Revista Art-emis
În epicentrul Istoriei PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Duminică, 07 Iulie 2013 22:49

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)Mareşalul istoriei

Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după Primul Război Mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un Mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt Mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în '46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului”: glonţul.

Istoria sörösist-wieselizată, face din trădători, disidenţi

Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.

I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, „România altfel” (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe”[1]  Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.

Gh. Buzatu a înapoiat medalia

Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei R.P.R.. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sörösisto-wieselizată, face din trădători disidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei Ceauşescu, ca Militaru, devotat K.G.B...

Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt altfel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează?

Profesorul nu s-a temut de eticheta de antisemit, nici de eticheta de ceauşist

Profesorul nu s-a temut de eticheta de... antisemit. A scris cu strîngere de inimă despre eroarea uriaşă de a se pune la dispoziţia Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A. arhivele M.Ap.N. Naţionale din anii '38-'46. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe Mircea Duşa şi Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Măldărescu). S-au cedat în ce scop? Să se caute alţi criminali de război? A fost Holocaust în România pînă în '46? Sau o fi vrînd Matatias Carp [cel care a scris negru pe alb că ţăranii români ungeau osiile căruţelor cu sînge de evreu şi-i membru - de onoare(?) - al Institutului „Elie Wiesel”] să afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Piteşti nu l-a egalat?

Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de... ceauşist. În demersul său, istoricul onest compară, confruntă şi stabileşte ce-a fost şi cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politică externă; predilect, relaţiile cu Israel şi cu S.U.A.. Ceauşescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însă istoricii, neînregimentaţi politic, trebuie să studieze epoca sine ira et studio. Şi a ţinut să sublinieze, fără ură, fără părtinire, că dictatorul a demolat „Biserica Sfînta Vineri”, nu şi „Sinagoga Mare” din Bucureşti, care găzduieşte acum Memorialul Holocaustului.

Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate şi temele cu risc.

Mereu uităm trecutul (iar durata amneziei creşte şi creşte) sau îl corijăm à la Roller, à la Brucan, à la mincinoşii istorici de Partid unic, à la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un torţionar. Preocupat de falsurile din Raport (şi sper să nu fie final), Gh. Buzatu a văzut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din naţiune a fost trimisă în detenţie. În istoria tismănizată, de la două milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor creşte, pentru alţii, scade. Şi ce puţin se vorbeşte, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat şi larg difuzat, de felul cum a fost spălată de laşitate şi de trădare faţa ţării, prin jertfa rezistenţilor din munţi, a celor care au suportat tortura „reeducării”, a exilaţilor, a rebelilor mineri din Lupeni '77, a răzvrătiţilor braşoveni din '87, a scriitorilor curajoşi, cel dintîi fiind Paul Goma...

Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frică să nu deranjeze pe careva, a rămas în epicentrul Istoriei. Îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmplă cu etnia. Cei 30.000 de „turişti sovietici”, veniţi în decembrie '89, n-au plecat decît în octombrie '90; premierul Roman, cică, n-ar fi fost informat de Caraman, şef S.I.E.. Există documente în acest sens?, a întrebat Profesorul. Sau sunt la fel de credibile ca şi cele despre terorişti? S-a luptat cu alte şi alte categorii de rolleri, cu holocaustologii gata să comercializeze suferinţa, pînă mai ieri cercetători ai PCR, perioada Pauker-Dej, cu adezioniştii la evenimente trecute prin filtrul P.C., cu antiunioniştii, reveniţi în forţă, vrînd să vadă România in pieces. Convins că istoria se repetă, a urmărit cum se neagă iarăşi rolul lui Cuza în formarea statului român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. De 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieşeană, se făcea caz de episodul mişcării separatiste; unul dintre anti-unionişti, N. Istrati, are stradă centrală în Iaşi, locul Unirii Mici. Cine a făcut propunerea asta şi cine a aprobat-o? Ştiu, dar nu-l mai numesc, de silă: un „cioflingher”.

„Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim.

Pentru că a scris adevărul istoric româneşte despre Basarabia, cuvîntul Profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toţi, 22 iunie '41 e „clipa astrală a istoriei naţionale”. Buzatu n-a putut să-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Să fie clar: cărturarul nu-l vrea inocentat,[2] dar, pentru o dreaptă înţelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de mareşal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul [...]. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru!”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ian. '43, acest erou tragic să mărturisească: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba”[3] La „proces”, în faţa „tribunalului” (ghilimelele îi aparţin Profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă”. Ce alt şef de stat a avut curaj să-i spună lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei!”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua execuţiei, la 1 iunie 1946, să-i spună cu limbă de moarte: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De-ar fi să reîncep iar, aş face la fel”. A refuzat graţierea, ca să moară în ţară.

„Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majusculă „Cedarea” (din '40). Iar Andrei Vartic, altă cruce de român, în „Cealaltă Românie”, număra un milion de români dispăruţi între '40 şi '52 din Basarabia. Şi-mi vin în minte întrebările formulate de Profesor: de ce, în loc de un armistiţiu care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fără condiţii? Din defetism, dacă vreţi a-i spune aşa? În fapt, termenul sună mai dur în cărţile istoricului care nu ascultă de tabu-uri. A urmat înţelegerea Churchill-Stalin, ca România să revină „măreţei” Uniuni în procent de 90%. Şi cum Comisia Aliată de Control (U.R.S.S., S.U.A., Anglia) era prezidată de Susaikov, peste el fiind Vîşinski, preşedintele Tribunalului Suprem, procentul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecinţe, în pofida faptului că România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul al IV-lea, după U.R.S.S., S.U.A., Anglia. Pumnul şi uşa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieţi, bolşevizare forţată.

Alte întrebări? De ce a încetat greva regală şi cum a reuşit Groza să-l determine pe rege să renunţe la grevă? De cei 300.000 de basarabeni „repatriaţi” în U.R.S.S. ce s-a ales? Faptul că Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda după el în uniformă militară românească, ce semnifică?

Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români.

Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare răspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, după alt dicteu. A urît, în egală măsură, şi trădările, şi pasivitatea, şi docilitatea românilor. N-a uitat să citeze, în Istoria să judece (ed. TipoMoldova, 2013) un articol apărut în „New York Times”, în 16 august '53: „Nici un popor nu are mai multă repulsie faţă de comunism decît cel român şi nici unul nu face mai puţin pentru a-l înlătura”.

Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supuşeniei. Una dintre ele: Vîşinski le-ar fi spus guvernanţilor roşii de la Bucureşti: „Vă dăm orice, în numele frăţiei cu URSS, numai lemn din Siberia să nu vreţi, că la voi sunt destule cozi de topor”. Avea umor Profesorul. Făcea haz de necaz şi de nehaz. Cu pîrele la Poartă, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Albă, s-a tot mers şi se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca şi pentru cele noi, primează interesul străin neamului.

Fireşte, textele sale cu fibră polemică au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuzaţia de naţionalism, chiar bine temperat, se echivalează cu şovinismul. Pentru foştii agenţi de bolşevizare şi pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Şi-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competenţă profesională de netăgăduit.

Rămînem cu copii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională

Mereu inconvenabil, Profesorul! A scos de sub lacăt Documente din Arhiva Codreanu (împreună cu Victor Roncea), de bază pentru cercetătorii viitori ai Mişcării Legionare, Documente ieşite din arhiva secretă a U.R.S.S., Documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe ficţiuni, ci pe Documente după Documente. Mereu dezvăluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe măsura documentării.

Documentul - Biblia sa - a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic. Buzatu i-a căutat pe români în arhivele S.U.A., ale Moscovei, ale Angliei... Şi a pus accent pe faptul că, după deschiderea arhivelor prilejuită de căderea sistemului comunist în Est-Europa, multe probleme au apărut în altă lumină, presupunînd re-dezbateri. Iată de ce cordul său a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. „Rămînem cu copii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională”, a spus el. În faţa Arhivei Statului din Iaşi cresc la propriu bălării - simbolic? - de parcă ar fi clădire părăsită.

Ultima carte pe care a ţinut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost „Istoria să judece”, care poate avea o variantă de titlu: Documentul să judece. Cabala mediocrilor, acţionînd mereu şi mereu în Universitatea iaşiotă, n-a găsit ore pentru Profesor. Prohibiţia istoricilor fără operă a funcţionat şi în cazul Buzatu, deşi, acolo, la catedră, îi era locul, binemeritat pentru erudiţia sa, dar şi pentru forţa sa de convingere. Studenţii n-au putut auzi lecţia Profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atenţie la România. I-au deschis drumul spre catedră nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova şi cea din Constanţa. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîţia „elitişti”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Bădescu.

„Cu Dumnezeu înainte..., că Dumnezeu e român!”

Începuse să mi se pară firesc ritmul neobişnuit de lucru al Profesorului: primeam unul după altul semnal de carte nouă. N-am numărat, dar cred că are mai multe cărţi decît ani.

La înmormîntare a plouat. Cum să nu-i pară rău celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice temă (n-a cunoscut prudenţa laşă) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate -obişnuia să repete -, se află în arhive. Acolo e răspunsul pentru toate”.

Dintr-un acut simţămînt al binelui comun, şi-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzăţeilor” (aşa se numeau doctorii şi doctoranzii săi) acuma. Unul dintre cei mai apropiaţi, cercetătorul Corneliu Ciucanu, şi-a adus aminte că Profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferinţă (mereu captivantă) obişnuia să spună, în felul lui Petre Ţuţea: „Cu Dumnezeu înainte..., că Dumnezeu e român”.

Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii.

Sunt şi victorii, Profesore. Una de care n-aţi mai apucat să vă bucuraţi e că tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului Închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, aşa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agit-prop marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, graţie Fundaţiei Ogoranu, Dosarul de la Securitate al Profesorului Gheorghe Buzatu, art-emisgraţie Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, a tuturor luptătorilor anticomunişti împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus ţara. Petiţia a fost semnată de Părintele Iustin Pârvu (învăţătura sa fiind: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi spre ce să te îndrepţi), de Marcel Petrişor, de Radu Ciuceanu, de Dan Puric, de Răzvan Codrescu, dar şi de Dumneavoastră. Primul ministru, adică V. Ponta, îl poate elibera din funcţie pe Al. Florian, numai s-o vrea, după o asemenea „acţiune” penibilă.

Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii. Avem multe comemorări de făcut: Sighetul, Aiudul, Piteştii, Canalul, „Săptămîna Roşie”, 28 iunie-3 iulie 1940... Oricum, victoria asta e un semn bun. Părintele Iustin Pârvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămîne totuşi cu noi. Îl cred.

Lichelismul sadea al unei „persoane de sprijin”.

Un miles gloriosus al Securităţii, mînat de diavolul contestării, a apărut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd Profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsă de bun simţ, măruntul conferenţiar, dîndu-se drept profesor universitar (în ce materie?; în de toate, ca shaorma) a găsit cu cale, că-i mai învăţat şi mai democrat să se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc.

Cine-i individul? O nulitate, cu apetenţa parvenirii prin pactul cu „Securiţica”. În pustiul cranian al vorbitorului despre orice şi nimic (se imaginează „cioclopedic”, deşi e de o ignoranţă multilateral dezvoltată), Profesorul apărea ca antonescian, codrenist, ceauşist..., numai pentru că se ocupase de aceste subiecte. Croitoraşul cel viteaz i-a trecut în revistă „erorile”, povestind adunării cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elită, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? În America. N-a spus şi că ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedră, al cărui paşaport fusese refuzat de Secu. Ştiţi cum se petreceau lucrurile: Ministerul Învăţămîntului zicea da, Secu ba, dacă refuzai să fii „lucrat” de ofiţerii operativi. Ei îşi trimiteau omul (pe Creţu Nicu) la post, gata instructat.

Lovitura mor(t)ală a dat-o susnumitul Croitoraş înfierînd înscrierea Profesorului în P.R.M.. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepreşedintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Creţu. Măcar să fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din şedinţa istorică din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de Vicovia, sub titlul: Blestemul poziţiei geopolitice a României: „Suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!”. De altfel, ca maestru al interpretărilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata să-i facă „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi să se re-plieze, încercînd să intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoană de sprijin”.

De precizat că Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmărire Informativă, sub numele Barbu, Bianu, Banu; că există ordine de izolare, de „destrămarea anturajului”, că i s-au interceptat scrisori, că i-au fost supravegheate relaţiile cu străinii, că s-a instalat tehnică operativă la locul de muncă, inclusiv mijloace video. În '89, i s-a interzis semnătura prin ordinul Elenei Ceauşescu. De ce? Pentru că, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Portland, Oregon[4]  a prognozat că socialismul a învins în Est „printr-o greşeală” şi că regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prăbuşi fără întîrziere.

Cu un aer aproape justiţiar (parantetic spus: din 1968, ofiţerii erau înscrişi direct în anul al treilea la Drept, secţia FF; aşadar, Securitatea noastră, Justiţia noastră), debiloidul vorbăreţ a încercat să deformeze, să denatureze, să lase bale, pretinzînd că ar fi în chestie. Nu-i şi nu va fi niciodată! A vrut să dea o lecţie... academică Profesorului, să deschidă ochii şi urechile asistenţei (ca membru al cooperativei „Ochiul şi Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu conştiinţa (?!) împăcată că şi-a îndeplinit misia. Infamantă. Cu Mihai Drăgan, ultimul eminescolog de ţinută europeană al Universităţii ieşene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrări-defăimări.

Necruţător cu impostura, Cezar Ivănescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunări, reproşîndu-i că a falimentat Editura Junimea. Nici că i-a păsat. A continuat să cadă muscă-n lapte la zbateri şi dezbateri, făcînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral.

N-ar strica să ia o curăţenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau să-i administreze una revistele literare ieşene, care nu se ştie de ce (ori ştie S.I.E.?) îl mai publică.



[1] Lucian Boia, Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78.

[2]  v. Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului

[3] v. Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379).

[4]  v. nota informatorului, din 20 ianuarie '89, din dosar)

footer