Revista Art-emis
Diversiunea Holocaustului (4) PDF Imprimare Email
Fred Leuchter   
Luni, 03 Iunie 2013 12:03
Crematoriu
Raport întocmit de expertul Fred Leuchter în anul 1988 privind presupusele camere de gazare de la Auschwitz, Birkenau şi Majdanek (Polonia), realizat de un expert în echipamente de execuţie

- Scurtă istorie a presupuselor camere de gazare germane -

Pe baza materialelor disponibile autorului, s-a stabilit că germanii ar fi construit o serie de camere de gazare mari (trei sau mai mulţi condamnaţi) pentru execuţii care au început la sfârşitul lui 1941, folosindu-le până în 1944. Începând cu prima presupusă gazare într-un subsol de la Auschwitz I, doua foste ferme de la Birkenau (Auschwitz II) cunoscute sub numele de casa Alba şi casa Roşie sau Bunkerele 1şi 2, Krema I de la Auschwitz, Krema II, III, IVşi V de la Birkenau şi o instalaţie experimentală la Majdanek, aceste construcţii se presupune că foloseau acid hidrocianic sub forma de Zyklon B. Majdanek foloseaşi monoxid de carbon (CO). Conform literaturii oficiale obţinute de la Muzeele de la Auschwitz şi Majdanek, aceste camere de execuţie erau situate în lagăre de concentrare construite în zone industrializate, iar deţinuţii erau folosiţi ca mână de lucru pentru uzinele care susţineau efortul de război. Aceste instalaţii includeau şi crematorii pentru eliminarea rămăşitelor celor executaţi. În plus, existau şi alte presupuse instalaţii care foloseau numai CO ca gaz pentru execuţii, la Belzec, Sobibor, Treblinka şi Chelmno (camioane cu gaz). Acestea instalaţii au fost chipurile distruse în timpul sau după RM2, nu au fost inspectate şi nu fac obiectul acestui raport.

Monoxidul de carbon (CO) va fi discutat deocamdată pe scurt. CO este un gaz de execuţie prost, pentru că necesita mult prea mult timp pentru a induce decesul - aprox. 30 minute -şi dacă este puţin circulat,şi mai mult. Pentru a utiliza CO, este nevoie de o cantitate de 4.000 ppm pentru a putea presuriza încăperea la 2,5 atmosfere. S-a sugerat şi CO2 (bioxidul de carbon). CO2 esteşi mai puţin eficient decât CO. Aceste gaze erau aparent produse de motoarele diesel. Motoarele diesel produc emanaţii care conţin foarte puţin monoxid de carbon şi ar fi nevoie ca încăperea să fie presurizată cu un amestec de aer/gaz pentru a exista suficient gaz care să inducă decesul. Monoxidul de carbon la 3000 ppm sau 0,30% provoacă ameţeală şi durere de cap după o expunere de o oră şi posibil alte afecţiuni pe termen lung. Concentraţiile de 4000 ppm sau mai mari sunt fatale în caz de expunere mai lungă de 1 oră. Autorul consideră că într-o cameră plină la capacitate cu persoane care ocupă aprox. 1 m2 (suprafaţa minimă pentru a asigura circulaţia gazului printre ocupanţi), ocupanţii ar muri de sufocare din cauza că ei înşişi ar consuma oxigenul disponibil, cu mult înainte ca gazul să-şi facă efectul. Astfel, simpla închidere a condamnaţilor într-un spaţiu limitat ar face inutilă nevoia de CO sau CO2 dintr-o sursă externă. Presupusele camere de execuţie de la Auschwitz I (Krema I) şi Majdanek încă există, oficial în forma iniţială. La Birkenau, Krema II, III, IVşi V s-au prăbuşit sau au fost dărâmate; Bunker I (Casa Roşie) nu mai există iar Bunker II (Casa Albă) este renovată acum şi folosită ca locuinţă privată. La Majdanek, primul crematoriu cu petrol a fost renovat iar crematoriul cu presupusa cameră de gazare a fost reconstruit, păstrându-se cuptoarele originale. Krema I de la Auschwitz, Krema II, III, IVşi V de la Birkenau şi actualul crematoriu de la Majdanek erau chipurile combinaţii de crematorii şi camere de gazare. Casele Albă şi Roşie de la Birkenau erau numai camere de gazare. La Majdanek, camerele de gazare experimentale nu se aflau lângă crematoriu şi exista un crematoriu separat care nu mai există azi.

