Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru   
Duminică, 21 Aprilie 2013 15:37
Conf. univ. dr. C. D. Iscru, art-emis
„Na?iunea mea e lumea.../ F?r? na?iunea mea nu e lume." (Mihai Eminescu)

Crime politice împotriva na?iunilor lumii ?i a Statelor na?ionale, Suverane

Dup? cercet?ri ?i reflec?ii îndelungate, cu valorificarea efortului similar al înainta?ilor dar ?i ca reac?ie la diversiunile interesate ale unor „doctrinari" ce-?i zic „moderni", care pun na?iunea sub semnul vremelniciei, propov?duindu-i dispari?ia într-un viitor previzibil, mai nou ace?tia lansând ?i „formula magic?" pentru topirea na?iunilor, cu Statele lor na?ionale, într-un „Imperiu global", am subscris cu convingere la opinia celor mai aviza?i speciali?ti în domeniu; anume, c? na?iunea etnic? a fost, este ?i va r?mâne principala permanen?? a istoriei. I-am formulat ?i o defini?ie: „Na?iunea este o comunitate uman? etno-lingvistic?, sedentarizat? pe un teritoriu al ei, cristalizat? într-un îndelungat ?i complex proces istoric în care ?i-a constituit specificul na?ional, „codul" s?u etic, spiritualitatea sa, ?i-a afirmat identitatea ?i suveranitatea na?ional?, toate acestea imprimându-i con?tiin?a na?ional?, voin?a politic? ?i religioas?, suprem materializate în Statul na?ional". La noi, cea mai scurt? ?i mai de suflet defini?ie a na?iunii a dat-o ideologul pa?optist, Simion B?rnu?iu: Na?iunea - „întrânsa ne-am n?scut, ea este mama noastr?". Singura accep?iune a conceptului de na?iune este na?iunea etnic?. Eminescu nume?te aceast? na?iune: poporul istoric, fondator al Statului na?ional. Altele - precum: „na?iunea politic?", mai nou „na?iunea civic?" etc. - sunt inven?ii ad-hoc pro-domo ?i interesate în anularea conceptului ?tiin?ific - na?iunea etnic? - ?i chiar a principalei permanen?e a istoriei pe care acesta o desemneaz?.

Antichitatea a fost epoca în care s-au afirmat primele na?iuni iar prima na?iune, cu Statele ei na?ionale, constituit? în Europa, a fost na?iunea str?mo?ilor no?tri reali - ge?ii, dacii, tracii, illirii -, na?iunea succesoare a poporului primordial - arienii/pelasgii -, na?iunea matc? în vatra „Vechii Europe". Statul na?ional, fiu al na?iunii, coordonatorul dezvolt?rii ei optime ?i al ap?r?rii în fa?a oric?ror provoc?ri ?i primejdii, este un ansamblu de institu?ii continuu perfectibile, acreditat de istorie ca organism politic ideal, devenit expresia politic? a poporului suveran în epoca modern?, epoc? în care egalitatea în datorii ?i drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cet??enilor s?i.

Cet??eanul este stâlpul de sus?inere al Societ??ii moderne, al Statului modern. Lozinca: „drepturile omului" este o lozinc? de sorginte ocult?, „plantat?" de ilumina?ii lui Weisshaupt în celebra „Declara?ie universal?" a „Marii Revolu?ii Franceze" din 1789 ?i a fost destinat? s? ecraneze prioritatea, importan?a ?i drepturile cet??eanului în Statul modern în profitul str?inilor ?i apatrizilor, al „c?l?re?ilor" pe meridiane. De atunci, lozinca a invadat discursurile politicienilor obedien?i For?elor oculte ?i incapabili s?-i sesizeze destina?ia, a afectat politicile guvernelor ajunse în stare de obedien?? fa?? de promotorii ?i sus?in?torii ei iar „ligile" „drepturilor omului" au împânzit lumea; mai nou au fost acceptate ca fiind „de utilitate public?" ?i sunt finan?ate de la buget. În Europa s-a înfiin?at chiar o Instan?? special? pentru ap?rarea „drepturilor omului", CEDO, iar lideri ai multor State au acceptat cedarea Suveranit??ii na?ionale - atribut suprem ?i inalienabil al na?iunii! - în beneficiul unui Superstat, „Centru de Putere", numit „Uniunea European?". Cedarea Suveranit??ii României a avut loc în anul 2007.

