Revista Art-emis
Naţiuni şi naraţiuni PDF Imprimare Email
Magda Ursache   
Duminică, 03 Februarie 2013 19:50
Magda Ursache, art-emis
„De te-aş uita, ţară svântă,/ Atuncea să-mi vie smântă".( Dosoftei, Psalmul 136)

După decenii de umilire naţională programată, iată-ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi un italian, o sasă pură, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun lipovan; oh, avantajul unui străbun ebreu, unei mătuşi şvabe... Elita dă palme românilor, musai înapoiaţi. Ce reducţie la neant a executat H. R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii - în patibule! Sau, după mintea preşedintelui, în ţepe.

„Margini ale lumii, cum să grăiesc/ Despre neamul meu românesc?" (Aron Cotruş)

Felul nostru de a munci în lume era apreciat

Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. E cert că nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă get-beget, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mai nou mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cel mai grele dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu; după dezastrul din august 23, în Moldova a fost situaţia cea mai grea. Nu-mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Ori vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii şi nu de clasă, ci generalizată?

Înainte de dec. '89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune în bloc ciori sau corbi; sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. În „The Sun" se anunţă o invazie a emigranţilor, în număr de patru. Cei patru care au speriat Londra. În Spania, s-a folclorizat ştirea că foşti miliţieni comunişti din România s-au organizat în bande, fură şi omoară în Barcelona. Cum să vorbească un român româneşte, să fie luat drept ăia, hijos de putas? Dar cum vă sună, fără diacriticele pe care le avea în grijă George Pruteanu, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, c-aşa a vrut parlamentarul Petre Roman pe vremea premieratului.

Noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea.

La Berlin, ne anunţă Sorin Antohi, România „se vede înfiorător" în ochii jurnaliştilor germani. Desigur, cu contribuţia sa, vezi povestea cu docenţa. Cum să nu-şi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile", cum a ţinut să precizeze alt teleast. Cel care nu mănâncă seminţe dar taie iarbă şi-i înjură pe români la o zi de la votarea Constituţiei, chiar pe TVR 1. Bravo, C.N.A.! Pentru că asta-i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul. Francezii spun „o şterge englezeşte", iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte", Albionul şi Hexagonul detestându-se prin tradiţie. Germanii n-au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu-s bucătari buni, nici irlandezii-abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais". Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: calmul, răbdarea, politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter. Formula aveţi defectedefectedefecte a avut scopul ei: dacă-ţi spune cineva mereu că eşti urât, laş, prost, hoţ, nu începi s-o crezi? Probă că ţi-e jenă să te declari român.

Tare ne mai place să fim auto-demolanţi

Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii". Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună numai impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „ne-am aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele" (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare" (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi" (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt"; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu" (Marco Bandini). Ciudată constatare: pe ţăran, biserica l-a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)" despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia, Editura Paideia. Concluzia se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat".

Tare ne mai place să ne vedem noi înşine fără principii, neserioşi, inconsistenţi, dezordonaţi, gelationoşi... Să fim auto-demolanţi. Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă, îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le-a spus că sunt refractari la carte dar n-a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri...În antologia sus citată până şi altruismul e nefiresc, ospitalitatea-proverbială.

Despre toleranţă nu se face vorbire, deşi Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor" a fost un model de toleranţă, la fel Monseniorul Ghyka, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Raoul Şorban... preferăm să tot scriem despre prostia, lenea, beţia la români, ba chiar despre plagiatul la români. Ce-i drept, şi din cauza activiştilor, ca reacţie la lozincile găunoase. Le-am cere prea mult să nu-şi mai fâlfâie certificatele de „patriotism"?

După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievoz slabi şi nevolnici

Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea consideră obsesia identităţii o maladie[1], gata să pună în paranteze istoria românilor: „Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi". Pe turci nu i-am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n-am creat probleme în secolul al XIX-lea, s-a murit mult în cele două războaie dar degeaba, dacă s-au încheiat la fel şi fără jertfa românilor. „N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii". Continuând în acelaşi fel, comunismul s-ar fi extins şi fără contribuţia lui Cornea-père. Pe aceeaşi coardă, se spune că n-am avut colonii, nici Imperiu, nici regi, până-n hohenzollerni. După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi ca „armanul" Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII-lea al Angliei n-a repudiat două soţii şi a omorât alte două din totalul de şase. Mai mult încă, şcoala Boia apasă pe condiţia de bastard, Ioan Vodă-fiu natural al lui Ştefăniţă, la fel Petru Rareş-al lui Ştefan, la fel Mihai Viteazul, din mamă grecoaică, nesocotind spusa lui C. C. Giurescu: „Mihai e în primul rând fiul faptelor sale".

