Revista Art-emis
Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă (1) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru   
Duminică, 14 Iulie 2013 16:39

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, art-emis„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr... Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, 1/1,13,14)

„Dar deodat-un punct se mişcă cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă iară el devine Tatăl .../ Punctu-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii...” (Mihai Eminescu, Scrisoarea I-a)

În istoriografia universală şi în cea naţională precum şi în teologia creştină s-a statornicit, pentru „momentul începutului” – ca fiind, deci, prioritar – monoteismul poporului evreu. Şi s-au acreditat cele două sintagme: „ţara sfântă” şi „poporul ales”. Deşi sunt discriminatorii. Căci Tatăl ceresc, divinitatea supremă evocată şi invocată de Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos în „Noul Testament”, iubeşte deopotrivă întreaga lume pământeană pe care a creat-o prin Actul unic al Creaţiei în acel început când va fi fost el. Având în vedere această contradicţie majoră, această chestiune foarte importantă se impune a fi regândită, reconsiderată. În Străvechime, după atâtea frământări cosmice dar şi de viaţă curentă în acel început, cu frământări spirituale ale învăţaţilor şi înţelepţilor de atunci, putându-şi ei sau neputându-şi răspunde la multele întrebări care îi năpădeau, gândind şi reflectând, au ajuns la ideea, devenită treptat convingere, că o Forţă/Entitate supranaturală, nepământeană, din haosul care, poate, va fi fost atunci a creat lumea pământeană cu „toate cele văzute şi nevăzute”. Este situaţia la care au putut sau pot ajunge şi mari învăţaţi moderni când au constatat sau constată că nu mai pot înţelege ce se întâmplă – căci se întâmplă! – peste limitele ştiinţei stăpânită de ei. Şi pe căi greu de desluşit azi, în acea Străvechime învăţaţii acesteia au perceput într-un fel anume că a putut avea loc, la „începutul începutului”, Actul unic al Creaţiei lumii pământene. Dacă au consemnat sau nu această revelaţie, nu putem şti, dar ea a rămas în tradiţia/memoria oamenilor, fiind transmisă urmaşilor. Iar aceştia, pentru a fi mai uşor de ţinut minte şi de transmis mai departe în inflecsiuni care să urmeze fidel meandrele gândului, au transpus-o în versul cadenţat.

Astfel la poporul primordial al „bătrânului nostru continent”, primul popor cunoscut în istoria locului cu numele lui - arienii/pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată tradiţie orală - VEDELE - probabil la nivelul mileniului al VI-lea î. de Hs., de când avem atestată arheologic prima civilizaţie neolitică europeană la Dunărea de Jos. „Întâmplător”, zona se află în „Dacia edenică” iar patria originară a arienilor/pelasgilor a fost spaţiul care în Antichitate s-a numit Valahia sau Dacia, cunoscută şi sub numele de „Ţara zeilor” sau „Ţara Soarelui”. De aici, din patria lor originară, populaţia crescând ca număr, ca putere şi civilizaţie iar condiţiile de mediu permiţând, „roiuri” umane ariene au pornit în migraţie pe toate direcţiile cardinale, ducând cu ele turmele, uneltele, priceperea şi întraga lor „casă” cu datini, tradiţii, inclusiv amintitele VEDE, probabil orale, amplificate pe traseu. „Roiurile” pornite spre răsărit au ajuns până în India - la nivelul anilor 2000 î. de Hs. - unde s-au sedentarizat şi au creat acolo cunoscuta civilizaţie ariană în acest subcontinent al Asiei, civilizaţie difuzată ulterior şi în alte spaţii tot prin „roiuri” umane; şi chiar mai departe.

În India, VEDELE ariene au fost consemnate în scris în limba arienilor numită de unii sanscrită, de alţii vedică.