La noi, cea mai clar? exprimare privind perenitatea na?iunii, precum ?i cea mai fireasc? rela?ie dintre na?iune ?i Statul ei na?ional le-a formulat Nicolae Iorga cu pu?in timp înainte de a fi asasinat: Na?iunea - „ea nu se poate umili pentru totdeauna ?i nu se poate nimici de nimeni de-a lungul sutelor de ani. [...] E lucrul primordial ?i plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, pân? la o alt? tres?rire în afar?, ca arborele ce-?i întinde vlaga în toamn? pentru o nou? prim?var?".[2] Iar cea mai puternic? apreciere asupra specificului na?ional ?i a Statului na?ional a dat-o poetul nostru na?ional, Mihai Eminescu, cel mai na?ionalist dintre români: „Chestiunea de c?petenie pentru istoria ?i continuitatea de dezvoltare a acestei ??ri este ca elementul românesc s? r?mâie cel determinant, ca el s? dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclin?rile lui oneste ?i generoase, bunul lui sim?, c-un cuvânt geniul lui s? r?mâie ?i pe viitor norma de dezvoltare a ??rii ?i s? p?trund? pururea aceast? dezvoltare. Voim Statul na?ional, nu Statul cosmopolit, nu America dun?rean?. Voim ca stejarul stejari s? produc?, nu meri p?dure?i".

Prin resorturi vizibile ?i invizibile na?iunea, ca maic? sfânt? a fiilor ei, le-a imprimat nativilor sentimentul sacru al na?ionalismului ?i datoria sacr? ce izvor??te din el, exprimate prin iubirea total? a acesteia, prin efortul propriu de consolidare a ei ?i de ap?rare pân? la sacrificiul suprem dar ?i un sentiment similar pentru toate na?iunile lumii, surorile naturale ale maicii sale. ?i numai prin na?ionalism, astfel gândit ?i sim?it, se poate ajunge la adev?ratul interna?ionalism, bazat pe Dreptul na?iunii înaintea tuturor - principiul fundamental al Dreptului zalmoxian, Drept al primei na?iuni constituite pe b?trânul continent. Figurat vorbind, na?ionalismul reprezint? blindajul din o?el special al fiec?rei na?iuni.

Imperiile, în schimb, afirmate ?i ele, primele, în Antichitate, cl?dite pe rapt ?i jaf, deci pe nedreptate, n-au fost ?i nu sunt State na?ionale ci megaforma?iuni politice multina?ionale cu preocuparea permanent? de „topire" a na?iunilor cotropite în imensitatea spa?iului imperial. Le numim „istorice" pe cele de pân? la începutul secolului al XX-lea, când s-a trecut la faza neoimperialist?. Deci, cl?dite pe nedreptate, ca expresie a r?ului planetar, ele au fost ?i sunt sortite, inevitabil, declinului ?i c?derii. Înc? de atunci, din Antichitate, în efortul lor maladiv de expansiune ?i jaf au ajuns s? aspire la „statutul" de „Imperiu universal". Tipic în acest sens a fost Imperiul Roman, Roma imperial?, numit? de contemporani „r?d?cina tuturor relelor". „Pax romana" a fost prima expresie de pace imperial?, de cotropire, domina?ie ?i jaf, lansat? în istoria lumii. Iar când „mai marii" Romei imperiale au pornit ultima ac?iune de acest gen, aceea de distrugere a Regatului lui Decebal, imperiul parcurgea o criz? moral? generalizat?, peste care s-a suprapus o criz? economico-financiar? grav?, crize redate în opera lor de doi mari istorici romani contemporani cu împ?ratul Traian. Astfel, Cornelius Tacitus (54/51î.de Hs. – 120 d. Hs.) spune: „Romanii cei lacomi î?i înrobesc supu?ii, jefuiesc, ucid... ?i transform? totul în pustiu ?i numesc aceasta pace". Iar Titus Livius (59 î.de Hs. - 17 d. Hs.), cel mai de seam? istoric al Romei, relata cu triste?e ?i p?rere de r?u: „Au dec?zut mai întâi moravurile ?i apoi oamenii din ce în ce mai mult pân? ne-au pr?v?lit în mocirl?, încât am ajuns în actualele vremuri, s? nu mai putem nici îndura p?catele noastre, nici primi leacuri de îndreptare".

