Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 24 Noiembrie 2010 23:19
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Coja-Ion.jpg
Coja IonDin punct de vedere func?ional, al sensului, ca orice sufix vechi, -il? este polisemantic:
- deriv? nume de persoane de la nume de animale
- sufix pentru formarea de porecle (Tiktin)
- arat? persoana c?reia îi apar?ine o calitate în gradul cel mai puternic posibil (Philippide)
- nume de persoan? cu sens secundar peiorativ (Martin Heicke)
- augmentativ (??ineanu), batjocoritor (Pu?cariu)
- ideea de exagerare a calit??ilor purtate, care se apropie într-o oarecare m?sur? de augmentativ ?i, mai mult, de peiorativ (Mioara Avram).
Men?ion?m ?i situa?ia excep?ional? a unui Il? de sine st?t?tor, ca porecl?, la Brezoi. Cu privire la originea acestui sufix s-au emis dou? ipoteze demne de luat în seam?: a vechimii sale excep?ionale, adic? a provenien?ei din substrat, ?i a originii sale slave. Prima ipotez? are în vedere antroponimele traco-dacice ca Artula, Benilos, Bithylos,Cozeilas, Dizala, Drepala, Eptala, Gerula, Rebula, Sadala, Scorilo, Ziaela, nume enumerate în acest sens de I.I.Russu, pe urmele îns? ale lui B.P.Hasdeu, care, în paralel, atr?gea aten?ia ?i asupra unor cuvinte latine?ti, precum tipul comic hirquitallus ?i numele proprii Messalla, Hispallus, Camillus, Ursilla, Taurilla, Juvencilla. Atributul comic îi apar?ine lui Hasdeu. Nu ?tim dac? se potrive?te ?i cuvintelor tracice mai sus citate, dar avem motive s? presupunem c?, derivatele cu acest sufix, ca ?i în român?, aveau înc? din antichitate un sens glume?, chiar u?or peiorativ.

Sextil Pu?cariu în Studii istro-române constat? c? „acest sufix se g?se?te în nume proprii - uneori în combina?iile -ajlo ?i -ojlo, ilic ?i -ilko – la bulgari, la sârbi ?i la ru?i (la ace?tia ?i sub forma -ila)" ?i c? „pe când la slavii de sud, acest sufix apare numai în nume proprii, în române?te el are o dezvoltare mai mare ?i ar putea fi anterior contactului cu slavii". Sufixul -il?, poate ?i -eal?, conchide Pu?cariu, ar fi de origine str?veche, provenind din limba traco-dac?", unde „-ila ?i -ala erau sufixe foarte des întrebuin?ate în nume proprii". În ce prive?te sufixul slav -ilo, Pu?cariu bag? de seam? c? este r?spândit în ?inuturi „odinioar? locuite de traci", dar nu face ?i pasul urm?tor, la care ne-am fi a?teptat, adic? s? propun? ipoteza trecerii acestui sufix din trac? în limbile slave. Dup? cum se ?tie, ultimul vorbitor de trac? consemnat a fost în secolul la VI-lea, ceea ce ne permite s? lu?m în considera?ie ideea c? mai existau traci în sudul Dun?rii la venirea primelor triburi de slavi... Ci Pu?cariu se m?rgine?te a presupune c? sufixul slav -ilo, intrând în limba român?, va fi m?rit vitalitatea sufixului tracic -ila, „precum s-a mai întâmplat la noi ?i cu -aci, -ar, -e?, -ie, -in, -i?? ?i -oi". Fire?te, este vorba de sufixe care au func?ionat în latin?, dar ?i în alte limbi indo-europene, în primul rând în limbile slave. Tot Pu?cariu, pentru a preîntâmpina cea mai important? obiec?ie, face presupunerea c? „în sufixul trac l era exilis ?i deci se putea p?stra nerotacizat". A doua ipotez?, sus?inut? de Mioara Avram, caut? originea acestui sufix pe teren slav, unde, dup? cum am v?zut, lingvi?tii români au identificat o serie de sufixe (-ilo, -dlo, -ila, -lo) suspect? de a fi în leg?tur? cu sufixul românesc -il?. Mioara Avram respinge ipoteza lui Sextil Pu?cariu ?i, implicit, a celorlal?i, în principal pe considerente de ordin fonetic: -ila traco-dacic nu putea s? dea în român? -il?, c?ci, conform cunoscutelor legi fonetice, -l- intervocalic trebuia s? se rotacizeze, s? treac? la -r-, precum aquila>acer?. Iar dac? ar fi fost un l exilis, cum presupune Sextil Pu?cariu, acel l trebuia s? dispar?. A?a