Date „tehnice" de extracţie muzicală. Programul a cuprins, în chiar această ordine, Simfonia nr.29 în la major, K.V.201, de W.A.Mozart, Variaţiunile pe o temă rococo, op.33, pentru violoncel şi orchestră, de P.I.Ceaikovski şi Simfonia nr.7 în la major, op.92, de Ludwig van Beethoven. Pentru orice meloman avizat, surprinde plasarea unei simfonii în deschidere, câtă vreme, în cvasitotalitatea cazurilor, concertul instrumental ocupă această poziţie. Pe de altă parte, luând în considerare personaliatea plurivalentă a dirijorului italian Roberto de Maio (violonist consacrat, vestit profesor de vioară, director artistic al Orchestrei de Tineret din Vicenza, director al prestigioasei formaţii Filarmonici Europei), nu trebuie să ne mire concepţia novatoare, inclusiv în alcătuirea Programului. Prezenţa şi, desigur, prestaţia violoncelistei Alexandra Guţu, originară din Timişoara, au întregit sentimentul supremei satisfacţii în percepţia numeroasei asistenţe, prelungitele reprize de aplauze, rechemările repetate fiind argumente irefutabile în acest sens. Nu am intenţia (nici pretenţia că aş fi capabil) să fac o cronică propriu-zisă: nu sunt de specialitate şi nici profilul publicaţiei (care găzduieşte prezentele însemnări) nu este adecvat unui asemenea demers. Însă, toate consideraţiile de mai jos au fost „declanşate" de respectivul eveniment muzical, precum s-a specificat deja încă din alineatul doi.
Amintiri de la mijlocul secolului al XX-lea
Student fiind la Politehnica din Timişoara, frecventam cu regularitate aşa-numitele concerte (simfonice) educative, în fiecare sâmbătă (orele 12-14). Preţul biletelor era modic, astfel încât să poată fi achitat de orice elev şi student interesat, iar pliantele aferente cuprindeau în extenso toate informaţiile necesare unei receptări optime a mesajului muzical. De menţionat faptul că majoritatea colegilor agreau genul simfonic şi s-au ridicat semnificativ la nivelul necesar înţelegerii Marii Muzici. Încercam să fim, încă de pe atunci altfel (comparativ cu tinerii predispuşi să fie consumatori ai artelor de duzină). Ne întreceam în cumpărarea cărţilor tipărite de Editura Muzica şi completam, prin lecturi aplicate, cunoştinţele despre viaţa şi opera marilor compozitori. A nu se deduce că ne erau totalmente străine pasiunile specifice vârstei tinere, cum ar fi, de exemplu, fotbalul. Eram fani ai echipei „Ştiinţa"-Timişoara (precursoarea „Politehnicii"): nelipsiţi din peluze la meciurile de acasă, uneori chiar însoţind-o în deplasare. Nu voi uita episodul călătoriei nocturne, când grupul nostru de drukeri-melomani ocupa două compartimente clasa a II-a în trenul personal Timişoara – Bucureşti. Meciul „ProgresulL" (Bucureşti)- „Ştiinţa" (Timişoara) s-a încheiat cu rezultat catastrofal (din punctul nostru de vedere): 6-1 pentru „Progresul! Aveam toate motivele să ne manifestăm furia prin urlete, injurii cu adresă la pretinsa părtinire a arbitrului, ori la impotenţa jucătorilor bănăţeni... Dar n-a fost să fie, căci, unul mai echilibrat dintre noi ne-a reamintit "spusele" lui Beethoven (pe care, în paranteză fie spus, le cunoşteam cu toţii şi, nu rareori, ne împăunam cu ele): „Muzica este o revelaţie mai puternică decât orice filosofie şi orice înţelepciune; cine pătrunde sensul muzicii mele scapă de ticăloşia în care se târăsc ceilalţi oameni!" Ne-am revenit, din starea justiţiar-vindicativ-protestatară, la una de normalitate, admiţând chiar realismul scorului, întrucât am ajuns la înţelegerea validităţii unui adevăr uimitor de simplu: „Ştiinţa" nu se poate opune „Progresului!"
Muzica şi starea naţiunii
Revenind în actualitate, adică în al treilea an al deceniului doi din mileniul trei, avem multiple motive de îngrijorare... Se pot emite, cât se poate de telegrafic, „judecăţi de valoare" asupra tuturor categoriilor de vârstă, fără deosebire de îndeletnicire, funcţie, poziţie socială etc.
