Revista Art-emis
Fragmente din Hora Dezunirii PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Duminică, 24 Februarie 2013 22:49
Magda Ursache, art-emis
„Dacă n-avem sentimente de istorie în tinerimea noastră suntem pierduţi; căci nu poate să trăiască un popor când îşi uită mâine ce a făcut ieri". (Titu Maiorescu)

Formula ghilimetată din titlu îi aparţine lui Dan Culcer, care, în revista sa online „Asymetria", e îndreptăţit să constate şi să comenteze „repetiţiile istorice sau istoriile repetitive". În alte cuvinte, după deznaţionalizarea de tip sovietic, deznaţionalizare actuală, patriotismul fiind considerat o prejudecată tribală, primind epitete denigratoare ca stupid, caduc, anacronic, primitiv, impur, miop, dacă nu de-a dreptul orb.

În vremi reperiste, naţiunea (română), ca şi unitatea statului erau crime de lezdogmă comunistă; a-ţi iubi, firesc, naţia, atunci, după '44, era atitudine fascistă, iar naţionalismul, un sinonim pentru fascism. În termenii marxismului clasic, muncitorii n-aveau patrie, oropsiţii vieţii se înfrăţeau peste graniţe; acum, când viitorul e verzuliu ca dolarul, ni se spune că n-au patrie capitaliştii, în numele unui globalism transetnic. Ce-i drept, unul aseptic, nu ca al celuilalt globalizator, tătuca Stalin.

Intelighenţia noastră flotantă, care se vrea eliberată de povara etnicului, neagă ideea maioresciană că naţionalitatea e „substratul esenţial" în dezvoltarea unui popor; naţionalismul e diabolizat ori analizat ca maladie mentală în cazul lui Mircea Vulcănescu, ceea ce, oricât aş încerca să mă obiectivez, mi se pare enormitate. Ni se repetă că naţiunea ar fi principiu fictiv, ceauşist, ba chiar securist. Ce-i drept, tema îi convenea lui Ceauşescu dar şi neamestecul, neintervenţia în cetate, de fapt în treburile lui; cât despre patriotismul cu epoleţi albaştri, a fost şi din ăsta, ceea ce nu înseamnă că, din cauza naţional-comunismului (concept lansat de Virgil Ierunca, în '87), trebuie să ne vrem străini de etnia proprie, de istoria ei cu monumente cu tot, de limbă. Dacă ne dorim o Euromânie, unde se va vorbi pe euromâneşte, eventual cu 2 r, ca numele să nu mai trimită la Râm, ci la rrom, atunci ne merităm eurosoarta, de stat care nu-şi mai poate ajuta cetăţenii, plecaţi peste hotare cu acelaşi curaj al disperării probat şi în acel Decembrie '89: „Noi nu plecăm, noi nu murim..."

Varii publicaţii consideră terminată istoria României: unii în '44, alţii în '89. Distrugem conştiinţa naţională prin manualele alternative de Istorie, bazate pe „surse neistorice" sau „tabloidizate". A făcut şcoală ideea realităţii istoriei versus realitatea reală, ca şi cum istoria n-ar trebui să respecte un protocol ştiinţific. Pare gravă afirmaţia? Este. Constant, concertat, deconstruim şi demantelăm, sfidând măsura.

„N-am crezut niciodată în specificul naţional", afirmă nobelizabilul nostru Mircea Cărtărescu, iar discursul contra identităţii etnice (numai ebraică să nu fie) creşte şi-nfloreşte. Există, bun lucru, Anti-Diffamation League pentru a combate antisemitismul; există şi o Ligă pentru combaterea antiromânismului. O blamăm. Ţara e neiubită şi dispreţuită, ca „zonă de catastrofă". Se de-mitizează războaie şi eroi. Aceeaşi soartă o au cei pe care Constantin Călin îi numeşte „stabilopozi morali şi intelectuali". Ne socotim valorile morale, ca marii unionişti, morţi în închisorile dejiste: ca martirii Valeriu Gafencu, Anton Golopenţia, Gh. Brătianu, Iuliu Maniu. Maniu (n. 1873) a preferat puşcăria decât gireze ca Preşedintele Consiliului de Miniştri „democraţia populară". A murit la Sighet, în 5 februarie '53. Iorga e condamnat în termenii lui Ludo. I.C. Rădulescu-Motru e refuzat cu indignare de Cristian Preda, chiar în prefaţa la Scrieri politice, Nemira, '90. Un titlu de capitol din studiul său introductiv este edificator: Românismul, un naţionalism totalitar. Aşadar, analistul politic citat a descoperit trăsătura noastră identitară definitorie, „pe potriva sufletului românesc". Mă şi miră că n-a folosit pentru sintagma lui Lucian Blaga ghilimelele deriziunii, cum o fac mulţi.