cum a disp?rut în maxilla, stella sau illa, devenite, în român?, m?sea, stea, ea... Greutatea unui asemenea argument e de natur? s? pun? cap?t oric?rei discu?ii în contradic?ie cu acest principiu, al regularit??ii schimb?rilor fonetice necombinatorii... Sunt ultimul care a? ignora obliga?ia de a respecta imperativul acesta, ajutorul incomparabil pe care îl aduc etimologiei legile fonetice. Ele sunt regula de aur a foneticii istorice, a etimologiei. Redeschidem îns? discu?ia cu privire la etimologia sufixului -il? deoarece argumentele originii slave ni se par cel pu?in la fel de neconving?toare, intrând în contradic?ie cu câteva principii de care, în aceea?i m?sur?, ne este greu s? nu ?inem seama! Iat?-le:

- Limbile nu împrumut? sufixe, în general afixe, ci cuvinte în a c?ror structur?, u?or de analizat, este posibil? identificarea afixului respectiv. Dintre cuvintele slave care con?in sufixul -ilo sau -ila, enumerate de Mioara Avram în articolul publicat în Studii ?i materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba român?, vol.II, numai dou?, Stanilo ?i Bratilo, le reg?sim ?i în limba român?: St?nil? ?i Br?til?. Cum cele dou? derivate apar numai în sârb? ?i sunt, în aceast? limb?, izolate, mai degrab? pe ele le putem considera împrumutate din român?, unde aceste dou? cuvinte sunt mai des folosite ?i se afl? într-o serie, într-o paradigm? extrem de extins?, de bogat?. A?a c? vom conchide: ipoteza originii slave a sufixului -il? trebuie sus?inut? cu exemple de cuvinte derivate slave intrate în limba român? al?turi de cuvîntul de baz?. Asemenea exemple lipsesc îns?.
- Dac? ne vom lua dup? datele oferite de Mioara Avram ? ?i avem toate motivele s-o facem, din pre?uirea pe care întotdeauna i-am ar?tat-o, num?rul derivatelor cu -ilo sau -ila din toate limbile slave luate la un loc este de câteva ori mai mic decât al cuvintelor române?ti derivate cu -il?. Pe cât de u?or se formeaz? în român? derivate noi cu acest sufix, pe atât de neproductiv este acela?i sufix în limbile slave. Nu cunoa?tem alt exemplu de sufix neproductiv într-o limb?, care s? devin? deosebit de productiv dup? ce este împrumutat în alt? limb?... Prezen?a sufixului -ila (cu variantele respective) în unele limbi slave poate c? s-ar cuveni cercetat? ?i din perspectiva inversat?, a unei influen?e române?ti, a?a cum am propus cu alt prilej pentru cuvintele troian ?i pop?, prezentate gre?it ca împrumuturi din slav? în român?.
- Cuvintele slave terminate în -o au fost trecute în limba român? la feminine. Or, substantivele terminate în -il? sunt, în limba român?, cele mai multe masculine. Cele mai multe sunt folosite ca porecle, ca nume proprii a?adar, ?i intr? în categoria numelor de persoan? terminate în -?, de gen masculin, cu sau f?r? sufix: Costic?, Geril?, Lic?, Gavril?, Nu?? etc. Se consolideaz? astfel ciudata opozi?ie de gen dintre -? ?i -a, Floric? versus Florica, între masculin ?i feminin. În vreme ce opozi?ia pop? – popa, respect? regula exprim?rii prin cele dou? vocale a opozi?iei nearticulat – articulat hot?rît. Evident, aceast? opozi?ie nu are nimic comun cu influen?a slav?. Men?ion?m ?i substantivele nume proprii terminate în -a, dar masculine: Toma, Sava, Leonida. Nu este exclus ca primele nume proprii masculine terminate în -? s? fi fost cele terminate în -il?, mo?tenite din substrat. Substratul ar fi avut puterea s? impun? o serie atât de atipic?. A?adar, dac? admitem originea slav? a sufixului românesc -il?, nu vom putea justifica nici frecven?a mare a unor derivate, nici productivitatea sa deosebit? ?i nici capacitatatea de a crea o serie lung? de substantive morfologic aberante. Îndeosebi ultima obiec?ie ne oblig? s? ne întoarcem la ipoteza originii str?vechi a acestui sufix ?i s-o examin?m mai atent.

