Revista Art-emis
De la „Pax romana” la Imperiul global PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru   
Duminică, 21 Aprilie 2013 15:37
Conf. univ. dr. C. D. Iscru, art-emis
„Naţiunea mea e lumea.../ Fără naţiunea mea nu e lume." (Mihai Eminescu)

Crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor naţionale, Suverane

După cercetări şi reflecţii îndelungate, cu valorificarea efortului similar al înaintaşilor dar şi ca reacţie la diversiunile interesate ale unor „doctrinari" ce-şi zic „moderni", care pun naţiunea sub semnul vremelniciei, propovăduindu-i dispariţia într-un viitor previzibil, mai nou aceştia lansând şi „formula magică" pentru topirea naţiunilor, cu Statele lor naţionale, într-un „Imperiu global", am subscris cu convingere la opinia celor mai avizaţi specialişti în domeniu; anume, că naţiunea etnică a fost, este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei. I-am formulat şi o definiţie: „Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei, cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a constituit specificul naţional, „codul" său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională, toate acestea imprimându-i conştiinţa naţională, voinţa politică şi religioasă, suprem materializate în Statul naţional". La noi, cea mai scurtă şi mai de suflet definiţie a naţiunii a dat-o ideologul paşoptist, Simion Bărnuţiu: Naţiunea - „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră". Singura accepţiune a conceptului de naţiune este naţiunea etnică. Eminescu numeşte această naţiune: poporul istoric, fondator al Statului naţional. Altele - precum: „naţiunea politică", mai nou „naţiunea civică" etc. - sunt invenţii ad-hoc pro-domo şi interesate în anularea conceptului ştiinţific - naţiunea etnică - şi chiar a principalei permanenţe a istoriei pe care acesta o desemnează.

Antichitatea a fost epoca în care s-au afirmat primele naţiuni iar prima naţiune, cu Statele ei naţionale, constituită în Europa, a fost naţiunea strămoşilor noştri reali - geţii, dacii, tracii, illirii -, naţiunea succesoare a poporului primordial - arienii/pelasgii -, naţiunea matcă în vatra „Vechii Europe". Statul naţional, fiu al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării în faţa oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu de instituţii continuu perfectibile, acreditat de istorie ca organism politic ideal, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă, epocă în care egalitatea în datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi.

Cetăţeanul este stâlpul de susţinere al Societăţii moderne, al Statului modern. Lozinca: „drepturile omului" este o lozincă de sorginte ocultă, „plantată" de iluminaţii lui Weisshaupt în celebra „Declaraţie universală" a „Marii Revoluţii Franceze" din 1789 şi a fost destinată să ecraneze prioritatea, importanţa şi drepturile cetăţeanului în Statul modern în profitul străinilor şi apatrizilor, al „călăreţilor" pe meridiane. De atunci, lozinca a invadat discursurile politicienilor obedienţi Forţelor oculte şi incapabili să-i sesizeze destinaţia, a afectat politicile guvernelor ajunse în stare de obedienţă faţă de promotorii şi susţinătorii ei iar „ligile" „drepturilor omului" au împânzit lumea; mai nou au fost acceptate ca fiind „de utilitate publică" şi sunt finanţate de la buget. În Europa s-a înfiinţat chiar o Instanţă specială pentru apărarea „drepturilor omului", CEDO, iar lideri ai multor State au acceptat cedarea Suveranităţii naţionale - atribut suprem şi inalienabil al naţiunii! - în beneficiul unui Superstat, „Centru de Putere", numit „Uniunea Europeană". Cedarea Suveranităţii României a avut loc în anul 2007.

La noi, cea mai clară exprimare privind perenitatea naţiunii, precum şi cea mai firească relaţie dintre naţiune şi Statul ei naţional le-a formulat Nicolae Iorga cu puţin timp înainte de a fi asasinat: Naţiunea - „ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni de-a lungul sutelor de ani. [...] E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborele ce-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară".[2] Iar cea mai puternică apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional a dat-o poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, cel mai naţionalist dintre români: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi".