Alcătuire şi proceduri la presupusele camere de gazare

Din studiul documentelor disponibile şi a instalaţiilor în sine, se observă că majoritatea presupuselor camere de gazare au fost transformate din nişte construcţii anterioare. Există o excepţie - aşa-zisele camere experimentale de la Majdanek, care ar fi fost chipurile construite de la zero ca şi camere de gazare. Bunkerele Işi II sunt descrise în literatura de la Muzeul Auschwitz ca fiind transformate din simple ferme, cu câteva camere şi ferestre etanşate. Acestea nu există în forma lor iniţială şi nu au fost inspectate. Krema I, II, III, IVşi V sunt descrise din punct de vedere istoric iar la inspecţia pe teren s-a ajuns la concluzia că fuseseră morgi transformate, legate şi adăpostite în aceeaşi clădire ca şi crematoriile. Vizitarea pe teren a acestor structuri a relevat o construcţie extrem de deficitară şi periculoasă dacă ar fi fost folosite ca şi camere de gazare. Nici există nici urmă de uşi, ferestre sau aerisire cu garnituri. Structurile nu sunt acoperite cu smoalăşi nici cu vreun alt material care să prevină scurgerile sau absorbţia gazului. Crematoriile din apropiere reprezintă un potenţial pericol de explozie. Cărămida şi mortarul poroase ar fi acumulat HCN şi ar fi făcut ca aceste instalaţii săfie periculoase pentru om timp de ani de zile. Krema I se află aproape de Spitalul S.S. de la Auschwitz şi are scurgerile din podea conectate la canalul principal al lagărului - ceea ce ar fi dus gazul la fiecare clădire. Nu a existat nici un sistem de aerisire pentru evacuarea gazului după folosireşi nici sisteme de încălzire sau mecanisme de împrăştiere pentru introducerea sau evaporarea Zyklon B. Se presupune că Zyklon B era introdus prin aerisirile din tavan şi prin ferestre, ceea ce nu ar fi permis distribuirea uniformă a gazului sau fulgilor. Aceste încăperi erau mereu umedeşi neîncălzite. Aşa cum am arătat anterior, umezeala şi Zyklon B sunt incompatibile. Camerele sunt prea mici pentru a putea încăpea pretinşii ocupanţi, iar uşile se deschid toate spre interior, ceea ce ar îngreuna evacuarea cadavrelor. Cu camerele pline cu oameni, nu ar exista nici o circulaţie a HCN în interior. În plus, dacă gazul chiar umplea camera pe o perioadă mai lungă de timp, cei care ar fi aruncat Zyklon B prin aerisirile din tavan şi ar fi verificat decesul celor din interior ar fi muritşi ei de expunerea la HCN. Nici una dintre presupusele camere de gazare nu a fost construită în conformitate cu proiectul camerelor de despăduchere care au fost folosite efectiv timp de ani de zile într-o manieră sigură. Nici una dintre aceste camere nu a fost construită conform proiectelor cunoscuteşi verificate la instalaţiile din S.U.A. din acea perioadă. Este ciudat ca presupuşii proiectanţi ai acestor camere de gazare nu au consultat deloc şi nici nu au luat în considerare tehnologia din S.U.A., singura ţară care executa atunci condamnaţi folosind gaz. Instalaţiile de la Majdanek apar şi ele ca imposibil să fi servit la presupusul scop. Mai întâi, există un crematoriu reconstruit împreună cu o presupusă cameră de gazare. Singurele porţiuni de clădire care existau înainte de reconstruire sunt cuptoarele crematoriului. Se afirmă că clădirea a fost reconstruită după planuri care nu există. Totul este astfel construit încât să nu poată menţine gazul în interior; camera însăşi este prea mică pentru a primi numărul de victime care i se atribuie. Clădirea este prea umedă şi rece pentru a putea folosi Zyklon B. Gazul ar fi ajuns la cuptoare şi, după ce i-ar fi omorât pe toţi tehnicienii, ar fi cauzat o explozie care ar fi distrus clădirea. Mai mult, construcţia, betonul turnat, este radical diferit de celelalte clădiri de aici. Pe scurt, clădirea nu putea fi folosită în scopul menţionat şi nu respectă câtuşi de puţin schema minimă a unei camere de gazare.

