Revista Art-emis
„-ILĂ”- Avatarurile unui suffix traco-dacic PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 24 Noiembrie 2010 23:19
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Coja-Ion.jpg
Coja IonDin punct de vedere funcțional, al sensului, ca orice sufix vechi, -ilă este polisemantic:
- derivă nume de persoane de la nume de animale
- sufix pentru formarea de porecle (Tiktin)
- arată persoana căreia îi aparține o calitate în gradul cel mai puternic posibil (Philippide)
- nume de persoană cu sens secundar peiorativ (Martin Heicke)
- augmentativ (Șăineanu), batjocoritor (Pușcariu)
- ideea de exagerare a calităților purtate, care se apropie într-o oarecare măsură de augmentativ și, mai mult, de peiorativ (Mioara Avram).
Menționăm și situația excepțională a unui Ilă de sine stătător, ca poreclă, la Brezoi. Cu privire la originea acestui sufix s-au emis două ipoteze demne de luat în seamă: a vechimii sale excepționale, adică a provenienței din substrat, și a originii sale slave. Prima ipoteză are în vedere antroponimele traco-dacice ca Artula, Benilos, Bithylos,Cozeilas, Dizala, Drepala, Eptala, Gerula, Rebula, Sadala, Scorilo, Ziaela, nume enumerate în acest sens de I.I.Russu, pe urmele însă ale lui B.P.Hasdeu, care, în paralel, atrăgea atenția și asupra unor cuvinte latinești, precum tipul comic hirquitallus și numele proprii Messalla, Hispallus, Camillus, Ursilla, Taurilla, Juvencilla. Atributul comic îi aparține lui Hasdeu. Nu știm dacă se potrivește și cuvintelor tracice mai sus citate, dar avem motive să presupunem că, derivatele cu acest sufix, ca și în română, aveau încă din antichitate un sens glumeț, chiar ușor peiorativ.

Sextil Pușcariu în Studii istro-române constată că „acest sufix se găsește în nume proprii - uneori în combinațiile -ajlo și -ojlo, ilic și -ilko – la bulgari, la sârbi și la ruși (la aceștia și sub forma -ila)" și că „pe când la slavii de sud, acest sufix apare numai în nume proprii, în românește el are o dezvoltare mai mare și ar putea fi anterior contactului cu slavii". Sufixul -ilă, poate și -eală, conchide Pușcariu, ar fi de origine străveche, provenind din limba traco-dacă", unde „-ila și -ala erau sufixe foarte des întrebuințate în nume proprii". În ce privește sufixul slav -ilo, Pușcariu bagă de seamă că este răspândit în ținuturi „odinioară locuite de traci", dar nu face și pasul următor, la care ne-am fi așteptat, adică să propună ipoteza trecerii acestui sufix din tracă în limbile slave. După cum se știe, ultimul vorbitor de tracă consemnat a fost în secolul la VI-lea, ceea ce ne permite să luăm în considerație ideea că mai existau traci în sudul Dunării la venirea primelor triburi de slavi... Ci Pușcariu se mărginește a presupune că sufixul slav -ilo, intrând în limba română, va fi mărit vitalitatea sufixului tracic -ila, „precum s-a mai întâmplat la noi și cu -aci, -ar, -eț, -ie, -in, -iță și -oi". Firește, este vorba de sufixe care au funcționat în latină, dar și în alte limbi indo-europene, în primul rând în limbile slave. Tot Pușcariu, pentru a preîntâmpina cea mai importantă obiecție, face presupunerea că „în sufixul trac l era exilis și deci se putea păstra nerotacizat". A doua ipoteză, susținută de Mioara Avram, caută originea acestui sufix pe teren slav, unde, după cum am văzut, lingviștii români au identificat o serie de sufixe (-ilo, -dlo, -ila, -lo) suspectă de a fi în legătură cu sufixul românesc -ilă. Mioara Avram respinge ipoteza lui Sextil Pușcariu și, implicit, a celorlalți, în principal pe considerente de ordin fonetic: -ila traco-dacic nu putea să dea în română -ilă, căci, conform cunoscutelor legi fonetice, -l- intervocalic trebuia să se rotacizeze, să treacă la -r-, precum aquila>aceră. Iar dacă ar fi fost un l exilis, cum presupune