Ne punem mai întâi întrebarea în ce condi?ii am putea accepta o abatere de la principiul regularit??ii schimb?rilor fonetice? Soarta lui l latinesc în român? a fost extrem de complicat?, ea depinzând de mai mul?i factori: l a disp?rut în cuvintele leporem sau filium, s-a rotacizat în cuvintele solem sau filum, dac? era geminat (sau dublu), ll a disp?rut când era urmat de a dac? pozi?ia sa era dup? accent ( maxilla, stella, novella, devenite m?sea, stea, nuia), dar s-a p?strat înainte de accent: macellarius – m?celar. Nu ?tim prea bine ce fel de l era în sufixul traco-dac. Nu este exclus s? avem de-a face cu o alt? regul? fonetic?, imposibil de precizat în m?sura în care nu ?tim despre ce fel de l era vorba. Nu este de exclus nici omonimia cu femininele articulate cu -illa, rezolvat? prin p?strarea consoanei din sufix. Îns? cel mai mult credem c? va fi contat calitatea lui l de a fi, în limba român?, un sunet expresiv, ca ?i sufixul însu?i. Nuan?a peiorativ? pe care o aplic? acest sufix nu era ?i nici azi nu este indiferent? la aspectul pur fonic al semnificantului, adic? la prezen?a lui l. Aplicarea mecanic? a legii fonetice, posibil? în sute de cuvinte, nu mai este posibil? atunci când exist? un oarecare grad de motivare. (Facem aceast? afirma?ie f?r? s? uit?m comentariul lui Ferdinand de Saussure la soarta în francez? a latinescului pipio, cuvînt onomatopeic, care î?i pierde cu totul motivarea devenind pigeon.) Se pare c? totu?i sufixele î?i conserv? mai bine aspectul fonetic, mai ales când sunt ?i expresive. Avem ca precedent cazul sufixului -andru, vechi, unde a urmat de n se p?streaz? nealterat, în ciuda regulii fonetice care îl vrea trecut la â. Aceast? regul? n-a ac?ionat mecanic, orbe?te, nici în cazul numelor proprii Troian, provenit din Traianus, Sânziana, din Sancta dies Johannis, Andreas, devenit când Ândrea, când Indrea sau Undrea, christianus devenit cre?tin etc. A?adar, statutul de nume propriu favorizeaz?, în principiu, u?oare abateri de la regulile evolu?iei fonetice. Antroponimele ?i, mai ales, toponimele au circula?ie ?i în afara idiomului supus ac?iunii legilor fonetice, ele sunt cunoscute ?i folosite ?i de vorbitorii altor limbi, care vor fi continuat s?-l pronun?e pe l din -ila, netulbura?i de tendin?a de rotacizare a dacilor romaniza?i.

Subliniez: cele de mai sus nu sunt obiec?ii fa?? de principiul respect?rii legilor fonetice, ci o încercare de a nuan?a aplicarea acestui principiu la situa?ii mai deosebite. Ne oblig? oarecum la aceast? opera?iune faptul c? ipoteza originii slave a sufixului discutat nu pare a fi acceptabil? din motive ?i mai greu de ocolit.