Fobia de ethos, de amprentă etnică e larg reprezentată în eseu. Ni se spune chiar că am fi „o anti-naţiune", de un egoism feroce şi atroce. Mie mi se pare că suntem mai toleranţi şi mai buni creştini decât alţii. Să ţină naţionaliştii de Evul Mediu? Dar globaliştii ţin cumva de Evul Media?

Iată ce scrie europarlamentarul Traian R. Ungureanu: „În modul sincer şi brutal spus: ţara era plină de proşti şi rugină, de rebuturi umane şi industriale". Iar TRU contabilizează în mentalul românesc doar cangrene, având unic model în preşedintele care le arată „român'lor" ţeapa.

Chiar de 1 dec. 2012, Sorin Cucerai găseşte cu cale să dea sfat la ziar (de Iaşi): „trebuie să construim un alt model de identitate naţională". Car ar fi: „un model politic (deci non - etnic) şi, preferabil, nereligios". În caz contrar, semnatarul prevede (v. Ideologia substrat a identităţii româneşti) că vom continua să fim (de parcă am fi!) xenofobi, antisemiţi şi misogini. De ce misogini? Luptă cititorul să se lumineze. Pentru că, vine explicaţia lui Cucerai, românii o urăsc pe Udrea. N-a realizat ministresa Dezvoltării ramura industrială a gondolelor, în valoare de juma de miliard de euro? Cum să nu avem o privire comprehensivă asupra amazoanei, când îi şedea atât de frumos cu Pinalti-n gondoletă?

Îmi amintesc bine că tatăl meu citea sigla partidului lui Groza, F.N.D., aşa: fără Neam şi Dumnezeu. Creştineşte, nu-i doresc publicistului iaşiot să trăiască într-o astfel de lume. Ca şi altora, de aceeaşi opinie. Nu demult, un profesor de şcoală nouă se opunea „discriminării religioase", cerând scoaterea însemnelor ortodoxe din şcoli. O fi icoana dovadă de obscurantism etnocentric? M-am întrebat dacă proful a auzit de formula paremiologică românească: „Numai la Dumnezeu e dreptate", deci numai Dumnezeu deţine atributele supreme, adevăr, bine, justiţie. Sau vrea să facă parte, sfidând religia, dintre cei cuprinşi în cealaltă formulă paremiologică: „N-are nici un Dumnezeu"? Mai succint formulat: n-ai neam şi Dumnezeu, te dez-umanizezi, te paşte pustiul psihic.

Ne-am obişnuit să ne văităm că apartenenţa etnică ne-a nenorocit, să vedem România ca pe o fatalitate; popor second-hand, într-o ţară second-hand. Un delegat „22" a şi afirmat-o, zice presa, la Budapesta, nesocotind spusa lui Jacques de Goff: „Istoria trebuie făcută cu toate documentele" şi nu „redefinită" cu toate miturile pe masă. Altfel şi-ar fi amintit că oltenii, consideraţi după ultimele alegeri pericol (vai, pericolul Teleorman, colţ cu China!) au salvat Ungaria de Bela Kuhn.

Un istoric de top (să mă fi înşelat în credinţa că România trebuie respectată de istoricii ei?) vrea să convingă cu dinadins că suntem o ţară defectă, cu trimitere la referendumul din vară, singur preşedintele suspendat nefiind defect. Am fi, după Lucian Boia (De ce este România altfel?, Bucureşti, Humanitas, 2012) ţară etern incapabilă, etern întârziată, politic, instituţional, cultural...Adevărurile dure trebuie spuse; nu sunt împotriva sincerităţilor inconfortabile despre hiirea românilor, însă joaca nesăbuită cu trecutul (rescris în serie Roesler - Roller) ar trebui să primească replică. Şi o (mai) primeşte.

„Tradiţionalist eurocentric şi naţionalist luminat" de bună credinţă, cum se autocaracterizează, Dan C. Mihăilescu[1] se arată sastisit de românofobia etalată cotidian. Dan C-ul rezistă (deşi tentaţiile-s mari!) retoricii internaţionaliste, presiunii globalizante. E unul „care e obosit aproape letal de mania românilor de a-şi inventaria masochist viciile, nenorocul, damnările şi fatalismul, a-şi etala nimicnicia, netrebnicia, nihilismul, delirul de grandoare paralel cu complexele slugărniceşti de inferioritate. Şi care nu înţelege de ce invariabil urlăm demenţial că n-avem (şi nu suntem buni de) nimic, pentru a distruge numaidecât orice se construieşte" (În chip de prolog, p. 6). Întemeiem, deci, nimica şi nimicul naţional.