Prin resorturi vizibile şi invizibile naţiunea, ca maică sfântă a fiilor ei, le-a imprimat nativilor sentimentul sacru al naţionalismului şi datoria sacră ce izvorăşte din el, exprimate prin iubirea totală a acesteia, prin efortul propriu de consolidare a ei şi de apărare până la sacrificiul suprem dar şi un sentiment similar pentru toate naţiunile lumii, surorile naturale ale maicii sale. Şi numai prin naţionalism, astfel gândit şi simţit, se poate ajunge la adevăratul internaţionalism, bazat pe Dreptul naţiunii înaintea tuturor - principiul fundamental al Dreptului zalmoxian, Drept al primei naţiuni constituite pe bătrânul continent. Figurat vorbind, naţionalismul reprezintă blindajul din oţel special al fiecărei naţiuni.

Imperiile, în schimb, afirmate şi ele, primele, în Antichitate, clădite pe rapt şi jaf, deci pe nedreptate, n-au fost şi nu sunt State naţionale ci megaformaţiuni politice multinaţionale cu preocuparea permanentă de „topire" a naţiunilor cotropite în imensitatea spaţiului imperial. Le numim „istorice" pe cele de până la începutul secolului al XX-lea, când s-a trecut la faza neoimperialistă. Deci, clădite pe nedreptate, ca expresie a răului planetar, ele au fost şi sunt sortite, inevitabil, declinului şi căderii. Încă de atunci, din Antichitate, în efortul lor maladiv de expansiune şi jaf au ajuns să aspire la „statutul" de „Imperiu universal". Tipic în acest sens a fost Imperiul Roman, Roma imperială, numită de contemporani „rădăcina tuturor relelor". „Pax romana" a fost prima expresie de pace imperială, de cotropire, dominaţie şi jaf, lansată în istoria lumii. Iar când „mai marii" Romei imperiale au pornit ultima acţiune de acest gen, aceea de distrugere a Regatului lui Decebal, imperiul parcurgea o criză morală generalizată, peste care s-a suprapus o criză economico-financiară gravă, crize redate în opera lor de doi mari istorici romani contemporani cu împăratul Traian. Astfel, Cornelius Tacitus (54/51î.de Hs. – 120 d. Hs.) spune: „Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid... şi transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace". Iar Titus Livius (59 î.de Hs. - 17 d. Hs.), cel mai de seamă istoric al Romei, relata cu tristeţe şi părere de rău: „Au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oamenii din ce în ce mai mult până ne-au prăvălit în mocirlă, încât am ajuns în actualele vremuri, să nu mai putem nici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de îndreptare".

Declinul şi prăbuşirea Imperiului roman le-a prezentat, magistral, în şase volume, englezul Edward Gibbon încă în secolul XVIII, „Secolul luminilor". La trecerea în Evul Mediu, papa, capul Bisericii romano-catolice, interpretând subiectiv, pro-domo, Sfânta Scriptură şi, pe acest „temei", arogându-şi calităţi sacre, proclamându-se infailibil iar Biserica „sa" „universală" şi „apostolică", condusă de el în mod despotic însă, s-a străduit să-şi adjudece, operativ, „statutul" de Suveran universal, deţinător al întregii puteri religioase şi laice, divine chiar în raporturile cu pământenii. Îşi însuşea astfel „testamentul politic" al Imperiului Roman, acela de „Imperiu universal". Îşi va confecţiona şi celebra tiară formată din trei coroane suprapuse, simbolizând puterea sa asupra lumii terestre, asupra celor subpământene şi chiar puterea Cerului, tiara având în vârf, deasupra unui Glob pâmântesc, crucea. Această triplă coroană (triregnum) se purta la evenimente speciale (de pildă la întronare). Primul a purtat-o papa Clement al V-lea (1305-1314) iar ultimul papa Paul al VI-lea în 1963, apoi nu s-a mai purtat. Vă amintiţi desigur de versul lui Eminescu din Scrisoarea a III-a: „Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta".