Argumente noi putem g?si prin reexaminarea atent? a materialului de limb? traco-dacic ?i românesc. Vom remarca mai întâi c? num?rul cuvintelor vechi suspecte de a fi derivate cu sufixul -ila(-ala) este mult mai mare. Noi am alc?tuit o list? cu peste 30 de nume traco-dacice, dintre care jum?tate au fost atestate ?i cu numele de baz?, cel la care s-a ad?ugat sufixul. De pild?, Scoris ?i Scorilo. Lista putea fi ?i mai cuprinz?toare dac? puneam la socoteal? numele dacice de plante terminate în -dila, -ila sau -ela. O men?iune special? pentru numele de dac Dudila, de pe o inscrip?ie din Britania, devenit la poetul Aurel Covaci personaj literar într-o epopee tracizant? par?ial publicat?. Evident Dudila ne aminte?te numele românesc Duda, f?r? etimologie clar?, cunoscut ?i la slovaci, popor slav care, la un anumit nivel de intelectualitate, se consider? daci slaviza?i. Nu cunosc dac? exist? vreun temei lingvistic pentru aceast? idee atât de romantic? ?i de ...protocronist?! În secolul al XIII-lea este atestat numele unei c?petenii valahe Pudila, care ne aminte?te de cunoscutul nume românesc Budil?. Unul dintre pu?inele nume vechi ?i exclusiv române?ti este Vintil?. Al?turi de Nicoar?, Barbu, B?rbat, Varvara... Vine, probabil, din Quintillianus. Este atestat înc? din evul mediu. Face serie cu Chintil?, Dinghil? ?i altele. Radicalul pierdut al acestor cuvinte este un argument pentru vechimea lor deosebit?. Merit? o aten?ie aparte banalul nume Boril?. Pentru c? a fost purtat de un membru al conducerii PCR de odinioar?, ie?ise vorba c? numele real al personajului ar fi fost Borîl?, iar numele ar fi fost de origine bulgaro-?ig?neasc?. Varianta Buril? pare a fi original?. Vezi ?i derivatul Burileanu, aflat printre ascenden?ii lui Eugen Ionescu. Numele propriu Buril? apare din zorii istoriei noastre medievale. Unul dintre prin?ii Asane?ti ai ?aratului valaho-bulgar se numea Buril?. Dac? este s? credem dic?ionarele noastre etimologice, care-l dau pe Buril? ca numele unui fenomenn meteorologic, derivat de la boare, a bura, nume de vânt aduc?tor de ploaie, al?turi de S?cil? de la sec ?i S?r?cil? de la s?rac, pare ciudat ca asemenea nume s? fie purtat de un prin?, de unul dintre urma?ii lui Ioni?? cel Frumos, Caloian. Leg?tura dintre Buril? ?i boare "miroase" a etimologie popular?. Mai curând e de crezut c? s-a pierdut semnifica?ia r?d?cinii.

Analizându-l pe Buril? ca derivat din r?d?cina bur-, f?r? voia noastr? gândul iscoditor ne aduce în minte numele lui Burebista, analizabil în Bure- ?i -bista. Dac? partea a doua, -bista, e mai greu de g?sit în alte cuvinte, poate în tara-bostes, totu?i, prima parte a numelui purtat de regele dac e foarte bine atestat? în cuvintele Boridava, Piroboridava, Mocabur ?i altele, din care cercet?torii (I.I.Russu, op.cit., p.97) au deta?at o r?d?cin? bur- (-buris), antroponimic?, cu sensul probabil de „bogat, mult, tare". S? mai amintim c? printre tracii care s-au remarcat în Bizan?, sec.VI-VII, era frecvent numele Boraides (Buraides), unul dintre acele „nume tracice de factur? arhaic?" (idem, p.29 ?i 172). Putem conchide c? elementul bur- era frecvent la traci ?i daci. P?strarea sa în numele românesc Buril? este o ipotez? îndr?znea??, dar nu f?r? acoperire. Mai ad?ug?m urm?toarele:
- numele Buril? este folosit ?i azi ca porecl? admirativ? (sic!), pentru oameni întreprinz?tori, îndr?zne?i, originali, tr?zni?i, privi?i cu binevoitoare ironie. Am g?sit aceast? porecl? în str?vechiul sat românesc Oltina, din Dobrogea. Sat capabil prin statutul s?u de arie izolat? s? p?streze elemente vechi, arhaice. Medicul Ion Efrim, de la care de?in informa?ia, a întâlnit cu acest cognomen pe Vasile Culea, iar explica?ia cuvîntului i-au dat-o cons?tenii.
- pe la Satu Mare, ca ?i în satele din jurul Chi?in?ului, exist? un ciclu de snoave ?i pove?ti avându-i ca protagoni?ti pe Ciuril? ?i Buril?, omologi ai perechii P?cal? ?i Tândal?. Semnifica?ia lui Buril? din aceste pove?ti populare se potrive?te cu sensul dobrogean, aflat la cel?lalt cap?t al teritoriului românesc.
- toponimul Burila, sat în Mehedin?i.