A doua instalaţie de la Majdanek apare pe hartă ca o clădire în U iar acum sunt de fapt două clădiri separate. Acest complex cuprinde Baia şi Clădirea pentru Dezinfecţie 1 şi 2. Una dintre clădiri este strict o instalaţie de despăduchere şi este concepută la fel ca şi celelalte instalaţii de despăduchere acceptate de la Birkenau. A doua clădire a complexului este oarecum diferită. Partea din faţă a clădirii include o cameră de duş şi o presupusă cameră de gazare. Existenţa petelor albastre din această camera corespunde petelor albastre găsite în instalaţia de despăduchere de la Birkenau. Această cameră are două aerisiri în tavan care foloseau la aerisirea camerei după procedura de despăduchere. Zyklon B ar fi fost aşezat pe podea cu mâna. Este clar că această cameră nu este o cameră de gazare. Are facilităţi pentru circularea aerului, dar nu are coş pentru aerisire. La fel ca şi celelalte încăperi, aceasta nu este concepută şi nici nu poate servi de cameră de gazare. În spatele acestei clădiri se află camerele de gazare experimentale. Aceasta zonă include un culoar, o cabină de control şi două camere - presupusele camere de gazare. O a treia cameră era sigilată şi nu a putut fi vizitată. Aceste camere sunt unice în sensul că ambele au ţevi pentru a folosi monoxid de carbon, controlat din cabină. Una dintre camere are o posibilă aerisire în tavan, care însă nu străbate acoperişul. Cealaltă cameră are un sistem de încălzire pentru deplasarea aerului cald în interiorul încăperii. Acest sistem de circulaţie este gândit şi construit ineficient, având admisia şi evacuarea prea apropiate pentru a putea funcţiona corect, şi nu există aerisire. Remarcabil la ambele camere este şanţul sau canalul practicat în cele patru uşi din oţel, ca pentru montarea unei garnituri. Oficial, ambele camere erau folosite pentru Zyklon B sau monoxid de carbon. Aceasta nu este adevărat. Dintre cele două camere, una nu a fost terminată şi nu putea fi folosită pentru monoxid de carbon. Nu este concepută nici pentru HCN, chiar dacă se presupuse că era folosită la aşa ceva. Camera mai mare nu a fost concepută pentru HCN. Indiferent de semnul de pe uşa care spune „experimental," această cameră nu putea servi la gazarea cu CO din cauza nevoii de a produce 4.000 ppm (concentraţia letală) la o presiune de 2,5 atmosfere. Nici una dintre camere nu respectă cerinţele de design cu privire la aerisire, încălzire, circulaţie sau scurgeri. Cărămizile, tencuialaşi mortarul nu au fost niciodată acoperite cu vreun material de etanşare, nici la interior, nici la exterior. Cea mai remarcabilă caracteristică a acestui complex este aceea că aceste camere erau înconjurate pe trei laturi cu alei cufundate. Aceasta contravine oricăror norme de manipulare a gazului, în sensul că scurgerile de gaz s-ar fi acumulat în acest şanţ şi, fiind ferit de vânt, nu s- ar fi disipat. Aceasta face ca întreaga zonă să fie un loc extrem de periculos, mai ales dacă se folosea HCN. Autorul conchide că aceste instalaţii nu au fost niciodată destinate nici celei mai mici utilizări a HCN.