Ei, bine, în Rig-veda, noi, cei atât de obişnuiţi cu genurile prozodice, aflăm ceea ce s-a numit „Imnul Creaţiei” – prima şi cea mai cuprinzătoare expunere a acelui Act unic al Creaţei lumii pământene, receptat de Societatea arienilor în patria lor originară, Dacia/Valahia. Redăm în continuare începutul acestui Act unic al Creaţiei atât după o traducere recentă în limba română cât şi după traducerea lui Eminescu. Mai întâi, după o recentă traducere: „Atunci când Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă,/ Căci nu era nici Spaţiu, nici Cer şi nici stihie,/ Avea stăpân şi margini atuncea Universul? Dar mare? Nu se ştie./ N-a fost nici nemurire, căci Moartea nu venise,/ Nu se născuse Noaptea, căci nu fusese zi,/ Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi;/ Însă ceva în lume – UNICUL – se ivi.// Dar care minte oare fu-n stare să priceapă/ Creaţiunea însăşi de unde-a început?/ Poate aicea zeii îşi zămisliră Neamul,/ Dar cine va să spună din cine s-a născut?/ Doar El, acela care porni Creaţiunea,/ El, cel care-o priveşte din Ceruri, numai El/ El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o,/ El singur ştie poate, sau poate că nici El.” 

După cum se ştie, Mihai Eminescu a putut cunoaşte VEDELE din traduceri occidentale, poate chiar în original, în sanscrită. Iar din Rig-veda, în Scrisoarea I-a a reţinut începutul imnului: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi stăpânea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii/ De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii./ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute.”

Şi Rig-veda expune în continuare Actul unic al Creaţei lumii pământene, aşa cum a fost perceput de iniţiaţii arienilor şi a intrat în tradiţia orală a VEDELOR. Să reţinem însă – şi este foarte importantă precizarea pentru ceea ce urmează să demonstrăm – că din mileniul al VI-lea î.de Hs. şi până la cumpăna dintre secolele al XIV-XIII-lea î. de Hs. (a doua jumătate a mileniului I î. de Hs.), când Moise va fi scris Geneza (Facerea lumii), cartea I-a a „Vechiului Testament”, este o distanţă ce nu poate fi escaladată atât de uşor! Dar atunci, în timp istoric, „împrumuturi” puteau fi preluate fără oprelişti de la mileniu la mileniu, de la secol la secol, de la zonă la zonă. „Împrumutul” putea fi preluat de Moise chiar din Egipt, unde ajunseseră în Străvechime „roiuri” ariene cu VEDELE lor. Ei, bine, se pune acum la modul foarte serios problema: de ce acest Imn arian al Creaţiei, tradus în limbi europene, n-a răzbit el însuşi prin timp iar o „lume întreagă” cunoaşte „Facerea lumii” după „Vechiul Testament”? Poate, pentru că printr-un „concurs de împrejurări” asupra căruia nu insistăm, Geneza, după Moise, a ajuns să se generalizeze, în timp ce peste Rig-veda se lăsa o tăcere adâncă, cea mai adâncă tăcere ... Aceasta este o chestiune majoră pe care istoricii, în cooperare cu teologii creştini şi nu numai, prin investigaţii interdisciplinare trebuie s-o clarifice, din obligaţie faţă de adevărul istoric. Iar la noi şi în întregul Spaţiu european inclus în teza falsă şi absurdă a „romanizării”, dar mai ales la noi, prin presiunea Occidentului politic şi confesional, adesea chiar prin agresivitatea militară directă prin noul „Imperiu Roman” şi prin regatele „apostolice” sacralizate de papalitate, dar şi prin cedări vinovate, în timp, ale unei serii de cărturari interni care au convins şi factorul politic, a fost blocată calea spre cunoaşterea Vedelor ariene şi s-au îndreptat privirile spre „maica Romă cea bătrână”, cea care i-ar fi „exterminat” pe „barbarii” autohtoni ai Daciei şi a „plantat” în ea un nou şi tânăr popor ... pur roman însă sau „romanizat”. Căci – să ne gândim bine! – atunci, în Antichitate, s-au lansat prima dată ideea şi efortul pentru constituirea unui himeric imperiu global sub numele de „Imperiu universal”! Autohtonii naţiunilor încarcerate nu trebuiau să mai aibă identitate naţională, căci li se deschidea „perspectiva” de a fi „cetăţeni romani”, aşa cum azi unii flutură ideea de a fi „cetăţeni ai Universului”.