Sextil Pușcariu, acel l trebuia să dispară. Așa cum a dispărut în maxilla, stella sau illa, devenite, în română, măsea, stea, ea... Greutatea unui asemenea argument e de natură să pună capăt oricărei discuții în contradicție cu acest principiu, al regularității schimbărilor fonetice necombinatorii... Sunt ultimul care aș ignora obligația de a respecta imperativul acesta, ajutorul incomparabil pe care îl aduc etimologiei legile fonetice. Ele sunt regula de aur a foneticii istorice, a etimologiei. Redeschidem însă discuția cu privire la etimologia sufixului -ilă deoarece argumentele originii slave ni se par cel puțin la fel de neconvingătoare, intrând în contradicție cu câteva principii de care, în aceeași măsură, ne este greu să nu ținem seama! Iată-le:

- Limbile nu împrumută sufixe, în general afixe, ci cuvinte în a căror structură, ușor de analizat, este posibilă identificarea afixului respectiv. Dintre cuvintele slave care conțin sufixul -ilo sau -ila, enumerate de Mioara Avram în articolul publicat în Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol.II, numai două, Stanilo și Bratilo, le regăsim și în limba română: Stănilă și Brătilă. Cum cele două derivate apar numai în sârbă și sunt, în această limbă, izolate, mai degrabă pe ele le putem considera împrumutate din română, unde aceste două cuvinte sunt mai des folosite și se află într-o serie, într-o paradigmă extrem de extinsă, de bogată. Așa că vom conchide: ipoteza originii slave a sufixului -ilă trebuie susținută cu exemple de cuvinte derivate slave intrate în limba română alături de cuvîntul de bază. Asemenea exemple lipsesc însă.
- Dacă ne vom lua după datele oferite de Mioara Avram ‒ și avem toate motivele s-o facem, din prețuirea pe care întotdeauna i-am arătat-o, numărul derivatelor cu -ilo sau -ila din toate limbile slave luate la un loc este de câteva ori mai mic decât al cuvintelor românești derivate cu -ilă. Pe cât de ușor se formează în română derivate noi cu acest sufix, pe atât de neproductiv este același sufix în limbile slave. Nu cunoaștem alt exemplu de sufix neproductiv într-o limbă, care să devină deosebit de productiv după ce este împrumutat în altă limbă... Prezența sufixului -ila (cu variantele respective) în unele limbi slave poate că s-ar cuveni cercetată și din perspectiva inversată, a unei influențe românești, așa cum am propus cu alt prilej pentru cuvintele troian și popă, prezentate greșit ca împrumuturi din slavă în română.
- Cuvintele slave terminate în -o au fost trecute în limba română la feminine. Or, substantivele terminate în -ilă sunt, în limba română, cele mai multe masculine. Cele mai multe sunt folosite ca porecle, ca nume proprii așadar, și intră în categoria numelor de persoană terminate în -ă, de gen masculin, cu sau fără sufix: Costică, Gerilă, Lică, Gavrilă, Nuță etc. Se consolidează astfel ciudata opoziție de gen dintre -ă și -a, Florică versus Florica, între masculin și feminin. În vreme ce opoziția popă – popa, respectă regula exprimării prin cele două vocale a opoziției nearticulat – articulat hotărît. Evident, această opoziție nu are nimic comun cu influența slavă. Menționăm și substantivele nume proprii terminate în -a, dar masculine: Toma, Sava, Leonida. Nu este exclus ca primele nume proprii masculine terminate în -ă să fi fost cele terminate în -ilă, moștenite din substrat. Substratul ar fi avut puterea să impună o serie atât de atipică. Așadar, dacă admitem originea slavă a sufixului românesc -ilă, nu vom putea justifica nici frecvența mare a unor derivate, nici productivitatea sa deosebită și nici capacitatatea de a crea o serie lungă de substantive morfologic aberante. Îndeosebi ultima obiecție ne obligă să ne întoarcem la ipoteza originii străvechi a acestui sufix și s-o examinăm mai atent.