La început, în confruntarea cu imperiul laic, constituit între timp, papa a trebuit să cedeze însă. Dar n-a renunţat la idee, considerând, desigur, că prin autoritatea spirituală a Bisericii „sale", ca şi prin sacralitatea proprie, adjudecată, printr-un prozelitism perseverent, în ultimă instanţă prin asociere cu vreun aliat puternic sau cu mai mulţi, tot va ajunge cândva la mult râvnita suveranitate totală. Şi atunci, cedând - vremelnic! -, papa a sacralizat imperiul laic, menţinându-i numele de odinioară, nume de carieră epocală dar şi nume al locului în care se afla Biserica sa: „Sfântul Imperiu Roman" chiar dacă „de naţiune germană" - o expresie hibridă, generatoare de confuzii, pe lângă contradicţia evidentă dintre sacru (sfânt) şi răul personificat de imperiu. Şi papa s-a străduit continuu să facă din acest „Sfânt imperiu" „vârful de lance" al ofensivei proprii spre universalitate. A mai convins şi alte regate (maghiar, polonez) să i se alăture, proclamându-le, abuziv, „apostolice", cointeresate şi ele să aibă un „spate" sacru şi care vor acţiona cu zel pentru obiective similare, pe seama vecinilor (vezi cazul „Uniaţiei" din Ardeal, 1699-1700). Şi astfel, prima mare ofensivă pentru obiectivul asumat, pornită sub aura sacralităţii, a fost declanşarea competiţiei medievale între imperiile „istorice" pentru a-şi impune, fiecare, orgoliul de „imperiu universal", competiţie continuată şi în Epoca modernă pe seama naţiunilor europene şi - de ce nu? - extraeuropene. Aceasta, împotriva Imperiului Otoman, apărut între timp cu aceeaşi aspiraţie. Au fost, deci, sub argumentul sacru cunoscut (eliberarea Sfântului Mormânt), celebrele „cruciade", 1096-1270, două secole de măcel inutil care a afectat serios evoluţia naţiunilor aflate pe traseul confruntării dintre competitori, obiectivul real fiind supunerea şi încorporarea la dublul „Sfânt imperiu" european a Răsăritului „schismatic", aducător de mari venituri „la vârf" în caz de victorie. Prin obiectivul real urmărit şi prin jafurile practicate de „cruciaţi", „cruciadele" ne apar ca o sinistră „uvertură" la căderea din mai 1453 a Constantinopolului, la căderea Imperiului Bizantin. Confruntarea a fost cu atât mai dăunătoare cu cât se constituia, în context, ca un fel de „contramigraţie" de la Vest la Est, „replică" la marea migraţie a barbarilor Asiei, abia încheiată. Iar ultima „cruciadă", aceea „a copiilor", a fost de un sadism şi o criminalitate fără egal. În timp, în confruntarea dintre imperii a intervenit şi ţarul Rusiei, care îşi arogase pentru capitala sa „statutul" de „a III-a Romă şi ultima".

A doua mare ofensivă, tot mixtă şi tot „sacră" dar şi laică - alăturându-i-se, la concurenţă, şi alte Puteri -, s-a pornit împotriva naţiunilor extraeuropene. Şi aşa s-a ajuns la formarea marilor imperii coloniale, realizate cu sabia şi cu tunul dar şi cu nelipsitul cleric trimis să „sfinţească" şi să „civilizeze" pe „păgânii" locului. Această sinistră ofensivă a distrus, pur şi simplu, naţiuni întregi iar altora le-a frânat pentru mult timp evoluţia istorică firească, conchistadorii laici şi clerici procedând precum odinioară Imperiul Roman (vezi mai sus, Tacitus). Azi, încă, civilizaţia omenirii resimte dureros marile pierderi provocate de acestă ofensivă politică, militară şi... confesională, fie şi numai pe seama „indienilor" din America, cea numită ulterior latină. Şi în alte zone a fost la fel! Privitor la consecinţele Conquistei pentru autohtonii cuceriţi („indienii"), autorul citat concluzionează: „Cu zeii morţi, cu armatele lor distruse, cu rezistenţa zdrobită, cu cârmuirea pierdută, cucerirea a fost ceva mai mult decât o tragedie: pentru populaţia indigenă ea a fost un traumatism. Viziunea noastră asupra ei - observă critic şi autocritic autorul - este cea a învingătorului, aşa cum sunt aproape toate istoriile războaielor".[2] Mai mult, adăugăm noi, elemente importante ale civilizaţiei acelor „indieni" sunt acum pierdute sau foarte greu de recuperat.