Revenind la ideea cu care am început - adică, unde a apărut întâi monoteismul, deci credinţa într-o unică divinitate supremă şi credinţa în nemurirea sufletului? – continuăm demonstraţia în acest sens, după ce am precizat prioritatea receptării Actului unic al Creaţiei de către iniţiaţii strămoşilor arieni/pelasgi şi drept consecinţă, statornicirea opţiunii religioase pentru monoteism, atât în patria ariană originară – Dacia/Valahia - cât şi în spaţiile de sedentarizare a „roiurilor” umane ariene, în Egipt, în Orientul Apropiat, în India şi în alte zone ale Asiei, în contextul civilizaţiei ariene constituite în aceste zone. Pentru urmaşii arienilor/pelasgilor din Spaţiul Daciei edenice/Valahiei, există izvoare arheologice ale Străvechimii, din epoca mitologică, izvoare ale „începutului” care se regăsesc în continuare şi în societatea traco-geto-dacă, nesesizate la timp de „arheologii de şpaclu şi ruletă”, izvoare care au început să fie revăzute şi regândite - evident, nu de obedienţii „axiomei” privind „romanizarea”! Iar ca prim izvor scris apelăm şi în acest sens la „bătrânul” Herodot, cu acribia şi cu îndoielile lui, izvor pe care se tot străduiesc să-l unilateralizeze ori să-l arunce în derizoriu denigratorii strămoşilor noştri reali. Dar mai întâi reţinem că traco-geto-dacii, ca naţiune succesoare – prima afirmată ca atare în Antichitatea europeană! - au putut prelua de la strămoşii lor arieni/pelasgi monoteismul, cu divinitatea supremă, unicul din Imnul vedic al Creaţiei, Tatăl ceresc evocat şi invocat de Fiul Său Iisus când a fost trimis de El pe Pământ, să „împlinească” „legea”, ignorată sau încălcată de mulţi între timp. În sprijin ne stă de peste trei secole savantul suedez Carolus Lundius care după cercetări îndelungate în biblioteci şi arhive europene a editat în 1687, la Upsala, primul studiu despre Zamolxe.

Autorul studiului ne informează , de pildă, că pe peretele exterior al templului din Delfi al lui Apollo, construit „în vechime” de hiperboreeni – cum se mai numeau strămoşii noştri reali - şi cu care aceştia păstrau continuu legătura, erau încă la vedere în scolul I d. Hs. cuvintele: „TO EI”, ce mai rămăseseră dintr-o inscripţie mai întinsă. Şi – precizează Carolus Lundius - „când salutarea zeului era solemnă (deci, când se oficia această omagiere solemnă a zeului „celui mai venerat” la hiperboreeni, cum va spune Starbon, n.n.), se cădea de acord asupra unei infinite şi veşnice formule a celor vechi, El En, adică unul eşti” („unicul” din Imnul vedic al Creaţiei, n.n.); „lucru uluitor - zice autorul -, fiindcă la greci erau vreo trei sute de zei la număr” şi „nu mai puţini zei la romani.”. Iar „în limba getică – completează Carolus Lundius - un singur zeu („unicul!, n.n.) este reprezentat prin particula EN, zeu care era socotit a fi răspândit în toate, aşa încât oamenii erau zguduiţi la venerarea chipului lui, căci apărea mereu şi pretutindeni altfel” – (s.n.). Iar autorul încă mai adaugă că pe acest zeu al „vechimii” iudeii îl percep „ca pe o culme eternă care nu se schimbă, nici nu moare niciodată, are o unică înţelepciune şi o unică reprezentare” (s.n.). Şi pentru această informaţie Carolus Lundius îl citează pe Tacitus (V/5), adăugând că „profanii” (cu sensul de „necredincioşi”) îi dau lui Dumnezeu o „înfăţişare umană”. Şi încă mai reţinem că alături de formula „EI EN”, Lundius pune în paranteză, explicativ, cuvântul monoteism, deci existent la traco-geto-daci; în contrast, zice el, cu „poluqueoth” (politeism), existent la greci şi la romani (n.n). Evident, în vremea celor „vechi” – constructorii hiperboreeni ai templului din Delfi al lui Apollo –, „Unicul” (EI En = Unul Eşti) nu era Iahve/Iehova al iudeilor ci Creatorul unic moştenit de hiperboreeni/traco-geto-daci de la strămoşii lor arieni/pelasgi; şi astfel îl percepeau şi iudeii pe vremea lui Tacitus (54/51 î.de Hs. - 120 d. Hs.).