Astfel:
- elevi aflaţi între capacitate şi bac se dedau la acte de violenţă extremă;
„perlele" de la examenul (tradiţional numit) de „maturitate" dovedesc un infantilism descurajant, confirmat şi de procentul scăzut al reuşiţilor;
În ţară, „se fură din toate poziţiile", iar forma supremă a hoţiei, furtul intelectual, se încurajează prin înalte funcţii guvernamentale; tot în categoria furtului calificat se pot încadra savantele „maşinaţiuni" de influenţare/manipulare a votanţilor: vezi "filiera vranceză" (ori ialomiţeana)...;
- al doilea demnitar, ca importanţă în stat, a devenit celebru printr-o impetuoasă vivacitate a lenei...;
- expremierul multiimobiliar dezvoltat, a cărui aroganţă e depăşită doar de uriaşa sa avere, nu se sfieşte să dea, din detenţie, lecţii de moralitate...;
- câte un traseist notoriu („botezat" într-un partid de stânga, care a „scăldat-o", apoi, conjunctural, într-unul de dreapta, ca să se „înece", acum, într-unul nedefinit), apare, la ore de maximă audienţă, în emisiuni televizate şi se întrece în a deveni degrabă vărsătoriu de consideraţii stranii...
Înşiruirea este departe de a fi exhaustiva, dar simţul măsurii mă obligă s-o întrerup aici..!
Pe lângă multiple alte cauze ale acestei stări de lucruri, consider că, între cele mai pregnante, se află ignorarea/neglijarea, la nivel naţional, a Muzicii (dacă am folosit majuscule, se deduce la ce gen de muzică mă refer). Costul unui bilet la concertul simfonic menţionat în preambul a fost de 10 lei, iar pentru elevi-studenţi-pensionari, de doar 5 lei. M-a şocat să văd, în preajma casei de bilete, un afiş pentru un concert de altă factură, la care preţul unui bilet era 50 lei! (Ca să nu mai vorbesc de meciul de fotbal „Steaua" - „Chelsea", la care costul biletelor varia între 60 şi 475 lei!!!). Din simpla comparaţie a preţului biletelor, se poate observa care sunt "valorile" promovate de oficialităţi şi, pe cale de consecinţe, „valorile" implementate în conştiinţa şi practica românaşilor aflaţi sub „înţeleapta" lor ocârmuire...
Într-un registru mai transparent, aş îndrăzni să afirm că a-i pune pe A. Minune, Salam, Guţă înaintea lui J. S. Bach, Haendel, Haydn etc. etc. etc. este o gravă eroare, cu consecinţe incalculabile, pe termen mediu şi lung, de îndată ce, chiar pentru prezent, este atât de nefastă... Mai convingătoare decât propriele-mi aserţiuni, suspecte, inevitabil, de subiectivism, este legendă lui Orfeu, cântăreţ şi poet neîntrecut: „Cântecul lui Orpheus era atât de frumos, încât clintea pietrele din loc, îmblânzea fiarele sălbatice şi înmuia inimile celor mai aspri oameni." (citat din Anca Balaci, Dicţionar mitologic, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1969). Dacă legendarul Orfeu (fiu al regelui trac Oeagrus, deci, într-un anume fel, strămoş al românilor de azi) „îmblânzea fiarele sălbatice", nu am putea şi noi, urmaşii săi, să clamăm şi să proclamăm Marea Muzică, spre a "îmblânzi fiara din noi", să devenim mai buni, mai conciliabili, mai buni creştini (doar ne revendicăm, cu emfază, apartenenţa şi vechimea bimilenară în această „categorie")...
Pentru a „închide „paranteza prezentului demers pro Muzica, citez finalul articolului călinescian invocat în „deschidere": „Muzica de dans e cercuală, inteligibilă tineretului, oamenii maturi, bătrânii o gustă rar. Romanţa sentimentală nu place oricui, în orice caz, merge în anume împrejurări şi la anume dispoziţii. „Dar pune-mi Simfonia a IX-a, dimineaţa, la prânz sau seara, de sunt voios ori îndurerat, în uzină unde duduie motoarele, la mare unde valurile se izbesc de dig, şi eu, un om din mulţime, voi fi transfigurat, voi simţi că viaţa e un act solemn, « ceva » depăşind existenţa empirică şi singulară a fiecăruia dintre noi." (Se înţelege - e vorba de celebra simfonie a lui Beethoven).
Grafica - Ion Măldărescu