Declinul ?i pr?bu?irea Imperiului roman le-a prezentat, magistral, în ?ase volume, englezul Edward Gibbon înc? în secolul XVIII, „Secolul luminilor". La trecerea în Evul Mediu, papa, capul Bisericii romano-catolice, interpretând subiectiv, pro-domo, Sfânta Scriptur? ?i, pe acest „temei", arogându-?i calit??i sacre, proclamându-se infailibil iar Biserica „sa" „universal?" ?i „apostolic?", condus? de el în mod despotic îns?, s-a str?duit s?-?i adjudece, operativ, „statutul" de Suveran universal, de?in?tor al întregii puteri religioase ?i laice, divine chiar în raporturile cu p?mântenii. Î?i însu?ea astfel „testamentul politic" al Imperiului Roman, acela de „Imperiu universal". Î?i va confec?iona ?i celebra tiar? format? din trei coroane suprapuse, simbolizând puterea sa asupra lumii terestre, asupra celor subp?mântene ?i chiar puterea Cerului, tiara având în vârf, deasupra unui Glob pâmântesc, crucea. Aceast? tripl? coroan? (triregnum) se purta la evenimente speciale (de pild? la întronare). Primul a purtat-o papa Clement al V-lea (1305-1314) iar ultimul papa Paul al VI-lea în 1963, apoi nu s-a mai purtat. V? aminti?i desigur de versul lui Eminescu din Scrisoarea a III-a: „Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta".

La început, în confruntarea cu imperiul laic, constituit între timp, papa a trebuit s? cedeze îns?. Dar n-a renun?at la idee, considerând, desigur, c? prin autoritatea spiritual? a Bisericii „sale", ca ?i prin sacralitatea proprie, adjudecat?, printr-un prozelitism perseverent, în ultim? instan?? prin asociere cu vreun aliat puternic sau cu mai mul?i, tot va ajunge cândva la mult râvnita suveranitate total?. ?i atunci, cedând - vremelnic! -, papa a sacralizat imperiul laic, men?inându-i numele de odinioar?, nume de carier? epocal? dar ?i nume al locului în care se afla Biserica sa: „Sfântul Imperiu Roman" chiar dac? „de na?iune german?" - o expresie hibrid?, generatoare de confuzii, pe lâng? contradic?ia evident? dintre sacru (sfânt) ?i r?ul personificat de imperiu. ?i papa s-a str?duit continuu s? fac? din acest „Sfânt imperiu" „vârful de lance" al ofensivei proprii spre universalitate. A mai convins ?i alte regate (maghiar, polonez) s? i se al?ture, proclamându-le, abuziv, „apostolice", cointeresate ?i ele s? aib? un „spate" sacru ?i care vor ac?iona cu zel pentru obiective similare, pe seama vecinilor (vezi cazul „Unia?iei" din Ardeal, 1699-1700). ?i astfel, prima mare ofensiv? pentru obiectivul asumat, pornit? sub aura sacralit??ii, a fost declan?area competi?iei medievale între imperiile „istorice" pentru a-?i impune, fiecare, orgoliul de „imperiu universal", competi?ie continuat? ?i în Epoca modern? pe seama na?iunilor europene ?i - de ce nu? - extraeuropene. Aceasta, împotriva Imperiului Otoman, ap?rut între timp cu aceea?i aspira?ie. Au fost, deci, sub argumentul sacru cunoscut (eliberarea Sfântului Mormânt), celebrele „cruciade", 1096-1270, dou? secole de m?cel inutil care a afectat serios evolu?ia na?iunilor aflate pe traseul confrunt?rii dintre competitori, obiectivul real fiind supunerea ?i încorporarea la dublul „Sfânt imperiu" european a R?s?ritului „schismatic", aduc?tor de mari venituri „la vârf" în caz de victorie. Prin obiectivul real urm?rit ?i prin jafurile practicate de „crucia?i", „cruciadele" ne apar ca o sinistr? „uvertur?" la c?derea din mai 1453 a Constantinopolului, la c?derea Imperiului Bizantin. Confruntarea a fost cu atât mai d?un?toare cu cât se constituia, în context, ca un fel de „contramigra?ie" de la Vest la Est, „replic?" la marea migra?ie a barbarilor Asiei, abia încheiat?. Iar ultima „cruciad?", aceea „a copiilor", a fost de un sadism ?i o criminalitate f?r? egal. În timp, în confruntarea dintre imperii a intervenit ?i ?arul Rusiei, care î?i arogase pentru capitala sa „statutul" de „a III-a Rom? ?i ultima".