Cuvântul unire se ghilimetează.

Latinitatea îi agasează pe mulţi. Tot felul de publicişti nechemaţi se întrec în a ponegri „insula latină într-o mare slavă". Latinitatea e pentru Traian R. Ungureanu[2] un kitsch, vrând să închipuie (verbul consilierului prezidenţial) o tradiţie ilustră. Aşa că Şcoala Ardeleană cu ideea ei de latinitate a fost scoasă din manual, urmând Goga cu versul lui despre obârşia noastră „din neam împărătesc", chit că poetul a notat în clar: „naţionalismul meu în artă şi religie nu e cu bici".

Trebuie să le intre elevilor în cap că am avea „sânge amestecat", slav (bulgăresc), grecesc, turcesc. După L. Boia, românii „au mai mult sânge slav decât roman". Şi, tranşant-parantetic: „de fapt « sânge roman » nu au practic de loc". Asta-i istorie fantasy. Neam, exultă acelaşi cap de şcoală (Boia, din Boian?, unde a mâncat omida cornii?), e din sursă maghiară. Unirea lui Mihai Viteazul? O treabă de condotier, de aventurier. Ca să fie şi mai clar, cuvântul unire se ghilimetează.

Una dintre cele mai bătute probleme e conştiinţa naţională. Aria inexistenţei ei se execută, postsocialist, pe multe voci, de la ongista academică Alina Mungiu-Pippidi care vede istoria noastră „scurtă şi săracă" (după Codul Da Mungiu, „la români n-a existat niciodată conştiinţă naţională de masă, ca atare naţiunea română nu e naţiune. România Mare s-a realizat prea devreme pentru că nu era idealul majorităţii românilor") la suplimentaristul Alex Savitescu, care se vrea terrible: „Noi, naţiune şi pitică, şi porno, dotată cu patrioţi erecţi, am fost, nu-i aşa, la « confluenţe », la mâna celorlalţi".

Am fi avut conştiinţă naţională doar în secolul al XIX-lea, atunci inventată.

Ce românism visaţi? „nici Ştefan cel Mare nu ştia că e român", exclamă numitul istoric de top. Pentru Rareş n-ar fi avut conştiinţă naţională. Îi amintesc ce ştiu din cronicarul Ureche: „văzând Petru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa (Pocuţia - n.a..), gândi cu sabia să o ia". A luat-o în decembrie 1530, a urmat înfrângerea de la Obertyn (1531) dar bourul Moldovei a rămas zugrăvit pe zidul bisericii ctitorului Const. Corniac. Asta nu-i o victorie? „Nici moldovenii nu erau români, erau moldoveni" (apud Boia). Am fi avut conştiinţă naţională doar în secolul al XIX-lea, atunci inventată, materializată (vocabulele ficţionarului) prin Marea Unire. Rapizi ardelenii noştri, n'aşa? Orice elev cunoscător de cronicari putea trimite la Miron Costin („Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numele cel direptu de moşie iaste rumân", „dică râmlean de la Roma") sau la Cuvânt împreună cătră toată semenţia româneaască a lui Varlaam („tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi"). Şi dacă nu ne încredem în „baznele cronicarilor", să-l cităm pe Pierre Lescalopier, călător în ţara noastră la 1547, mărturie inserată de Paul Cernovodeanu în Studii şi materiale de istorie medievală, IV, 1960, care scrie că toţi „cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania (cea mai mare parte) se consideră succesori ai romanilor şi vorbesc romanecheste, c'est-à-dire roumain". Mica mea bibliografie îi include pe Alain Ruzé, Ces Latins des Carpats şi pe Mircea Eliade Os Romenos, latinos do Oriente, lucrare publicată la Lisabona.

„Timp de secole am luptat singuri".