Aşa cum dureros este resimţită, azi, de către civilizaţia, cultura, ştiinţa mondială - şi va fi încă resimţită în perspectivă - distrugerea Statului geto-dac al lui Decebal de către Roma imperială, precum confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi responsabil şi reflecţiile mai atente asupra lor. Concluzia autorului citat despre consecinţele Conquistei pentru „indienii" americani este valabilă şi pentru Dacia noastră edenică sub pustiul „păcii romane" în zona cucerită dar şi cu implicaţii mai extinse. Izvorul tezei false şi absurde a „romanizării Daciei", cu „dispariţia" din istorie a strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii şi cu falsificarea identităţii noastre naţionale se află tot în acea „viziune a învingătorului", servită, sub influenţe externe, de credulitatea, vinovată, a unor autori sau/şi de „mandatul" suprem vinovat al altora, dar şi de cedarea obedientă sau interesată, la fel de vinovată, a factorului politic de „ieri" şi de azi.

În Epoca modernă însă, la cumpăna dintre secolele alXIX-lea şi al XX-lea, lupta milenară a naţiunilor europene, la care s-au adăugat şi „răzvrătirile" din colonii pentru recuperarea suveranităţii şi identităţii, a aruncat imperiile „istorice" - aflate în neputinţa de a se reforma în spiritul epocii - în criza generală a sistemului imperial, criză reflectată, la scurt timp, prin căderea unor mari imperii „istorice" în contextul primului război mondial şi prin recunoaşterea, nolens-volens, la Conferinţa de pace (1919-1920), a „principiului naţiunilor", cauza lor dreaptă: Suveranitatea naţiunilor şi constituirea sau reconstituirea Statelor lor naţionale, conform principiului fundamental amintit - Dreptul naţiunilor înaintea tuturor (vezi nota 5). Aceasta permitea, cu adevărat, Epocii moderne să se realizeze ca epocă a Suveranităţilor naţionale la nivel planetar. Or, când au înţeles bine această perspectivă, împătimiţii dominaţiei planetare au intrat în alertă maximă. Să ne oprim aici cu „periplul" prin timp al imperiilor „istorice". Între timp, tot din Antichitate pornind şi tot sub aura sacralităţii, anumite Forţe - pe care, îndeobşte, din anumite motive, încă le numim oculte –, cultivând ideea propriei lor dominaţii planetare, cu deosebită abilitate au subminat imperii „istorice", chiar le-au distrus când nu le-au putut aduce în stare de obedienţă, s-au infiltrat, planetar, în structuri şi suprastructuri, şi imperiale şi naţionale, cu convingerea că vor ajunge la un „modus vivendi" cu arogantele capete încoronate ale acestora – infiltrate familial şi discret „sponsorizate" -, urmărind, în consens, obiectivul comun care le preocupa deopotrivă: dominaţia planetară. Şi astfel, respectivele Forţe, creindu-şi şi două importante reţele de amăgire şi dominaţie planetară - masoneria, apoi comunismul –, s-au ridicat la tăria unui veritabil Imperiul mondial al Forţelor oculte şi al capitalului, imperiul „invizibil" însă (adică neproclamat dar prezent şi simţit, acut şi agresiv, peste tot!). De pe această poziţie au putut trata cu imperiile supravieţuitoare primului război mondial - „planificat" în acest scop! – o cârdăşie pe care îndeobşte o numim Conspiraţia neoimperialistă mondială, la „timona" căreia au trecut, rapid, „experţii invizibili", având ca obiectiv reîncarcerarea naţiunilor lumii într-un uriaş imperiu numit, ceva mai târziu, în planul ei himeric, cu expresia eufemistică de „Imperiu global" condus de un Guvern mondial al împătimiţilor dominaţiei planetare. Plan himeric am spus, ca orice „plan" clădit pe lăcomie, perfidie etc, într-un cuvânt pe nedreptate şi fără a conştientiza că el exprima o culme a crimei politice împotriva naţiunilor, împotriva naturii, a voinţei lui Dumnezeu Însuşi - care iubeşte, deopotrivă, toate naţiunile lumii - şi a legităţii istorice, prin el Conspiraţia urmărind să dea viaţă ... himerei! Himeric, fiindcă pertenerii cârdăşiei erau expuşi la mari riscuri proprii ţinând de o nouă şi inevitabilă reacţie decisivă a naţiunilor care, cum am spus, nu cu mult timp în urmă, după o luptă milenară aruncaseră imperiile „istorice" în criza generală de sistem imperial. „Miza" „Imperiului global" era însă prea mare, ca şi convingerea partenerilor, conduşi de „experţii invizibili", că alianţa lor/cârdăşia le-a revigorat puterea; acestea - „miza" şi convingerea - făcându-i să considere că un nou efort de reîncarcerare a naţiunilor va duce la reuşită.