După izvoarele cunoscute până acum – şi din precizările lui Carolus Lundius rezultă la fel! – mai reţinem că strămoşii noştri reali nu i-au făcut chip de om divinităţii lor supreme. Pentru aceasta, cel mai vechi şi mai consistent izvor istoric scris, grecesc, referitor la Zalmoxe - zeul atât de mult disputat istoriografic, mai nou „luat în primire” de un recent contestatar al său (după stilul şi viziunea celei care i-a fost „magister”) - rămâne Herodot, supranumit, pe drept, „părintele istoriei”. După el au preluat şi alţi autori, unii aducând şi alte informaţii în plus. Astfel, Herodot (484-425 î.de Hs.), ne spune că Salmoxes era „un zeu al geţilor (traco-geto-dacilor, n.n.), pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis (s.n.). Ambiguitatea numelui i-a determinat pe unii exegeţi să considere că este vorba de doi zei, unul htonian (Zalmoxe), celălalt uranian (Gebeleisis). Printr-un sacrificiu uman – care la ei, atunci, nu era ceva ieşit din comun, traco-geto-dacii „trimiteau” la Zamolxe, la 5 ani odată, un „sol” prin care îi „transmiteau” „toate nevoile lor”. De la grecii din Pont şi Hellespont Herodot aflase că Zalmoxe era om, fost chiar sclav al lui Pitagora, de la care ar fi primit şi învăţături. După ce a fost eliberat, „ar fi dobândit avuţie multă” şi „s-a întors bogat printre ai săi”. Şi a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte”. Iar în timp ce-i ospăta îi şi învăţa „că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile”. Concomitent, „pusese să i se facă o locuinţă sub pământ”, în care el apoi a coborât. Şi „stătu ascuns vreme de trei ani”. Cu părere de rău „tracii îl jeliră ca pe un mort”. În al patrulea an, revenind în faţa tracilor, Zalmoxe „îi făcu să creadă în toate spusele lui”.

Vorbind despre geţi atunci când a avut loc marea invazie a împăratului persan Darius I (514 î. de Hs.), Herodot spune despre aceştia că „ei nu mor, ci că cel ce piere se duce la Zalmoxe – divinitatea lor”. Mai aflăm de la Herodot că atunci „când tună şi fulgeră tracii ... trag cu săgeţile în sus, spre Cer şi îşi ameninţă Zeul, căci ei nu recunosc alt Zeu afară de al lor” (s.n.). În sfârşit, ca autor exigent cu sine, chiar dacă Herodot nu pune la îndoială cele aflate de la grecii care l-au informat, dar nici nu le crede „pe deplin”, îşi spune totuşi şi propria sa părere: „Socot că acest Salmoxis a trăit cu multă vreme înainte de Pitagora” şi „fie că n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei”. Deci, nu divinitatea supremă. Rămâne ca alte izvoare, când vor fi cunoscute să definească mai bine calitatea lui Zamolxe în /pentru lumea traco-geto-dacilor. Deocamdată continuăm după izvoarele importante pe care le cunoaştem.