A?adar, al?turi de sufixul -il? ?i oarecum rezemându-se în el, a ajuns pân? la noi numele Buril?, capabil s? ne aminteasc? cu temei numele regelui dac Burebista. De men?ionat c? ezitarea între Boril? ?i Buril? a existat ?i în urm? cu 2000 de ani, Burebista cunoscând ?i varianta Borebista. Fire?te, nu uit?m de prezen?a lui -ila în Attila, unde sufixului i se atribuie de c?tre speciali?ti o valoare diminutival?, cumplitului personaj zicându-i-se cu o porecl? m?gulitoare, un fel de T?tucu, cam ?sta era sensul lui Attila. Ceea ce ne aminte?te de derivatele diminutivale române?ti de la cuvîntul frate, aflat în aceea?i paradigm? cu tat?: Fr??il?, Br?til?. Nu putem discuta vechimea acestui sufix f?r? s? ne gândim ?i la Wulfila(s), înv??atul got care a tradus Biblia în limba gotic?. Numele s?u este u?or analizabil în wulf = lup, cuvînt germanic, ?i -ila, sufixul nostru, pe care îl mai întâlnim o dat? în spa?iul germanic, la numele regelui ostrogot Totila. Dup? unii, sufixul din Wulfila ar fi diminutival. Dup? cei mai mul?i germani?ti care s-au pronun?at în chestiune, sufixul este str?in spa?iului germanic. Din pu?inul pe care îl cunoa?tem despre persoana episcopului Wulfila, sunt totu?i suficiente date care s? justifice întrebarea: nu cumva avem în Wulfila sufixul traco-dacic -ila? Cum a putut ajunge acest sufix într-un nume gotic?

Ne gândim cam a?a: dac? azi am vrea s? traducem, s? germaniz?m numele românesc Lupil?, cum am proceda? Simplu: l-am înlocui pe lup cu Wulf( sau Wolf), iar pe -ila, neavând cum s?-l echival?m, l-am l?sa neschimbat: Wulfila.
Cât prive?te ?ansele ca în limba dacilor s? fi existat un nume derivat cu sufixul -ila de la un nume comun care s? însemne „lup", semnal?m urm?toarele:
- în lista derivatelor se afl? ?i Cozeila, pe care I.I.Russu îl deriv? de la un kog'o=capr?. Deci se practica în limba traco-dacic? derivarea cu -ila de la nume de animale. Vezi ?i mai sus, Ursilla ?i Taurilla, citate de Hasdeu, în latin?.
- aceast? practic? s-a p?strat foarte bine în limba român?: lupil?, ursil?, vulpil?, iepuril?, coco?il?, boil?(?) etc. Ba chiar ?i c?pril?, un soi de echivalent în român?, în latina dun?rean?, a anticului Coz(e)ila. Dar dac? în limba român? c?pril? poate fi oricând reinventat de vorbitori, în gotic? cuvinte cu -ila sunt mai greu de explicat prin mijloacele acestei limbi. Supunem a?adar celor mai în m?sur? decât noi s? verifice exactitatea faptelor invocate în sprijinul ipotezei c? numele Wulfila reprezint? traducerea în gotic? a unui nume traco-dacic terminat în -ila. Aceast? ipotez? e de luat în seam? al?turi de ipoteza, str?lucit argumentat? de Mircea Eliade (vezi De la Zamolxis la Genghis-Han, cap.I), cum c? însu?i etnonimul dacus era legat de semnifica?ia „lup". A?adar, acel presupus nume dacic calchiat prin Wulfila va fi fost un nume cu rezonan?? aparte printre locuitorii Daciei post-aureliene unde poposiser? go?ii, un nume pe potriva personalit??ii excep?ionale a episcopului Wulfila.