Iresponsabilitatea celor doi parteneri ai cârdăşiei, conduşi de „experţii invizibili", s-a concretizat - în secolul al XX-lea şi la începutul celui următor, pe de o parte prin „perfecţionarea" doctrinei malefice a dominaţiei. Mai întâi, în varianta leninist-stalinistă, în fond masono-comunistă/bolşevică. Aceasta, în „deschidere", ignorând datele istorice şi nesesizând utopia gândului şi a efortului, a lansat, cu pretenţii, argumente „ştiinţifice" şi a emis „postulate" privind dispariţia previzibilă a naţiunilor etnice. După care, în cadrul primului Imperiu totalitar comunist, U.R.S.S., prin două mari minciuni ale secolului dar şi prin forţă, comilitonii au reuşit reîncarcerarea naţiunilor fostului imperiu autocrat al ţarilor, expunându-le apoi „experimentelor socialiste" de „globalizare" şi chiar de distrugere în imensitatea imperiului. Reacţia celor oprimaţi a dus însă la primejdia unei explozii „de jos în sus", cu consecinţe ce puteau fi imprevizibile. Atunci, „experţii invizibili", cumpănind operativ, au decis o implozie, „de sus în jos", pentru care deja pregătiseră „omul providenţial". Şi astfel, în urma unei încrâncenate implozii a rezultat însă, conform „strategiei", un... nou imperiu, pe care „experţii" l-au botezat, tot eufemistic, „Comunitate" de „State Independente" (C.S.I.); sau, cu ceva „aromă" etnică, „Federaţia Rusă".

În paralel şi tot la acel început de secol al XX-lea, se începuse „lucrul" la o variantă de „rezervă" a doctrinei dominaţiei, la care s-a muncit trei decenii, discret şi mai ales secret, variantă pusă în operă după noua mare criză a celui ce-al doilea război mondial - şi el planificat! -, printr-o politică a „paşilor mărunţi". Astfel că varianta doctrinară a fost exprimată, textual, abia în 2006, printr-o „Recomandare" a Consiliului Europei - megaformaţiunea politică realizată între timp -, document numit în cotidianul bucureştean „Ziua", titrat pe prima pagină, „Recomandarea otrăvită". În 2005, printr-un aşa numit, într-o formulare curioasă, „Tratat de Constituţie", doctrinarii „Uniunii" postulaseră perspectiva formaţiunii respective - ba chiar mai mult, perspectiva întregului continent până atunci integral creştin -, atenţionând că tuturor celor care au „aderat" sau vor mai „adera" la acest Suprastat li se „oferă" în viitor o „Europă post-creştină". Era firesc să te întrebi: oare cine va fi fost, „la vârf", atât de bun „prieten" al creştinismului şi atât de influent de a introdus într-un preambul de Constituţie destinată Europei o asemenea perspectivă? Întrebare retorică.

În recomandarea din 2006 se lansa în sfârşit şi formula magică de topire a naţiunilor etnice, cu Statele lor naţionale în Superstatul „civic şi multicultural", fără vreo culoare naţională, naţiunile etnice urmând a se transforma, repede-repede, în aşa-zise „naţiuni-civice"; adică, absolut tot împotriva naturii şi a legităţii istorice! Iar la noi s-au găsit, repede, propagandişti ai „Recomandării", care s-au bucurat în continuare, de o carieră impresionantă. Şi cum în secolul XX se intrase, în forţă, într-o eră a metalimbajului, pentru această „topire" s-au nominalizat, eufemistic şi „treptele" fenomenului anunţat: „aderare", „integrare", „globalizare", la capătul „scării" urmând a se deschide larg porţile „Imperiului global" pentru fostele naţiuni etnice - cu fostele lor State naţionale, foste suverane, devenite „civice". Pentru „poporul de jos", spre a-l convinge, intra în funcţiune metalimbajul despre fericirea care îl aştepta. Pe fond însă, „problema" urma a se rezolva, cum se mai procedase deja, cu ajutorul liderilor locali prin cointeresări şi motivări şi chiar prin şantaj. Se acumulase deja, în acest sens, „experienţă", aşa cum procedeul a fost deconspirat încă din 2003 printr-o carte ştiinţifică, tradusă la noi în 2004, tăcută însă de media postdecembristă. La capătul demonstraţiei lor, cei doi autori ai cărţii citate formulau şi o previziune-avertisment privitoare la perspectiva acelei „mari amăgiri":

Naţiunile ai căror lideri „aderaseră" la „Uniune" „deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului al XX-lea, care din acest punct de vedere merită a fi aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului. Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui „proiect european" se va dărâma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve, dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă"[3] Toate acestea - privind ascensiunea Forţelor de dominaţie, până la „cuplarea" lor în amintita cârdăşie - le-am studiat atent şi le-am prezentat în economia aceleiaşi cărţi, din 2010.

