Revista Art-emis
„Eutanasiaţi” laolaltă cu adevărul PDF Imprimare Email
Dr. Mircea Platon   
Joi, 20 Decembrie 2012 17:42
Mircea Platon, art-emis
Mioriţa, irozii şi nerozii

Când aţi citit ultima dată „Mioriţa"? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de „atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii". Uitaţi şi de „nunta cosmică". Ce ne spune textul baladei? Că, din trei „ciobănei", doi - „cel ungurean şi cu cel vrâncean" - s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe „baciul moldovean": „Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi." Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: „Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!"
Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul „prietenilor" invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri:
- de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis;
- de liniştirea turmei;
- de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor:
- faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul);
- faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă);
- faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de „năzdrăvănia" Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamna că e „resemnat" să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă - din leneşă resemnare sau laşă neputinţă - viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele „frăţesc". Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărâ să nu îşi expună prietenii. Lucru de înteles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de "frontieră", de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece „piciorul de plai" prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al „fatalismului" şi cer „eutanasierea" Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în indivie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi, Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă „eutanasiem" Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de „misticism" sau, de ce nu, de „naţionalism liturgic". Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul „şerifului" e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte. „Statul minimal" şi „patriotismul minimal" aferent (nu înţeleg de ce nu şi „salariul minimal" pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simţ minimal. Românii şi cultura lor sunt eutanasiaţi de bacii nemţeni decişi să ne descotorosească definitiv de „racilele" trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiţi „România care cerşeşte" şi „eutanasiaţi" bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt „demitizate" şi eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal şi al valorilor tranzacţionale, de bişniţari politici, ale elitelor care ne bântuie. Sunt anumite duhuri „noi" care duhnesc a vechi, a bolşevism. Şi există o anumită Românie veche care e veşnic nouă, proaspătă. Cine înţelege acest lucru înţelege şi ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei „Crăciun cu pace şi bucurie!" şi un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii şi oamenii oneşti să nu mai fie „eutanasiaţi" laolaltă cu adevărul. footer