În ce prive?te persoana lui Wulfila (311-383), se ?tie c? nu era got, ci „se tr?gea dintr-o familie de prizonieri capadocieni, originar? din Sadagoltina, aproape de Parnassos, n?scându-se la nordul Dun?rii, în România, poate dintr-un got ?i o capadocian?, sau poate invers, dintr-un capadocian ?i o got?, mezalian?? ivit? cu prilejul teribilei invazii a go?ilor în Asia Mic?, sub împ?ratul Valerian" (vezi Ioan G.Coman, Scriitori biserice?ti din epoca str?român?, Bucure?ti 1979, p.196). S? ne amintim c? nu numai regiunea în care s-a n?scut Wulfila era îns??i Dacia, ci ?i c? Asia Mic?, de unde veneau p?rin?ii s?i, era o regiune puternic tracizat? din cele mai vechi timpuri, pentru a face astfel ?i mai verosimil? ipoteza c? Wulfila va fi purtat ini?ial un nume traco-dacic sau c? numele s?u reprezint? varianta gotic?, ob?inut? printr-un banal semicalc, a unui nume traco-dacic. Amintim clasica confuzie get-got care a persistat pân? în evul mediu, precum ?i faptul c? în antichitatea târzie mul?i traci purtau porecla Gothicus. De men?ionat c? în ultima vreme, adic? de vreo 30-40 de ani, câ?iva filologi români, în frunte cu Andrei Ionescu, cerceteaz? textul gotic al traducerii lui Wulfila pentru a depista urmele limbii materne a lui Wulfila: latina vorbit? în Dacia, cea din care se va întrupa limba român?, distinct? de celelalte limbi romanice prin anumite particularit??i, unele ivite chiar în latina dun?rean?. Altminteri, ca traduc?tor din latin? în gotic?, Wulfila nu avea cum s? nu preia din latin? o serie întreag? de termeni pentru care nu avea echivalent germanic. „El (adic? Wulfila-n.n.) a f?cut împrumuturi din limba latin?, ceea ce era firesc fiindc? go?ii se g?seau în mijlocul unei popula?ii care vorbea latine?te." (I.G.Coman, op.cit., p.205-206) Oricum, e foarte probabil ca numele Wulfila (variante Ulfila, Urfilas) s? con?in? sufixul traco-dacic -il? ?i s? fie un semicalc dup? un cuvînt autohton compus cu acela?i sufix. Motiv pentru a-i da dreptate înc? o dat? lui Ioan G. Coman care în cartea Scriitori biserice?ti din epoca str?român? încheie capitolul despre Wulfila cu cuvintele: „Ulfila a fost unul dintre cei mai mari oameni ai secolului IV. (...) El e creatorul vechii limbi literare gotice ?i prin aceasta cu merite nepieritoare pentru poporul german. Dar ?i noi, românii, îl revendic?m par?ial pentru c? el s-a n?scut ?i a tr?it circa 40 de ani pe teritoriul de azi al Munteniei numit? atunci Gotia, a înv??at, a predicat ?i a scris latine?te pentru popula?ia daco-roman?, care vorbea aceast? limb?."

O alt? personalitate excep?ional?, de data aceasta apar?inând lumii noastre moderne, care intr? în rela?ie cu sufixul nostru, este Papa Ioan Paul al II-lea. Numele s?u de familie, ca mirean, era Woitila, cu o pronun?ie în polon? greu accesibil? unui român. Subsemnatul am avut ocazia s?-i fiu prezentat Sfîntului P?rinte în 1987, cu ocazia tip?ririi la Roma a lucr?rii L'ORIGINE DEI CATTOLICI DI MOLDAVIA, a lui Dumitru M?rtina?. Dup? audien??, m-a invitat în chilia sa Padre Biagio, omul de încredere al Papei, "urechea dreapt? a Papei", cum mi l-a prezentat preotul greco-catolic Vasile Maria Ungureanu, un obi?nuit al Vaticanului la acea vreme. Pe acest polonez, când a vorbit despre pap?, l-am auzit pronun?ând clar Padre Voicila! Ca-n române?te cunoscutul nume Voicil?... Când m-am întors în ?ar?, Edgar Papu a ?inut s?