A doua mare ofensiv?, tot mixt? ?i tot „sacr?" dar ?i laic? - al?turându-i-se, la concuren??, ?i alte Puteri -, s-a pornit împotriva na?iunilor extraeuropene. ?i a?a s-a ajuns la formarea marilor imperii coloniale, realizate cu sabia ?i cu tunul dar ?i cu nelipsitul cleric trimis s? „sfin?easc?" ?i s? „civilizeze" pe „p?gânii" locului. Aceast? sinistr? ofensiv? a distrus, pur ?i simplu, na?iuni întregi iar altora le-a frânat pentru mult timp evolu?ia istoric? fireasc?, conchistadorii laici ?i clerici procedând precum odinioar? Imperiul Roman (vezi mai sus, Tacitus). Azi, înc?, civiliza?ia omenirii resimte dureros marile pierderi provocate de acest? ofensiv? politic?, militar? ?i... confesional?, fie ?i numai pe seama „indienilor" din America, cea numit? ulterior latin?. ?i în alte zone a fost la fel! Privitor la consecin?ele Conquistei pentru autohtonii cuceri?i („indienii"), autorul citat concluzioneaz?: „Cu zeii mor?i, cu armatele lor distruse, cu rezisten?a zdrobit?, cu cârmuirea pierdut?, cucerirea a fost ceva mai mult decât o tragedie: pentru popula?ia indigen? ea a fost un traumatism. Viziunea noastr? asupra ei - observ? critic ?i autocritic autorul - este cea a înving?torului, a?a cum sunt aproape toate istoriile r?zboaielor".[2] Mai mult, ad?ug?m noi, elemente importante ale civiliza?iei acelor „indieni" sunt acum pierdute sau foarte greu de recuperat.

A?a cum dureros este resim?it?, azi, de c?tre civiliza?ia, cultura, ?tiin?a mondial? - ?i va fi înc? resim?it? în perspectiv? - distrugerea Statului geto-dac al lui Decebal de c?tre Roma imperial?, precum confirm? izvoarele istorice abordate profesional ?i responsabil ?i reflec?iile mai atente asupra lor. Concluzia autorului citat despre consecin?ele Conquistei pentru „indienii" americani este valabil? ?i pentru Dacia noastr? edenic? sub pustiul „p?cii romane" în zona cucerit? dar ?i cu implica?ii mai extinse. Izvorul tezei false ?i absurde a „romaniz?rii Daciei", cu „dispari?ia" din istorie a str?mo?ilor no?tri reali, traco-geto-dacii ?i cu falsificarea identit??ii noastre na?ionale se afl? tot în acea „viziune a înving?torului", servit?, sub influen?e externe, de credulitatea, vinovat?, a unor autori sau/?i de „mandatul" suprem vinovat al altora, dar ?i de cedarea obedient? sau interesat?, la fel de vinovat?, a factorului politic de „ieri" ?i de azi.