Ne punem mai întâi întrebarea în ce condiții am putea accepta o abatere de la principiul regularității schimbărilor fonetice? Soarta lui l latinesc în română a fost extrem de complicată, ea depinzând de mai mulți factori: l a dispărut în cuvintele leporem sau filium, s-a rotacizat în cuvintele solem sau filum, dacă era geminat (sau dublu), ll a dispărut când era urmat de a dacă poziția sa era după accent ( maxilla, stella, novella, devenite măsea, stea, nuia), dar s-a păstrat înainte de accent: macellarius – măcelar. Nu știm prea bine ce fel de l era în sufixul traco-dac. Nu este exclus să avem de-a face cu o altă regulă fonetică, imposibil de precizat în măsura în care nu știm despre ce fel de l era vorba. Nu este de exclus nici omonimia cu femininele articulate cu -illa, rezolvată prin păstrarea consoanei din sufix. Însă cel mai mult credem că va fi contat calitatea lui l de a fi, în limba română, un sunet expresiv, ca și sufixul însuși. Nuanța peiorativă pe care o aplică acest sufix nu era și nici azi nu este indiferentă la aspectul pur fonic al semnificantului, adică la prezența lui l. Aplicarea mecanică a legii fonetice, posibilă în sute de cuvinte, nu mai este posibilă atunci când există un oarecare grad de motivare. (Facem această afirmație fără să uităm comentariul lui Ferdinand de Saussure la soarta în franceză a latinescului pipio, cuvînt onomatopeic, care își pierde cu totul motivarea devenind pigeon.) Se pare că totuși sufixele își conservă mai bine aspectul fonetic, mai ales când sunt și expresive. Avem ca precedent cazul sufixului -andru, vechi, unde a urmat de n se păstrează nealterat, în ciuda regulii fonetice care îl vrea trecut la â. Această regulă n-a acționat mecanic, orbește, nici în cazul numelor proprii Troian, provenit din Traianus, Sânziana, din Sancta dies Johannis, Andreas, devenit când Ândrea, când Indrea sau Undrea, christianus devenit creștin etc. Așadar, statutul de nume propriu favorizează, în principiu, ușoare abateri de la regulile evoluției fonetice. Antroponimele și, mai ales, toponimele au circulație și în afara idiomului supus acțiunii legilor fonetice, ele sunt cunoscute și folosite și de vorbitorii altor limbi, care vor fi continuat să-l pronunțe pe l din -ila, netulburați de tendința de rotacizare a dacilor romanizați.

Subliniez: cele de mai sus nu sunt obiecții față de principiul respectării legilor fonetice, ci o încercare de a nuanța aplicarea acestui principiu la situații mai deosebite. Ne obligă oarecum la această operațiune faptul că ipoteza originii slave a sufixului discutat nu pare a fi acceptabilă din motive și mai greu de ocolit.