În pofida şi a altor similare previziuni-avertisment, ulterioare, „marea amăgire" şi-a continuat drumul până când, peste nici un deceniu, „Uniunea" a intrat într-o criză – chiar dacă iniţial indusă, pentru a „tempera" unele „pusee naţionaliste" –, criză care i-a speriat pe „cei mari" ai „Uniunii", căci aceasta a ajuns în pragul unei „explozii", cum s-a exprimat unul dintre ei. Cum însă, acolo „sus", direcţia spre „globalizare" era dată, după dezbateri operative s-a decis doar ... schimbarea titulaturii: „Uniunea Europeană" să se numească „Statele Unite ale Europei", după formula „americană" (U.S.A.). Formula mai fusese propusă şi în etapa interbelică, pe filieră masonică; altfel cum? La o „Federaţie europeană" gândise şi Hitler cu „echipa" lui, în etapa interbelică. Dar „formula" a eşuat pe „bătrânul continent" cu adânci rădăcini în istorie şi cu o civilizaţie milenară, iar Hitler şi ai lui, precum se ştie, au „capotat".

Ne-am pronunţat în această chestiune prin două studii apărute în reviste care ne-au oferit şansa publicării: primul (a propos de „explozie"!), intitulat: A sunat ceasul? Al doilea (privind noua titulatură propusă), intitulat „Statele Unite ale Europei" - aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Evident, noua titulatură n-a impresionat ... criza, care a devenit megacriză şi nu dă semne de „vindecare". Între timp apărea şi cartea d-lui general (r) Gheorghe Dragomir. Dar „sus", la nivelul „Uniunii", „la vârf", ca şi la nivel planetar, „fraţii" obiectivului comun caută cu înfrigurare noi soluţii, unii mai diplomatice, expuse public în metalimbaj însă, ca fiind „calea cea dreaptă", alţii mai tranşante pe ideea „federalizării Europei", cu preluarea Puterii, în tot mai mare măsură, la „Centru" sub suveranitatea „aquis-ului" comunitar - pregătit de Jean Monet, părintele „Uniunii Europene" -, conform aranjamentelor pe care liderii autointitulatelor „clase politice" le-au luat la semnarea „aderării", Suveranităţiile naţionale fiind deja „preluate" de amintitul Superstat european. „Mai marii" acestuia, în contextul megacrizei care nu dă semne de „vindecare", în locul unei soluţii corecte, raţionale, fezabile pentru o Europă Unită - dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente! -, în schimb turează puternic motoarele „integrării" şi „globalizării" iar „fraţii" de peste ocean îi sprijină „doctrinar", logistic şi nu numai. Liderii „noştri" se aliniază şi ei, disciplinaţi, pregătesc, în noua legislatură „revizuirea" Constituţiei şi noua regionalizare (ne amintim de cealaltă, cândva, sub presiunea celeilalte „Uniuni", cea sovietică), acum încă o euro-regionalizare; în fapt, dezmembarea ţării, cum deja a fost sesizat pericolul. Primejdia cea mare este ca România însăşi să devină, poate, o „euroregiune de la Dunărea de Jos" sau vor găsi o altă „formulă" de disoluţie a Statelor naţionale printr-o mai ingenioasă euro-regionalizare.