Strabon, (63 î. de Hs. - 19 d. Hs.), alt important istoric şi geograf al grecilor, la mare distanţă în timp faţă de Herodot, reţine de la acesta “sclavia” lui Zalmoxe la Pitagora, de la care ar fi primit învăţături, pe care le-a întregit apoi într-un periplu în Egipt; afirmă însă clar că acesta a fost om; dar, revenind acasă, datorită pregătirii lui „l-a înduplecat” pe rege să „împărtăşească” Domnia cu el; şi astfel, „a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu al lor; iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu”. Cu aceasta, ascensiunea lui Zalmoxis se clarifică! Ca mare preot, adaugă Strabon, şi socotit el însuşi zeu, Zalmoxe „s-a retras atunci într-un fel de peşeteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Iar regele când a văzut că oamenii sunt mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”. Acest obicei, adaugă Strabon - o completare foarte importantă –, a dăinuit până în vremea noastră (sec. I. d. Hs.); după datină mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu” (s.n.). Şi autorul încă adaugă: „Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl numesc. Numele lui este Cogaion”. Şi tot sfânt era numit „râul care curge pe lângă el”. Deci, din coroborarea izvoarelor citate şi reflectând asupra lor reţinem că Zalmoxe, datorită autorităţii spirituale la care a ajuns a fost „ales” Mare Preot „al celui mai venerat zeu” la traco-geto-daci şi a fost considerat el însuşi zeu, „după datină”. Deci, Zalmoxe, nu el era „zeul cel mai venerat” - spune grecul, obişnuit cu zeii mulţi ai Neamului său -, nu era divinitatea supremă. Iar obiceiul acesta a dăinuit de atunci şi până în secolul I d. Hs. Iar credincioşii – revenim la informaţia lui Herodot - „nu recunosc un alt zeu afară de al lor”, pe acela care le era divinitate supremă, unicul din Imnul vedic al Creaţiei, unicul care, după precizările lui Carolus Lundius, era „salutat”/omagiat în mod solemn printr-o formulă consacrată din „vechime”.

Considerăm că demonstraţia de până acum a dovedit prioritatea monoteismului la strămoşii noştri reali din Dacia edenică, monoteism moştenit de la strămoşii lor arieni/pelasgi, Dacia fiind „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii în Antichitate”, aşa cum a sinteizat într-o expresie fericită, eruditul nostru coleg Gheorghe Gabriel. Dacă bogăţia şi poziţia strategică a Daciei, chiar teama de creşterea puterii sale, au declanşat asupra ei lăcomia şi a amplificat apetitul expansionist imperial al Romei, acest nivel de civilizaţie şi spiritualitate a incitat orgoliul exacerbat al „Cetăţii eterne” care, ca precedent, avea „la activ” distrugerea înfloritoarei civilizaţii etrusce, apoi pe cea a Cartaginei şi nu numai, iar criza morală a Societăţii romane, începând de la „vârf”, a alimentat substanţial ambiţiile celor „de sus” şi le-a întunecat raţiunea lucidă . Iar imperiile succesoare celui Roman, din Evul mediu şi până la „Centrele de Putere” de azi, preluând de la „maica Romă” ideea „imperiului universal” şi intuind sau înţelegând că „politica mare” în Europa se va face la Dunărea de Jos, au vizat continuu şi vizează spaţiul Daciei edenice. Ce se urmăreşte? În plan politic s-a tras deja cel mai puternic semnal de alarmă: se urmăreşte holocaustul împotriva românilor. În consecinţă, pe canale media dar şi în istoriografia de profil se amplifică efortul de tăiere a rădăcinilor noastre istorice. Îşi dau concursul chiar titraţi universitari din prima facultate de istorie a ţării şi se înmulţesc îngrijorător denigratorii istoriei naţionale. Îngrijorătoare este şi situaţia în plan religios, în care aşazisul „ecumenism”, aşa cum se preconizează, pare a fi „corespondentul” în acest domeniu al „globalizării” în plan politic. De aici necesitatea afirmării cu fermitate a străvechii noastre drepte credinţe monoteiste, cu prioritate monoteismul în Dacia edenică a strămoşilor arieni/pelasgi – poporul primordial al Europei –, monoteism preluat în mod firesc, de urmaşa acestora în „Ţara Soarelui” – naţiunea traco-geto-dacă şi continuat în Ţările Dacice/Valahii şi în România modernă. „Legea” divină dată lumii pământene de Creatorul Unic, în acord cu armonia Universului, se regăseşte prioritar, receptată în VEDELE arienilor/pelasgilor, ulterior şi în alte izvoare ale antichităţii, care trebuie studiate integral, restudiate, coroborate, regândite.

 - Va urma -

footer