Argumente noi putem găsi prin reexaminarea atentă a materialului de limbă traco-dacic și românesc. Vom remarca mai întâi că numărul cuvintelor vechi suspecte de a fi derivate cu sufixul -ila(-ala) este mult mai mare. Noi am alcătuit o listă cu peste 30 de nume traco-dacice, dintre care jumătate au fost atestate și cu numele de bază, cel la care s-a adăugat sufixul. De pildă, Scoris și Scorilo. Lista putea fi și mai cuprinzătoare dacă puneam la socoteală numele dacice de plante terminate în -dila, -ila sau -ela. O mențiune specială pentru numele de dac Dudila, de pe o inscripție din Britania, devenit la poetul Aurel Covaci personaj literar într-o epopee tracizantă parțial publicată. Evident Dudila ne amintește numele românesc Duda, fără etimologie clară, cunoscut și la slovaci, popor slav care, la un anumit nivel de intelectualitate, se consideră daci slavizați. Nu cunosc dacă există vreun temei lingvistic pentru această idee atât de romantică și de ...protocronistă! În secolul al XIII-lea este atestat numele unei căpetenii valahe Pudila, care ne amintește de cunoscutul nume românesc Budilă. Unul dintre puținele nume vechi și exclusiv românești este Vintilă. Alături de Nicoară, Barbu, Bărbat, Varvara... Vine, probabil, din Quintillianus. Este atestat încă din evul mediu. Face serie cu Chintilă, Dinghilă și altele. Radicalul pierdut al acestor cuvinte este un argument pentru vechimea lor deosebită. Merită o atenție aparte banalul nume Borilă. Pentru că a fost purtat de un membru al conducerii PCR de odinioară, ieșise vorba că numele real al personajului ar fi fost Borîlă, iar numele ar fi fost de origine bulgaro-țigănească. Varianta Burilă pare a fi originală. Vezi și derivatul Burileanu, aflat printre ascendenții lui Eugen Ionescu. Numele propriu Burilă apare din zorii istoriei noastre medievale. Unul dintre prinții Asanești ai țaratului valaho-bulgar se numea Burilă. Dacă este să credem dicționarele noastre etimologice, care-l dau pe Burilă ca numele unui fenomenn meteorologic, derivat de la boare, a bura, nume de vânt aducător de ploaie, alături de Săcilă de la sec și Sărăcilă de la sărac, pare ciudat ca asemenea nume să fie purtat de un prinț, de unul dintre urmașii lui Ioniță cel Frumos, Caloian. Legătura dintre Burilă și boare "miroase" a etimologie populară. Mai curând e de crezut că s-a pierdut semnificația rădăcinii.

Analizându-l pe Burilă ca derivat din rădăcina bur-, fără voia noastră gândul iscoditor ne aduce în minte numele lui Burebista, analizabil în Bure- și -bista. Dacă partea a doua, -bista, e mai greu de găsit în alte cuvinte, poate în tara-bostes, totuși, prima parte a numelui purtat de regele dac e foarte bine atestată în cuvintele Boridava, Piroboridava, Mocabur și altele, din care cercetătorii (I.I.Russu, op.cit., p.97) au detașat o rădăcină bur- (-buris), antroponimică, cu sensul probabil de „bogat, mult, tare". Să mai amintim că printre tracii care s-au remarcat în Bizanț, sec.VI-VII, era frecvent numele Boraides (Buraides), unul dintre acele „nume tracice de factură arhaică" (idem, p.29 și 172). Putem conchide că elementul bur- era frecvent la traci și daci. Păstrarea sa în numele românesc Burilă este o ipoteză îndrăzneață, dar nu fără acoperire. Mai adăugăm următoarele:
- numele Burilă este folosit și azi ca poreclă admirativă (sic!), pentru oameni întreprinzători, îndrăzneți, originali, trăzniți, priviți cu binevoitoare ironie. Am găsit această poreclă în străvechiul sat românesc Oltina, din Dobrogea. Sat capabil prin statutul său de arie izolată să păstreze elemente vechi, arhaice. Medicul Ion Efrim, de la care dețin informația, a întâlnit cu acest cognomen pe Vasile Culea, iar explicația cuvîntului i-au dat-o consătenii.
- pe la Satu Mare, ca și în satele din jurul Chișinăului, există un ciclu de snoave și povești avându-i ca protagoniști pe Ciurilă și Burilă, omologi ai perechii Păcală și Tândală. Semnificația lui Burilă din aceste povești populare se potrivește cu sensul dobrogean, aflat la celălalt capăt al teritoriului românesc.
- toponimul Burila, sat în Mehedinți.