-mi dea o informa?ie: Padre Voicila se trage dintr-un sat întemeiat în urm? cu vreo trei secole de ni?te moldoveni urca?i spre Miaz? Noapte de r?ul t?tarilor... Nota bene: la data aceea Edgar Papu, catolic, era unul dintre cei mai erudi?i muritori de pe planet?... Ulterior, diplomatul Nicolae Mare?, care a tradus în române?te un volum de poezii ale Papei Ioan Paul al II-lea, a adâncit acest subiect ?i a confirmat ascenden?a româneasc? a episcopului de Roma. Sus?ine c? Papa însu?i i-a confirmat-o! A?adar, printre isp?vile lui -il? s? consemn?m prezen?a sa în numele purtat de dou? mari personalit??i ale cre?tinismului, episcopii Wulfila ?i Voicila... Pentru echilibru, lu?m aminte ?i la numele pe care i-l d?m diavolului, în batjocur?, nicidecum cutremura?i de for?a malefic? a „individului": Sarsail?. Pare a fi un nume vechi ?i, în orice caz, foarte expresiv, foarte potrivit! Care s? fie r?d?cina acestui cuvînt? Sarsa?... Nu mai ?tiu unde am dat peste ipoteza c? punctul de plecare ar fi numele regelui pers Xerxes, cu siguran?? un om nes?buit, „îndr?cit". Este cel care dup? ce i s-au scufundat cor?biile a pus s? fie biciuite apele m?rii care îi înecaser? flota. ...Xerxes mi s-a p?rut o explica?ie pueril?, cam tras? de p?r, pentru acest enigmatic Sarsail?, cuvînt atât de expresiv! La data aceea mi se p?rea pu?in probabil s? se p?streze vreme de 2500 de ani amintirea unui personaj istoric totu?i periferic pentru români. Azi nu a? mai respinge categoric aceast? ipotez?. Limba român? este o limb? cu o memorie extraordinar?. Este singura limb? european? care p?streaz? numai pe cale popular?, oral?, amintirea unui apostol, Andreas, Andrei. Numai în român? ?i albanez? s-a p?strat acest antroponim, Ândrea, ca nume al lunii decembrie. Obiceiul, roman, de a da nume de lun? pornind de la numele unei importante personalit??i: Ianuarie, Martie, Iunie, Iulie, August, a fost p?strat ?i aplicat lunii decembrie în amintirea ?i cinstirea apostolului care a cre?tinat prin aceste p?r?i ale lumii antice.
Ciudat? la Sarsail? mi se pare p?strarea în batjocur? a unui nume atât de vechi, ceea ce ar sublinia înc? o dat? func?ia principal? a sufixului cercetat: aceea de a da na?tere unor porecle, de a lua peste picior. Vor fi avut dacii no?tri o aplecare special? pentru aceast? atitudine?

Sufixul -il? este unul dintre elementele care ilustreaz? ceea ce numim a fi o limb? ascu?it?. Vechimea lui -il? ar fi dovada c? în aceast? privin?? limba dacilor nu l?sa de dorit! Persisten?a acestui sufix, pentru mine ca persoan? particular?, supus? gre?elii, ajunge s? însemne ceva mai mult: este dovada st?rii de spirit cu care am traversat adversit??ile unei istorii de mai multe ori milenare... Nu întâmpl?tor reg?sim acest sufix în numele lui P?cal?... Ca ?i acesta, for?ei oarbe, brutale, i-am f?cut fa?? adeseori cu ironia, adeseori numai cu ironia, cu vorba de haz ?i de duh, reducând la ridicol pe cei ce se c?zneau plini de mare?ie s? ne oprime, s? ne domine. Soarta cuvintelor turce?ti intrate în limba român?, mai toate depreciate semantic, este exemplar? pentru starea de spirit cu care au fost primite de noi, odinioar? ?i întotdeauna, institu?iile care ne-au fost impuse cu for?a. Chiar de la bun început a fost a?a, înc? de pe vremea de când datez? primele atest?ri ale sufixului cu pricina, instrument ?i el al acestei atitudini. Aceast? atitudine a fost consemnat? ?i în mod explicit, de cronicarii vremii. Iat? o asemenea consemnare: „...cum se întâmpl? ?i cu sclavii de prin comedii - Ge?i ?i Daci, ni?te flecari, deprin?i s?-?i ascut? limba ?i s? spun? glume din limba lor dacic?..." (Eusebius din Caesarea, Preg?tire evanghelic?, IV, 7, 7 (735). În comediile lui Menandru, Geta, adic? dacul, getul, era personajul care î?i b?tea joc de st?pânul s?u, grec ?i prost?nac! „...glume din limba lor dacic?..." Omene?te vorbind, aceasta este informa?ia cea mai mi?c?toare despre ispr?vile str?mo?ilor no?tri, f?cându-ne cel mai mult s?-i sim?im de-ai no?tri chiar ?i în postura degradat? de sclavi, pe care ?tiau s-o salveze, s-o înnobileze prin flec?reala lor superioar?, c?ci era pres?rat? cu glume din limba lor dacic? traduse... ?i ce u?or îmi este s? ?tiu pe seama cui erau aceste glume! footer