În Epoca modern? îns?, la cump?na dintre secolele alXIX-lea ?i al XX-lea, lupta milenar? a na?iunilor europene, la care s-au ad?ugat ?i „r?zvr?tirile" din colonii pentru recuperarea suveranit??ii ?i identit??ii, a aruncat imperiile „istorice" - aflate în neputin?a de a se reforma în spiritul epocii - în criza general? a sistemului imperial, criz? reflectat?, la scurt timp, prin c?derea unor mari imperii „istorice" în contextul primului r?zboi mondial ?i prin recunoa?terea, nolens-volens, la Conferin?a de pace (1919-1920), a „principiului na?iunilor", cauza lor dreapt?: Suveranitatea na?iunilor ?i constituirea sau reconstituirea Statelor lor na?ionale, conform principiului fundamental amintit - Dreptul na?iunilor înaintea tuturor (vezi nota 5). Aceasta permitea, cu adev?rat, Epocii moderne s? se realizeze ca epoc? a Suveranit??ilor na?ionale la nivel planetar. Or, când au în?eles bine aceast? perspectiv?, împ?timi?ii domina?iei planetare au intrat în alert? maxim?. S? ne oprim aici cu „periplul" prin timp al imperiilor „istorice". Între timp, tot din Antichitate pornind ?i tot sub aura sacralit??ii, anumite For?e - pe care, îndeob?te, din anumite motive, înc? le numim oculte –, cultivând ideea propriei lor domina?ii planetare, cu deosebit? abilitate au subminat imperii „istorice", chiar le-au distrus când nu le-au putut aduce în stare de obedien??, s-au infiltrat, planetar, în structuri ?i suprastructuri, ?i imperiale ?i na?ionale, cu convingerea c? vor ajunge la un „modus vivendi" cu arogantele capete încoronate ale acestora – infiltrate familial ?i discret „sponsorizate" -, urm?rind, în consens, obiectivul comun care le preocupa deopotriv?: domina?ia planetar?. ?i astfel, respectivele For?e, creindu-?i ?i dou? importante re?ele de am?gire ?i domina?ie planetar? - masoneria, apoi comunismul –, s-au ridicat la t?ria unui veritabil Imperiul mondial al For?elor oculte ?i al capitalului, imperiul „invizibil" îns? (adic? neproclamat dar prezent ?i sim?it, acut ?i agresiv, peste tot!). De pe aceast? pozi?ie au putut trata cu imperiile supravie?uitoare primului r?zboi mondial - „planificat" în acest scop! – o cârd??ie pe care îndeob?te o numim Conspira?ia neoimperialist? mondial?, la „timona" c?reia au trecut, rapid, „exper?ii invizibili", având ca obiectiv reîncarcerarea na?iunilor lumii într-un uria? imperiu numit, ceva mai târziu, în planul ei himeric, cu expresia eufemistic? de „Imperiu global" condus de un Guvern mondial al împ?timi?ilor domina?iei planetare. Plan himeric am spus, ca orice „plan" cl?dit pe l?comie, perfidie etc, într-un cuvânt pe nedreptate ?i f?r? a con?tientiza c? el exprima o culme a crimei politice împotriva na?iunilor, împotriva naturii, a voin?ei lui Dumnezeu Însu?i - care iube?te, deopotriv?, toate na?iunile lumii - ?i a legit??ii istorice, prin el Conspira?ia urm?rind s? dea via?? ... himerei! Himeric, fiindc? pertenerii cârd??iei erau expu?i la mari riscuri proprii ?inând de o nou? ?i inevitabil? reac?ie decisiv? a na?iunilor care, cum am spus, nu cu mult timp în urm?, dup? o lupt? milenar? aruncaser? imperiile „istorice" în criza general? de sistem imperial. „Miza" „Imperiului global" era îns? prea mare, ca ?i convingerea partenerilor, condu?i de „exper?ii invizibili", c? alian?a lor/cârd??ia le-a revigorat puterea; acestea - „miza" ?i convingerea - f?cându-i s? considere c? un nou efort de reîncarcerare a na?iunilor va duce la reu?it?.

Iresponsabilitatea celor doi parteneri ai cârd??iei, condu?i de „exper?ii invizibili", s-a concretizat - în secolul al XX-lea ?i la începutul celui urm?tor, pe de o parte prin „perfec?ionarea" doctrinei malefice a domina?iei. Mai întâi, în varianta leninist-stalinist?, în fond masono-comunist?/bol?evic?. Aceasta, în „deschidere", ignorând datele istorice ?i nesesizând utopia gândului ?i a efortului, a lansat, cu preten?ii, argumente „?tiin?ifice" ?i a emis „postulate" privind dispari?ia previzibil? a na?iunilor etnice. Dup? care, în cadrul primului Imperiu totalitar comunist, U.R.S.S., prin dou? mari minciuni ale secolului dar ?i prin for??, comilitonii au reu?it reîncarcerarea na?iunilor fostului imperiu autocrat al ?arilor, expunându-le apoi „experimentelor socialiste" de „globalizare" ?i chiar de distrugere în imensitatea imperiului. Reac?ia celor oprima?i a dus îns? la primejdia unei explozii „de jos în sus", cu consecin?e ce puteau fi imprevizibile. Atunci, „exper?ii invizibili", cump?nind operativ, au decis o implozie, „de sus în jos", pentru care deja preg?tiser? „omul providen?ial". ?i astfel, în urma unei încrâncenate implozii a rezultat îns?, conform „strategiei", un... nou imperiu, pe care „exper?ii" l-au botezat, tot eufemistic, „Comunitate" de „State Independente" (C.S.I.); sau, cu ceva „arom?" etnic?, „Federa?ia Rus?".