Așadar, alături de sufixul -ilă și oarecum rezemându-se în el, a ajuns până la noi numele Burilă, capabil să ne amintească cu temei numele regelui dac Burebista. De menționat că ezitarea între Borilă și Burilă a existat și în urmă cu 2000 de ani, Burebista cunoscând și varianta Borebista. Firește, nu uităm de prezența lui -ila în Attila, unde sufixului i se atribuie de către specialiști o valoare diminutivală, cumplitului personaj zicându-i-se cu o poreclă măgulitoare, un fel de Tătucu, cam ăsta era sensul lui Attila. Ceea ce ne amintește de derivatele diminutivale românești de la cuvîntul frate, aflat în aceeași paradigmă cu tată: Frățilă, Brătilă. Nu putem discuta vechimea acestui sufix fără să ne gândim și la Wulfila(s), învățatul got care a tradus Biblia în limba gotică. Numele său este ușor analizabil în wulf = lup, cuvînt germanic, și -ila, sufixul nostru, pe care îl mai întâlnim o dată în spațiul germanic, la numele regelui ostrogot Totila. După unii, sufixul din Wulfila ar fi diminutival. După cei mai mulți germaniști care s-au pronunțat în chestiune, sufixul este străin spațiului germanic. Din puținul pe care îl cunoaștem despre persoana episcopului Wulfila, sunt totuși suficiente date care să justifice întrebarea: nu cumva avem în Wulfila sufixul traco-dacic -ila? Cum a putut ajunge acest sufix într-un nume gotic?

Ne gândim cam așa: dacă azi am vrea să traducem, să germanizăm numele românesc Lupilă, cum am proceda? Simplu: l-am înlocui pe lup cu Wulf( sau Wolf), iar pe -ila, neavând cum să-l echivalăm, l-am lăsa neschimbat: Wulfila.
Cât privește șansele ca în limba dacilor să fi existat un nume derivat cu sufixul -ila de la un nume comun care să însemne „lup", semnalăm următoarele:
- în lista derivatelor se află și Cozeila, pe care I.I.Russu îl derivă de la un kog'o=capră. Deci se practica în limba traco-dacică derivarea cu -ila de la nume de animale. Vezi și mai sus, Ursilla și Taurilla, citate de Hasdeu, în latină.
- această practică s-a păstrat foarte bine în limba română: lupilă, ursilă, vulpilă, iepurilă, cocoșilă, boilă(?) etc. Ba chiar și căprilă, un soi de echivalent în română, în latina dunăreană, a anticului Coz(e)ila. Dar dacă în limba română căprilă poate fi oricând reinventat de vorbitori, în gotică cuvinte cu -ila sunt mai greu de explicat prin mijloacele acestei limbi. Supunem așadar celor mai în măsură decât noi să verifice exactitatea faptelor invocate în sprijinul ipotezei că numele Wulfila reprezintă traducerea în gotică a unui nume traco-dacic terminat în -ila. Această ipoteză e de luat în seamă alături de ipoteza, strălucit argumentată de Mircea Eliade (vezi De la Zamolxis la Genghis-Han, cap.I), cum că însuși etnonimul dacus era legat de semnificația „lup". Așadar, acel presupus nume dacic calchiat prin Wulfila va fi fost un nume cu rezonanță aparte printre locuitorii Daciei post-aureliene unde poposiseră goții, un nume pe potriva personalității excepționale a episcopului Wulfila.

