bine la asemenea oferte tinerii, care au un simț special al viitorului. Ei simt că puterea chineză se ridică, realizează că, în curând, va ocupa prima poziție economică a planetei și își procură abilități pentru a face față exigențelor lumii de mâine.

Prima putere economică a lumii va fi, prin forța lucrurilor, „locomotiva” economiei mondiale. Statele sunt interesate în menținerea unui ritm susținut din partea „locomotivei”, pentru că, astfel, se mențin șansele de refacere, respectiv propășire la nivelul ansamblului. În momentul de față, de pildă, prima interesată în menținerea ritmului de dezvoltare a Chinei este Germania, pentru că exportul acestei țări în cea mai populată țară a lumii este masiv. Contactul economic și legăturile de această natură vor prilejui mai mult decât ne putem da seama extinderea limbii chineze, a culturii acestei țări. Ce parametri va cunoaște această extindere este greu de spus. Dar că vom avea de-a face cu un proces în ascensiune, nimeni nu se îndoiește.

O altă problemă ar trebui să preocupe atunci când este vorba de seducția puterii culturale și de influența sa pe termen lung: prestigiul modelului social pe care aceasta se grefează. Arareori ne dăm seama de puterea legăturii dintre prestigiul modelului social și influența puterii culturale. Firește că un film are o valoare intrinsecă și exercită un impact care nu poate fi desprins de această valoare. La fel, orice producție culturală. Situația se prezintă diferit când plasăm discuția la nivelul puterii culturale ca atare. Prestigiul ei are o legătură cu prestigiul modelului social. De curând, „Le Monde Diplomatique” a publicat o foarte interesantă analiză, intitulată Tyrany of the one per cent. Polarizarea tot mai accentuată a societății dezvoltate tinde să îmbrace o formă patologică și, firește, diminuează atracția modelului social respectiv. „Cu 30 de ani în urmă, familia Walton, care deține corporația gigantică Walmart, avea o avere de 61,992 de ori mai mare decât venitul mediu existent în SUA. Astăzi, această avere este de 1,157,827 ori mai mare. Familia Walton a reușit să adune tot atât de mulți bani ca și 48.800.000 de familii sărace. Anul trecut, Banca Italiei a comunicat că «cele mai bogate 10 persoane au tot atât de mulți bani ca și cei mai săraci trei milioane de italieni»”.

Avem, astfel, o imagine a evoluției procesului de polarizare socială inaugurat cu câțiva ani în urmă în S.U.A. și, apoi, extins în diferite țări ale lumii. Ceea ce duce nu doar la diminuarea vizibilă a clasei de mijloc - segment social esențial în organizarea inițială a societății capitaliste - la amplificarea păturilor sărace, la restrângerea bogaților lumii la dimensiunile unui singur procent care domină viața economică (și chiar cea statală), ci la transformarea modelului social propriu-zis. În această formă schimbată, modelul parcă nu mai are respirație socială, nu mai degajă un sentiment de echitate, fundamental pentru coeziunea socială.

Dacă puterea culturală a Americii va fi influențată de ceva durabil, atunci acest rol va fi exercitat de prestigiul modelului social care tinde să se instaleze în America și, în general, în lumea dezvoltată. Prestigiul Americii a fost deja afectat de faptul că actuala criză a izbucnit pe teritoriul său. Că după cinci, șase ani de eforturi financiare, refacerea economică nu este certă.  Dacă procesul de polarizare socială va continua, atunci puterea culturală americană va fi, prin forța lucrurilor, afectată. Puterea culturală ca atare comunică prin mii de fire cu acest model social. Ea modelează valori, atitudini, reacții, comportamente, inspirate de acest model. Influența ei este sprijinită și de audiența modelului ca atare. Rădăcina socială a puterii culturale este foarte robustă. Iar prin vasele ei capilare pot circula seve care nu pot fi asemuite cu nici o influență externă, oricât de puternică ar fi ea. Prin urmare, dacă în cadrul puterii culturale americane se vor ivi probleme, acestea vor veni din pulsațiile trimise de către propriul model social și nu de peste ocean sau de oriunde altundeva.

Bibliografie:

- Brics summit face big challenges on growth, „Financial Times”, marți, 26 martie, 2013.
- Jamil Anderlini, Victor Mallet, China joins top five arms exporters, „Financial Times”, marți, 19 martie, 2013.
Idem.
- Serge Halimi, Tyranny of the one per cent, „Le Monde Diplomatique”, Ediția în engleză, mai 2013, http://mondediplo.com/2013/05/01tyranny.
Idem.
- Martin Wolf, The perilous journey to full recovery, „Financial Times”, miercuri, 30 ianuarie, 2013.
- Lagarde warns of new crisis, „Financial Times”, joi, 11 aprilie, 2013.
- Brics summit face big challenges on growth, „Financial Times”, marți, 26 martie, 2013.
- Jamil Anderlini, Victor Mallet, China joins top five arms exporters, „Financial Times”, marți, 19 martie, 2013.
- Idem.
- Serge Halimi, Tyranny of the one per cent, „Le Monde Diplomatique”, Ediția în engleză, mai 2013, http://mondediplo.com/2013/05/01tyranny.
- Idem.

Sursa  Clipa  - cu acordul directorului revistei[1]


footer