În paralel ?i tot la acel început de secol al XX-lea, se începuse „lucrul" la o variant? de „rezerv?" a doctrinei domina?iei, la care s-a muncit trei decenii, discret ?i mai ales secret, variant? pus? în oper? dup? noua mare criz? a celui ce-al doilea r?zboi mondial - ?i el planificat! -, printr-o politic? a „pa?ilor m?run?i". Astfel c? varianta doctrinar? a fost exprimat?, textual, abia în 2006, printr-o „Recomandare" a Consiliului Europei - megaforma?iunea politic? realizat? între timp -, document numit în cotidianul bucure?tean „Ziua", titrat pe prima pagin?, „Recomandarea otr?vit?". În 2005, printr-un a?a numit, într-o formulare curioas?, „Tratat de Constitu?ie", doctrinarii „Uniunii" postulaser? perspectiva forma?iunii respective - ba chiar mai mult, perspectiva întregului continent pân? atunci integral cre?tin -, aten?ionând c? tuturor celor care au „aderat" sau vor mai „adera" la acest Suprastat li se „ofer?" în viitor o „Europ? post-cre?tin?". Era firesc s? te întrebi: oare cine va fi fost, „la vârf", atât de bun „prieten" al cre?tinismului ?i atât de influent de a introdus într-un preambul de Constitu?ie destinat? Europei o asemenea perspectiv?? Întrebare retoric?.

În recomandarea din 2006 se lansa în sfâr?it ?i formula magic? de topire a na?iunilor etnice, cu Statele lor na?ionale în Superstatul „civic ?i multicultural", f?r? vreo culoare na?ional?, na?iunile etnice urmând a se transforma, repede-repede, în a?a-zise „na?iuni-civice"; adic?, absolut tot împotriva naturii ?i a legit??ii istorice! Iar la noi s-au g?sit, repede, propagandi?ti ai „Recomand?rii", care s-au bucurat în continuare, de o carier? impresionant?. ?i cum în secolul XX se intrase, în for??, într-o er? a metalimbajului, pentru aceast? „topire" s-au nominalizat, eufemistic ?i „treptele" fenomenului anun?at: „aderare", „integrare", „globalizare", la cap?tul „sc?rii" urmând a se deschide larg por?ile „Imperiului global" pentru fostele na?iuni etnice - cu fostele lor State na?ionale, foste suverane, devenite „civice". Pentru „poporul de jos", spre a-l convinge, intra în func?iune metalimbajul despre fericirea care îl a?tepta. Pe fond îns?, „problema" urma a se rezolva, cum se mai procedase deja, cu ajutorul liderilor locali prin cointeres?ri ?i motiv?ri ?i chiar prin ?antaj. Se acumulase deja, în acest sens, „experien??", a?a cum procedeul a fost deconspirat înc? din 2003 printr-o carte ?tiin?ific?, tradus? la noi în 2004, t?cut? îns? de media postdecembrist?. La cap?tul demonstra?iei lor, cei doi autori ai c?r?ii citate formulau ?i o previziune-avertisment privitoare la perspectiva acelei „mari am?giri":

Na?iunile ai c?ror lideri „aderaser?" la „Uniune" „deveniser? victimele uneia dintre cele mai mari pref?c?torii colective ale secolului al XX-lea, care din acest punct de vedere merit? a fi aliniat? lâng? visele de autoam?gire ale comunismului. Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui „proiect european" se va d?râma, biruit? de realitate, distrus? de toate acele contradic?ii pe care, în ambi?iile ei demente, n-a fost în stare s? le prevad? ?i pe care n-ar fi putut niciodat? spera s? le rezolve, dar va l?sa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mul?i ani ca s? se trezeasc? iar la via??"[3] Toate acestea - privind ascensiunea For?elor de domina?ie, pân? la „cuplarea" lor în amintita cârd??ie - le-am studiat atent ?i le-am prezentat în economia aceleia?i c?r?i, din 2010.