În ce privește persoana lui Wulfila (311-383), se știe că nu era got, ci „se trăgea dintr-o familie de prizonieri capadocieni, originară din Sadagoltina, aproape de Parnassos, născându-se la nordul Dunării, în România, poate dintr-un got și o capadociană, sau poate invers, dintr-un capadocian și o gotă, mezalianță ivită cu prilejul teribilei invazii a goților în Asia Mică, sub împăratul Valerian" (vezi Ioan G.Coman, Scriitori bisericești din epoca străromână, București 1979, p.196). Să ne amintim că nu numai regiunea în care s-a născut Wulfila era însăși Dacia, ci și că Asia Mică, de unde veneau părinții săi, era o regiune puternic tracizată din cele mai vechi timpuri, pentru a face astfel și mai verosimilă ipoteza că Wulfila va fi purtat inițial un nume traco-dacic sau că numele său reprezintă varianta gotică, obținută printr-un banal semicalc, a unui nume traco-dacic. Amintim clasica confuzie get-got care a persistat până în evul mediu, precum și faptul că în antichitatea târzie mulți traci purtau porecla Gothicus. De menționat că în ultima vreme, adică de vreo 30-40 de ani, câțiva filologi români, în frunte cu Andrei Ionescu, cercetează textul gotic al traducerii lui Wulfila pentru a depista urmele limbii materne a lui Wulfila: latina vorbită în Dacia, cea din care se va întrupa limba română, distinctă de celelalte limbi romanice prin anumite particularități, unele ivite chiar în latina dunăreană. Altminteri, ca traducător din latină în gotică, Wulfila nu avea cum să nu preia din latină o serie întreagă de termeni pentru care nu avea echivalent germanic. „El (adică Wulfila-n.n.) a făcut împrumuturi din limba latină, ceea ce era firesc fiindcă goții se găseau în mijlocul unei populații care vorbea latinește." (I.G.Coman, op.cit., p.205-206) Oricum, e foarte probabil ca numele Wulfila (variante Ulfila, Urfilas) să conțină sufixul traco-dacic -ilă și să fie un semicalc după un cuvînt autohton compus cu același sufix. Motiv pentru a-i da dreptate încă o dată lui Ioan G. Coman care în cartea Scriitori bisericești din epoca străromână încheie capitolul despre Wulfila cu cuvintele: „Ulfila a fost unul dintre cei mai mari oameni ai secolului IV. (...) El e creatorul vechii limbi literare gotice și prin aceasta cu merite nepieritoare pentru poporul german. Dar și noi, românii, îl revendicăm parțial pentru că el s-a născut și a trăit circa 40 de ani pe teritoriul de azi al Munteniei numită atunci Gotia, a învățat, a predicat și a scris latinește pentru populația daco-romană, care vorbea această limbă."

O altă personalitate excepțională, de data aceasta aparținând lumii noastre moderne, care intră în relație cu sufixul nostru, este Papa Ioan Paul al II-lea. Numele său de familie, ca mirean, era Woitila, cu o pronunție în polonă greu accesibilă unui român. Subsemnatul am avut ocazia să-i fiu prezentat Sfîntului Părinte în 1987, cu ocazia tipăririi la Roma a lucrării L'ORIGINE DEI CATTOLICI DI MOLDAVIA, a lui Dumitru Mărtinaș. După audiență, m-a invitat în chilia sa Padre Biagio, omul de încredere al Papei, "urechea dreaptă a Papei", cum mi l-a prezentat preotul greco-catolic Vasile Maria Ungureanu, un obișnuit al Vaticanului la acea vreme. Pe acest polonez, când a vorbit despre papă, l-am auzit pronunțând clar Padre Voicila! Ca-n românește cunoscutul nume Voicilă... Când m-am întors în Țară, Edgar Papu a ținut să-mi dea o informație: Padre Voicila se trage dintr-un sat întemeiat în urmă cu vreo trei secole de niște moldoveni urcați spre Miază Noapte de răul tătarilor... Nota bene: la data aceea Edgar Papu, catolic, era unul dintre cei mai erudiți muritori de pe planetă... Ulterior, diplomatul Nicolae Mareș, care a tradus în românește un volum de poezii ale Papei Ioan Paul al II-lea, a adâncit acest subiect și a confirmat ascendența