E, însă, un punct în care mă despart de „omul care aduce cartea": „România ne tratează ca o mamă vitregă". Greşit. Nu ţara m-a cenzurat, ci agit-propii; nu ţara mi-a determinat (citiţi: strâmbat) destinul profesional, ci tatăl vitreg, P.C.R.-ul; nu ţara mi-a interzis să ies din ea, ci Securitatea. Confuzia ţară-regim politic o face şi Herta Müller: „Când am plecat din România, eu am zis: cu ţara asta nu mai vreau să am de-a face, pentru că dacă în aşa fel m-a tratat pot şi eu să trântesc uşa".

Eu nu mai vreau, ca-n comunism, viaţă la nişă (sintagma lui G. Liiceanu), în „patria - mică" a bibliotecii, în spaţiul-colivie al lecturii. Nu-mi doresc să nu mă angajez, să nu-mi pese de ce întâmplă cu ţara, să am cu statul, un contract sec: taxe versus impozite şi atâta tot, cum îşi doreşte un publicist de la „Acum". Pe Ovidiu Iancu nu-l urmez când motivează de ce nu-şi poate iubi ţara: „pentru că toţi dictatorii şi-au iubit ţările"; pentru că ar fi „o inadecvare crasă" să-ţi iubeşti şi să-ţi respecţi naţiunea. Pentru mine, etnia nu e o arhaitate, am nevoie de CV etnic, iar existenţa naţională nu mi se pare elementară, extremistă, antidemocratică. Nu-ţi alegi ţara ca pe un hotel, ca pe o pensiune de 5 margarete şi izbeşti uşa după tine când ai încheiat sejurul. Mă expun, ca şi Dan C-ul, etichetei de edec reacţionar, conservator, păşunist etc., în consonanţă cu visul lui Eliade: „o Românie vrednică, demnă şi puternică", „mândră şi puternică", deşi trendul e să baţi război cu „spectrele patriotismului, ale mândriei naţionale", ca Alina Mungiu în România - mod de folosire. Ca şi cum americanii, nemţii, italienii, spaniolii n-ar fi naţiuni mândre, n-ar cultiva orgoliul de naţiune. Toate naţiunile aristocrate cultivă mândria naţională. Alina Mungiu preferă, însă, mândria de a fi europeană. Continentală, ce mai! Pentru Noica, sensul arhaic al cuvântului mândrie era înţelepciune. Şi dacă nu ne place Noica, să-l deschidem pe Cicero (Despre supremul bine şi supremul rău: „Căci orice provine de la înţelept trebuie să fie întru totul desăvârşit. În această desăvârşire considerăm noi că este demn de a fi dorit. După cum trădarea de patrie, pângărirea părinţilor, jefuirea templelor sunt păcate...chiar fără efectele lor".

După ce, în „Lettre internationales", '96, primăvara, a apărut opţiunea lui E.M. Forster: „De-aş fi pus să aleg între a-mi trăda ţara sau a-mi trăda un prieten, sper că aş avea suficient curaj pentru a-mi trăda ţara" s-a şi urmat calea Forster. Fără a gândi o clipită la semnul mizer al trădării de orice fel ar fi ea, un teleast şi-a însuşit cu grăbire noua comandă ideologică, înscrisă în codul moralei P.C., nu în codul moralei şi atât. M-a şocat indignarea faţă de poziţia interlocutorului care nu accepta mutaţia etică de la trădarea de patrie la trădarea de prieten. Pesemne, rău-temperatul realizator de emisiune era ţintit ca preferinţa sa de mercenar al corectitudinii politice să fie îmbrăţişată la unison de opinia publică. Aşa că era gata să se lase supravegheat P.C., dar şi să-i supravegheze pe alţii, ca să nu se abată de la interpretarea unică. Parantetic spus, n-aş vrea să am un astfel de prieten, gata să-şi trădeze ţara.

În editorialul „Dihonia separatismului"[2], N. Breban diagnostichează fuga la români (azi la Bruxelles, ieri la Kremlin, poimâine, cine ştie, spre califatul mondial, doar românul ar fi frate cu turcul în U.E.). Când vom începe să clădim? Întreabă imperialul prozator, „să avem curajul, calmul şi în sfârşit maturitatea de a crea noua societate românească"? Răspunsul meu: când vom învăţa lecţia solidarităţii sociale, la care clasa politică apelează în interes propriu doar în vremuri de criză şi de tăieri salariale. Altfel, vom bate tot pe-loc-pe-loc-pe-loc hora dez-unirii: „un pas la stânga binişor şi alţi doi-trei la dreapta lor...".
-----------------------------------------------------
[1] Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş, Humanitas, 2012.
[2] „Contemporanul" de dec. 2012. footer