Crematoriile

Pentru a stabili operabilitatea crematoriilor germane din punct de vedere al destinaţiei atribuite lor, trebuie mai întâi analizate crematoriile, atât cele vechi câtşi cele vechi. Incinerarea morţilor nu este o idee nouă. S-a practicat în multe culturi, timp de secole. Deşi s-a practicat timp de mii de ani, a fost oprită de Biserica Catolică până de curând, când Biserica şi-a schimbat opiniile în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Incinerarea era interzisă în iudaism. La începutul anilor 1800, Europa utiliza incinerarea numai în situaţii limitate. Este eficientă în controlul molimelor, pentru crearea de spaţiu în zonele aglomerate şi pentru a scăpa de nevoia depozitarii cadavrelor pe timp de iarnă, când pământul este îngheţat. Primele crematorii din Europa funcţionau pe cărbune sau cocs. Cuptorul folosit la incinerarea cadavrelor este în fapt o retortă. Primele retorte erau simple cuptoare care eliminau apa din cadavru, reducându-l la starea de cenuşă. Oasele nu pot arde şi trebuie deci pulverizate, chiar şi astăzi. Pivele şi maiurile de la început au fost înlocuite ulterior de maşini de zdrobit. Retortele moderne sunt în majoritate pe gaz, iar unele sunt pe păcură. Nici una din SUA sau Canada nu mai foloseşte cocs sau cărbune. Primele retorte erau simple cuptoare de prăjit care uscau cadavrele. Retortele moderne au pereţi din oţel căptuşit cu cărămidă şi, prin intermediul unui ştuţ, suflă foc peste cadavru, aprinzându-lşi făcându-l să ardă repede. Retortele moderne dispun de o post-combustie pentru re-arderea substanţelor poluante din gazele de ardere. Acest al doilea arzător este o necesitate impusă de anumite instituţii de protecţia mediului. Trebuie remarcat că nu cadavrele sunt cele care poluează, ci combustibilii fosili folosiţi. O retortă electrică, deşi mai scumpă, nu produce poluare. Aceste retorte sau crematorii moderne ard la o temperatură de peste 1.000 grade Celsius. Această temperatură ridicată face cadavrul să se aprindă singur, permiţând oprirea arzătorului. Cosciugele din lemn sau cutiile din carton sunt azi arse împreună cu corpul. Unele instalaţii din Europa sunt folosite la 800 grade Celsius, cu un timp necesar mai mare. La 1000 de grade C sau mai mult, cu aer suflat din exterior, retortele moderne au nevoie de 1,25 ore pentru a incinera un cadavru. Teoretic, aceasta înseamnă 19,2 în 24 de ore. Recomandările producătorilor, pentru o funcţionare normală şi fără probleme, sunt de maxim trei incinerări pe zi. Cuptoarele vechi, pe păcură, cărbuneşi cocs, cu tiraj de aer forţat (dar fără folosirea directă a flăcării) au nevoie de 3,5 - 4 ore pentru fiecare cadavru. Teoretic, aceasta înseamnă maxim 6,8 cadavre în 24 de ore. Funcţionarea normală permite un maxim de 3 incinerări în 24 de ore. Aceste calcule se refera la 1 cadavru per retortă per incinerare. Retortele moderne sunt construite toate din oţel, căptuşite cu cărămidă refractară de înaltă calitate. Combustibilul este pompat direct spre retortă şi toate comenzile sunt electrice şi automate. Cuptoarele pe cărbune şi cocs nu ard la temperatură constantă (aprox. 870 grade Celsius maxim) şi trebuie alimentate manual şi temperate sau încălzite în permanenţă. Întrucât flacăra nu era îndreptată către cadavru, ventilatorul doar împrăştia flăcările şi făcea să crească temperatura cuptorului. Acest mod primitiv de exploatare crea probabil o temperatură medie de 760 grade Celsius. Crematoriile folosite la instalaţiile germane vizitate erau de tip vechi. Erau construite din cărămidă roşie şi mortar, căptuşite cu cărămidă refractară. Toate cuptoarele aveau retorte multiple, unele erau suflate (deşi nici unul nu avea combustie directă), nici unul nu avea post- combustie şi funcţionau toate pe cocs, cu excepţia unuia care nu mai există, la Majdanek. Nici una dintre retortele inspectate şi examinate nu a fost concepută pentru incinerarea mai multor cadavre. Trebuie menţionat că, exceptând cazul în care este proiectată special pentru un raport oase/carne/căldură mai mare, retorta nu consumă materialele din interior.

- Va urma -

footer