Poziţia noastră „în calea răutăţii celor trei Imperii, Otoman, Rus, Habsburgic" ar fi şi ea o baznă, reiterată de Mircea Eliade, în Căderea în Istorie:
„Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât alte neamuri să cucerească pământul [...]. Am făcut parte dintr-o Romania de trei ori mai mare decât Dacia, şi « vicisitudinile Istoriei » au sfărâmat-o definitiv; o mână de macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut români". Şi încă: „Istoria neamului românesc n-a fos decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decât dacă-l vedea la el acasă, când Buda devenea paşalâc la douăzeci de ani după ce murise Ştefan cel Mare sau când turcii ajunseseră sub porţile Vienei, la 1683. Pe noi, timp de cinci secole « ne-a scos din istorie » victoria Imperiului otoman; şi această victorie se datoreşte neputinţei occidentalilor de a se uni împotriva unui duşman comun. Timp de secole am luptat singuri".

Amărâţii de obârşeni l-au împiedicat pe Mackhensen să-şi bea şvarţul la Iaşi

Aşa cum au putut, hărţuindu-i pe barbari, arzând sate şi otrăvind fântâni ca să le refacă iar şi iar. De această „misiune istorică de sacrificiu" se râde în hohote. Ba chiar se citează, dubios conformist, teza lui Tom Gallagher că „înapoierea" românilor e numai şi numai « din cauze interne »". Reiau acest exemplu, că nu strică: sovieticii nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de pace de la Paris, în 1946. Italia a fost considerată ţară cobeligerantă cu Aliaţii, nu şi România, deşi a luptat contra Germaniei din 23 august '44; s-a hotărât că a ieşit din război pe 12 septembrie '44, ziua armistiţiului U.R.S.S.-România. Până atunci, câţi morţi? Motivul: ca datoriile de război să fie mult, mult, mult, mai mari decât cele reale, de la 300 milioane de dolari la 3 miliarde.

Prevede curricula (alt fel de cenzură updatată) să ponegrim poporul român la hurtă? Să le spunem, ca L. Boia, studenţilor că dacă nu era Kiseleff nu ne modernizam? Care guvernator rus între 1829-34, după pacea de la Adrianopol, n-avea în gând decât înglobarea Principatelor la maica Rusie, să le stăpânească în locul turcilor. Studenţii mai află că dacă nu era regina Maria, generalul Averescu ar fi pierdut războiul cu nemţii. În fapt, amărâţii de obârşeni l-au împiedicat pe Mackhensen să-şi bea - cum promisese - şvarţul la Iaşi. Bucata de pământ şi dreptul la vot le-au obţinut cu sacrificii, tot prin luptă. „Fantomele" de la Mărăşeşti au intrat în Istoria mare. Şi nu România a cedat treimea de teritoriu ci Carol al II-lea. Numai că noile precepte decid că nu-s importante nici vechimea, nici starea pe loc, cu atât mai puţin apărarea locului.

Predăm elevilor tot soiul de anecdote.

Insistăm să predăm elevilor tot soiul de anecdote ori, cel mai rău, ca-n cazul Vlad
Ţepeş, un amestec de legendă şi fapt istoric, că nu mai ştiu ce-a fost şi ce n-a fost. Le rămân străine cifrele lui Cicerone Ioniţoiu: 25 de milioane de ani de detenţie prin însumarea pedepselor; 3 milioane de intrări în închisoare; 300.000 de morţi intra muros; 200 de locuri de detenţie, ca şi numele torţionarilor. E vreo lecţie despre un Katyn românesc (de la Bălţi - 50.000 de militari asasinaţi şi aruncaţi în mlaştini de către trupele sovietice, N.K.V.D. - n.r.), despre „experimentul Piteşti", unic în Europa sau despre generalii şi ofiţerii români, morţi în puşcării, acuzaţi de „crime contra umanităţii"?

În ciuda uzanţelor, am să închei cu un citat, pentru că nu pot spune mai bine ce-a spus Mircea Eliade în Îndreptar, datat 8 dec.1952: „atâta timp cât există viaţă naţională, adică Istorie colectivă, toate posibilităţile rămân deschise". Altfel, nu!
----------------------------------------------------------------------------------
[1] v. O obsesie maladivă, „România literară" nr.12, 25 martie 2011.
[2] Introducere în istoria României, Humanitas, 2008. footer