În pofida ?i a altor similare previziuni-avertisment, ulterioare, „marea am?gire" ?i-a continuat drumul pân? când, peste nici un deceniu, „Uniunea" a intrat într-o criz? – chiar dac? ini?ial indus?, pentru a „tempera" unele „pusee na?ionaliste" –, criz? care i-a speriat pe „cei mari" ai „Uniunii", c?ci aceasta a ajuns în pragul unei „explozii", cum s-a exprimat unul dintre ei. Cum îns?, acolo „sus", direc?ia spre „globalizare" era dat?, dup? dezbateri operative s-a decis doar ... schimbarea titulaturii: „Uniunea European?" s? se numeasc? „Statele Unite ale Europei", dup? formula „american?" (U.S.A.). Formula mai fusese propus? ?i în etapa interbelic?, pe filier? masonic?; altfel cum? La o „Federa?ie european?" gândise ?i Hitler cu „echipa" lui, în etapa interbelic?. Dar „formula" a e?uat pe „b?trânul continent" cu adânci r?d?cini în istorie ?i cu o civiliza?ie milenar?, iar Hitler ?i ai lui, precum se ?tie, au „capotat".

Ne-am pronun?at în aceast? chestiune prin dou? studii ap?rute în reviste care ne-au oferit ?ansa public?rii: primul (a propos de „explozie"!), intitulat: A sunat ceasul? Al doilea (privind noua titulatur? propus?), intitulat „Statele Unite ale Europei" - aceea?i M?rie cu alt? p?l?rie! Evident, noua titulatur? n-a impresionat ... criza, care a devenit megacriz? ?i nu d? semne de „vindecare". Între timp ap?rea ?i cartea d-lui general (r) Gheorghe Dragomir. Dar „sus", la nivelul „Uniunii", „la vârf", ca ?i la nivel planetar, „fra?ii" obiectivului comun caut? cu înfrigurare noi solu?ii, unii mai diplomatice, expuse public în metalimbaj îns?, ca fiind „calea cea dreapt?", al?ii mai tran?ante pe ideea „federaliz?rii Europei", cu preluarea Puterii, în tot mai mare m?sur?, la „Centru" sub suveranitatea „aquis-ului" comunitar - preg?tit de Jean Monet, p?rintele „Uniunii Europene" -, conform aranjamentelor pe care liderii autointitulatelor „clase politice" le-au luat la semnarea „ader?rii", Suveranit??iile na?ionale fiind deja „preluate" de amintitul Superstat european. „Mai marii" acestuia, în contextul megacrizei care nu d? semne de „vindecare", în locul unei solu?ii corecte, ra?ionale, fezabile pentru o Europ? Unit? - dar o Europ? a na?iunilor suverane ?i a Statelor na?ionale independente! -, în schimb tureaz? puternic motoarele „integr?rii" ?i „globaliz?rii" iar „fra?ii" de peste ocean îi sprijin? „doctrinar", logistic ?i nu numai. Liderii „no?tri" se aliniaz? ?i ei, disciplina?i, preg?tesc, în noua legislatur? „revizuirea" Constitu?iei ?i noua regionalizare (ne amintim de cealalt?, cândva, sub presiunea celeilalte „Uniuni", cea sovietic?), acum înc? o euro-regionalizare; în fapt, dezmembarea ??rii, cum deja a fost sesizat pericolul. Primejdia cea mare este ca România îns??i s? devin?, poate, o „euroregiune de la Dun?rea de Jos" sau vor g?si o alt? „formul?" de disolu?ie a Statelor na?ionale printr-o mai ingenioas? euro-regionalizare.

Aceast? lucrare contra naturii, contra legit??ii istorice, vizeaz?, cum s-a în?eles, îns??i fiin?a na?iunii - repet?m: na?iunea etnic?, principala permanen?? a istoriei, „poporul istoric" (Eminescu), fondator al Statului na?ional! - ?i ea exprim? iresponsabilitatea autorilor pentru civiliza?ia uman?, pentru îns??i perspectiva vie?ii pe P?mânt ?i reprezint? punctul culminant al unui serial de crime politice împotriva na?iunilor lumii ?i a Statelor lor suverane. Aceasta, pe de o parte, spuneam mai sus. Pe de alt? parte, iresponsabilitatea amintitei cârd??ii, deja intrat? în era „capitalismului dezastrelor", în practica vie?ii curente s-a manifestat ?i se manifest? prin aplicarea „doctrinei ?ocului" - un mecanism diabolic de rapt, domina?ie ?i jaf -, în care ultima consolare pentru un lider neautentic, devenit obedient, cointeresat fiind, ?antajabil ?i ?antajat, care a vândut „transfrontalierilor" activele economice ?i resursele na?ionale, în timp ce a?a numita „datorie suveran?" prin împrumuturi înrobitoare a ajuns la cifre astronomice, poporul devenind sclav în propria sa ?ar?, dar în final liderul respectiv a con?tientizat dezastrul, poate ?i propria vinov??ie major?, ultima replic? a „mentorilor" s?i str?ini c?tre el este aceasta:

„Vrei s?-?i salvezi ?ara? Atunci, vinde-o!"[4] F?r? comentarii. „Doctrina ?ocului" s-a aplicat deja în multe ??ri ale lumii în care echipele de „asasini economici" au racolat lideri neautentici, ajun?i obedien?i ?i ?antajabili; s-a aplicat ?i în Rusia dup? „c?derea" comunismului; s-a aplicat ?i la noi ?i se aplic? în continuare în lume, într-o „suit?" curent? de crime politice, „transna?ionalii" comportându-se cu autohtonii chiar mai r?u decât s-au comportat conchistadorii europeni cu „indienii" din „teritoriile de peste m?ri".

În concluzie, este, la nivel mondial, o situa?ie limit?, cea mai periculoas? din întreaga istorie a lumii. La noi, al?turi de demonstra?ia din cartea noastr? citat? mai sus (vezi nota 12) ?i de alte adev?rate semnale de alarm? (c?r?i, articole în pres?, interviuri), al?turi de drama vizibil? a omului de rând, aceast? situa?ie limit? o g?sim concluzionat? în cuvântul editorului, doamna Consuela Albu, în consens cu autorii, la o carte cu titlu imperativ: „« A?a nu se mai poate! » s-ar fi numit aceast? carte. Este laitmotivul ei, un strig?t de disperare a doi intelectuali, distin?i profesori universitari, fa?? de realit??ile dramatice ale ??rii lor, dar ?i de hot?rârea de a întreprinde ceva pentru ca nenum?ra?ii români care s-au s?turat de corup?ie, demagogie, minciun?, neru?inare, ho?ie, murd?rie de toate felurile, care s-au s?turat s? ?in? capul plecat când se vorbe?te despre români ?i România, s? aib? o solu?ie. V? oferim aceast? solu?ie ?i, a?a cum spun în multe rânduri autorii, st? în puterea dvs. s-o prelua?i ?i s?-i da?i via??. Noi suntem convin?i c? se poate.".

Pe cale de consecin??, na?iunile etnice, cu Statele lor înc? suverane (atât cât mai sunt suverane!), trebuie s? ini?ieze un mare efort de rena?tere na?ional?, concertat planetar – c?ci primejdia este planetar?! -, o nou? ?i adev?rat? cruciad? mondial? împotriva barbariei „moderne", împotriva barbarilor „stila?i" ai mileniului III, efort având ca obiectiv major des?vâr?irea sintezei revolu?ionare a omenirii în aceast? Epoc? modern? în care ne afl?m - Epoca suveranit??ilor na?ionale, menit? s? realizeze armonia social?, similar? armoniei divine a Universului, pe temelia c?reia s? se poat? implementa, în sfâr?it, regimuri politice de democra?ie real?, nu surogate ca pân? acum. Solu?ia? Constituirea, la nivel na?ional, a unor partide politice noi, radical deosebite de cele de pân? acum, cu membri ata?a?i total interesului na?ional, oameni de caracter, integri ?i fermi, consecven?i pe direc?ia obiectivului asumat, partide care s?-?i asume efortul unei noi rena?teri na?ionale, efort concertat planetar, în consens cu For?ele pozitive ale na?iunilor lumii, cu partidele similare ale acestora, astfel ca printr-o ac?iune politic? bine coordonat? ?i consecvent urmat? s? realizeze obiectivul asumat, dep??indu-se astfel situa?ia limit? existent? la nivel planetar ?i na?ional, în beneficiul civiliza?iei ?i al p?cii pe P?mânt. Noi suntem convin?i c? st? în în?elepciunea ?i for?a na?iunilor lumii s? realizeze acest obiectiv major.
------------------------------------------------
[1] „Neamul Românesc"/17 mai 1940.
[2] op, cit., p. 446.
[3] op. cit., p. 314.
[4] op. cit., p. 178. footer