românească a episcopului de Roma. Susține că Papa însuși i-a confirmat-o! Așadar, printre ispăvile lui -ilă să consemnăm prezența sa în numele purtat de două mari personalități ale creștinismului, episcopii Wulfila și Voicila... Pentru echilibru, luăm aminte și la numele pe care i-l dăm diavolului, în batjocură, nicidecum cutremurați de forța malefică a „individului": Sarsailă. Pare a fi un nume vechi și, în orice caz, foarte expresiv, foarte potrivit! Care să fie rădăcina acestui cuvînt? Sarsa?... Nu mai știu unde am dat peste ipoteza că punctul de plecare ar fi numele regelui pers Xerxes, cu siguranță un om nesăbuit, „îndrăcit". Este cel care după ce i s-au scufundat corăbiile a pus să fie biciuite apele mării care îi înecaseră flota. ...Xerxes mi s-a părut o explicație puerilă, cam trasă de păr, pentru acest enigmatic Sarsailă, cuvînt atât de expresiv! La data aceea mi se părea puțin probabil să se păstreze vreme de 2500 de ani amintirea unui personaj istoric totuși periferic pentru români. Azi nu aș mai respinge categoric această ipoteză. Limba română este o limbă cu o memorie extraordinară. Este singura limbă europeană care păstrează numai pe cale populară, orală, amintirea unui apostol, Andreas, Andrei. Numai în română și albaneză s-a păstrat acest antroponim, Ândrea, ca nume al lunii decembrie. Obiceiul, roman, de a da nume de lună pornind de la numele unei importante personalități: Ianuarie, Martie, Iunie, Iulie, August, a fost păstrat și aplicat lunii decembrie în amintirea și cinstirea apostolului care a creștinat prin aceste părți ale lumii antice.
Ciudată la Sarsailă mi se pare păstrarea în batjocură a unui nume atât de vechi, ceea ce ar sublinia încă o dată funcția principală a sufixului cercetat: aceea de a da naștere unor porecle, de a lua peste picior. Vor fi avut dacii noștri o aplecare specială pentru această atitudine?

Sufixul -ilă este unul dintre elementele care ilustrează ceea ce numim a fi o limbă ascuțită. Vechimea lui -ilă ar fi dovada că în această privință limba dacilor nu lăsa de dorit! Persistența acestui sufix, pentru mine ca persoană particulară, supusă greșelii, ajunge să însemne ceva mai mult: este dovada stării de spirit cu care am traversat adversitățile unei istorii de mai multe ori milenare... Nu întâmplător regăsim acest sufix în numele lui Păcală... Ca și acesta, forței oarbe, brutale, i-am făcut față adeseori cu ironia, adeseori numai cu ironia, cu vorba de haz și de duh, reducând la ridicol pe cei ce se căzneau plini de mareție să ne oprime, să ne domine. Soarta cuvintelor turcești intrate în limba română, mai toate depreciate semantic, este exemplară pentru starea de spirit cu care au fost primite de noi, odinioară și întotdeauna, instituțiile care ne-au fost impuse cu forța. Chiar de la bun început a fost așa, încă de pe vremea de când dateză primele atestări ale sufixului cu pricina, instrument și el al acestei atitudini. Această atitudine a fost consemnată și în mod explicit, de cronicarii vremii. Iată o asemenea consemnare: „...cum se întâmplă și cu sclavii de prin comedii - Geți și Daci, niște flecari, deprinși să-și ascută limba și să spună glume din limba lor dacică..." (Eusebius din Caesarea, Pregătire evanghelică, IV, 7, 7 (735). În comediile lui Menandru, Geta, adică dacul, getul, era personajul care își bătea joc de stăpânul său, grec și prostănac! „...glume din limba lor dacică..." Omenește vorbind, aceasta este informația cea mai mișcătoare despre isprăvile strămoșilor noștri, făcându-ne cel mai mult să-i simțim de-ai noștri chiar și în postura degradată de sclavi, pe care știau s-o salveze, s-o înnobileze prin flecăreala lor superioară, căci era presărată cu glume din limba lor dacică traduse... Și ce ușor îmi este să știu pe seama cui erau aceste glume! footer