Această lucrare contra naturii, contra legităţii istorice, vizează, cum s-a înţeles, însăşi fiinţa naţiunii - repetăm: naţiunea etnică, principala permanenţă a istoriei, „poporul istoric" (Eminescu), fondator al Statului naţional! - şi ea exprimă iresponsabilitatea autorilor pentru civilizaţia umană, pentru însăşi perspectiva vieţii pe Pământ şi reprezintă punctul culminant al unui serial de crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor suverane. Aceasta, pe de o parte, spuneam mai sus. Pe de altă parte, iresponsabilitatea amintitei cârdăşii, deja intrată în era „capitalismului dezastrelor", în practica vieţii curente s-a manifestat şi se manifestă prin aplicarea „doctrinei şocului" - un mecanism diabolic de rapt, dominaţie şi jaf -, în care ultima consolare pentru un lider neautentic, devenit obedient, cointeresat fiind, şantajabil şi şantajat, care a vândut „transfrontalierilor" activele economice şi resursele naţionale, în timp ce aşa numita „datorie suverană" prin împrumuturi înrobitoare a ajuns la cifre astronomice, poporul devenind sclav în propria sa ţară, dar în final liderul respectiv a conştientizat dezastrul, poate şi propria vinovăţie majoră, ultima replică a „mentorilor" săi străini către el este aceasta:

„Vrei să-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o!"[4] Fără comentarii. „Doctrina şocului" s-a aplicat deja în multe ţări ale lumii în care echipele de „asasini economici" au racolat lideri neautentici, ajunşi obedienţi şi şantajabili; s-a aplicat şi în Rusia după „căderea" comunismului; s-a aplicat şi la noi şi se aplică în continuare în lume, într-o „suită" curentă de crime politice, „transnaţionalii" comportându-se cu autohtonii chiar mai rău decât s-au comportat conchistadorii europeni cu „indienii" din „teritoriile de peste mări".

În concluzie, este, la nivel mondial, o situaţie limită, cea mai periculoasă din întreaga istorie a lumii. La noi, alături de demonstraţia din cartea noastră citată mai sus (vezi nota 12) şi de alte adevărate semnale de alarmă (cărţi, articole în presă, interviuri), alături de drama vizibilă a omului de rând, această situaţie limită o găsim concluzionată în cuvântul editorului, doamna Consuela Albu, în consens cu autorii, la o carte cu titlu imperativ: „« Aşa nu se mai poate! » s-ar fi numit această carte. Este laitmotivul ei, un strigăt de disperare a doi intelectuali, distinşi profesori universitari, faţă de realităţile dramatice ale ţării lor, dar şi de hotărârea de a întreprinde ceva pentru ca nenumăraţii români care s-au săturat de corupţie, demagogie, minciună, neruşinare, hoţie, murdărie de toate felurile, care s-au săturat să ţină capul plecat când se vorbeşte despre români şi România, să aibă o soluţie. Vă oferim această soluţie şi, aşa cum spun în multe rânduri autorii, stă în puterea dvs. s-o preluaţi şi să-i daţi viaţă. Noi suntem convinşi că se poate.".

Pe cale de consecinţă, naţiunile etnice, cu Statele lor încă suverane (atât cât mai sunt suverane!), trebuie să iniţieze un mare efort de renaştere naţională, concertat planetar – căci primejdia este planetară! -, o nouă şi adevărată cruciadă mondială împotriva barbariei „moderne", împotriva barbarilor „stilaţi" ai mileniului III, efort având ca obiectiv major desăvârşirea sintezei revoluţionare a omenirii în această Epocă modernă în care ne aflăm - Epoca suveranităţilor naţionale, menită să realizeze armonia socială, similară armoniei divine a Universului, pe temelia căreia să se poată implementa, în sfârşit, regimuri politice de democraţie reală, nu surogate ca până acum. Soluţia? Constituirea, la nivel naţional, a unor partide politice noi, radical deosebite de cele de până acum, cu membri ataşaţi total interesului naţional, oameni de caracter, integri şi fermi, consecvenţi pe direcţia obiectivului asumat, partide care să-şi asume efortul unei noi renaşteri naţionale, efort concertat planetar, în consens cu Forţele pozitive ale naţiunilor lumii, cu partidele similare ale acestora, astfel ca printr-o acţiune politică bine coordonată şi consecvent urmată să realizeze obiectivul asumat, depăşindu-se astfel situaţia limită existentă la nivel planetar şi naţional, în beneficiul civilizaţiei şi al păcii pe Pământ. Noi suntem convinşi că stă în înţelepciunea şi forţa naţiunilor lumii să realizeze acest obiectiv major.
------------------------------------------------
[1] „Neamul Românesc"/17 mai 1940.
[2] op, cit., p. 446.
[3] op. cit., p. 314.
[4] op. cit., p. 178. footer