Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Joi, 20 Decembrie 2012 17:34
Prof. univ. dr. Ion CojaÎn încercarea de a da o form? public acceptabil? resentimentelor lor antiromâne?ti, ?i anume forma de teorie ?i tez? istoric?, ?tiin?ific?, istoricii maghiari ?i-au aflat punctul de plecare ?i de reazem al e?afodajului de pretexte ?i de argumente în lipsa documentelor scrise care s? ateste prezen?a româneasc? în nordul Dun?rii o lung? perioad? de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aurelian?, pân? în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci secole... C? e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de „t?cere" tot mileniu r?mâne! Un „mileniu" în care documentele istorice nu men?ioneaz? prezen?a românilor în teritoriile nord-dun?rene! Istoricii maghiari propun auditorului lor un ra?ionament foarte clar: dac? documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de c?l?torie etc.) nu înregistreaz? prezen?a românilor la nord de Dun?re, asta ce poate s? dovedeasc? altceva decât absen?a românilor din aceste ?inuturi? Pentru cititorul obiectiv, adic? acel cititor care nu ?tie absolut nimic în leg?tur? cu cele discutate, ra?ionamentul maghiar este clar ?i foarte conving?tor. ?i, într-adev?r, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, g?sesc ei cine s?-i cread?.

Pentru persoanele subiective, care, adic?, mai ?tiu câte ceva – condi?ia onestit??ii presupunem c? se respect? de toat? lumea - obiec?ia maghiar? stârne?te la rândul ei câteva întreb?ri, nevoia unor preciz?ri. Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dun?rii, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce ?anse exist? ca ele s? fi înregistrat starea real? de lucruri, situa?ia complet?? În ce m?sur? ele, în parte sau toate la un loc m?car, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seam? asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât ?i pe orizontala spa?iului?

R?spunsul la aceste întreb?ri e de natur? s? descurajeze pe orice onest roeslerian, dar pân? acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care s? prezinte starea de lucruri din nordul Dun?rii nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care s?-?i propun? o descriere a lumii din nordul Dun?rii. Cele care exist? ?i, în lipsa altora mai bune, conteaz? ca surs? de informa?ii, sunt ?i a?a foarte, foarte pu?ine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dun?rean?, de a da seama asupra întocmirilor omene?ti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constat?m c? lipsesc românii, fac doar fugare referin?e la evenimente petrecute în Dacia la mare distan?? în timp ?i spa?iu de autorul consemn?rii. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dun?rii, se arat? interesa?i de ceea ce avea atingere cu Bizan?ul. Ei consemneaz? schimb?rile ce se produc în starea de lucruri nord-dun?rean?, bun?oar? prin apari?ia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zis?. Ei sunt aten?i la evenimente, iar prezen?a de secole a unei popula?ii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senza?ional

Dac? urma?ii coloni?tilor romani nu s-au retras în sudul Dun?rii, persisten?a lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migra?iei popoarelor, e verosimil? numai prin acomodarea la condi?iile de existen?? ?i supravie?uire noi. Renun?area la o via?? urban?, p?r?sirea ora?elor, spre care erau atra?i barbarii migratori pr?dalnici, constituia una din primele ac?iuni de adaptare la aceste condi?ii. Or tocmai modul de via?? care e de presupus c? putea asigura supravie?uirea unei popula?ii autohtone este modul de via?? ce explic? ?i incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezen?a unei popula?ii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, c?ci despre a?a ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmpl?rile m?runte, de suprafa??, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adev?ratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei popula?ii autohtone la nordul Dun?rii, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din aceast? parte a lumii!

Evenimentele petrecute în Dacia, a?a cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic ?i fatal nu-i puteau avea ca protagoni?ti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arat? nici o urm? de interes pentru lumea de dincolo de Dun?re, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotriv?, dac? ar exista o descriere, chiar vag am?nun?it?, a locurilor ?i a locuitorilor din nordul Dun?rii, f?cut? de cineva care a cunoscut nemijlocit aceast? lume, iar din descrierea acestuia dac? ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar c?dea s? c?dem pe gânduri ?i pe capul românilor spunându-le c? sunt venetici în ?ara lor! Din p?cate îns?, o asemenea descriere nu exist?. Cel pu?in dup? ?tiin?a noastr?. Deci, recomand preopinen?ilor no?tri s? caute bine prin biblioteci ?i s? afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de a?teptat s? fie consemnat? prezen?a românilor în nordul Dun?rii. Nu cerem actele referitoare la vreun recens?mînt al popula?iei, dar m?car câteva acte de cancelarie ori însemn?ri de c?l?torie care s? priveasc? popula?ia din nordul Dun?rii! C?ci, mai corect e s? se spun? nu c? românii lipsesc din documentele vremii, ci c? lipsesc documentele despre lumea ?i starea de lucruri din nordul Dun?rii, din ?inuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.

Opozi?ia pe care o fac maghiarii la ideea continuit??ii române?ti în Dacia mai ridic?, din partea persoanelor cu o judecat? "subiectiv?", ?i alt? obiec?ie: dac? absen?a românilor din documentele referitoare la nordul Dun?rii ne îndrept??e?te s?-i situ?m pe români în sudul Dun?rii, atunci cum se face c? nici despre prezen?a lor în sud nu avem atest?ri mai concludente?! Dup? aceea?i logic?, ei lipseau ?i din sudul Dun?rii. C?ci aceasta este situa?ia, situa?ie despre care istoricii maghiari uit?, de obicei, s? mai sufle m?car o vorb?: în documentele vechi, românii din sudul Dun?rii nu sunt pomeni?i nici ei vreme de o jum?tate de mileniu ?i mai bine. Primele atest?ri ale vlahilor din sudul Dun?rii apar, dup? o "t?cere" de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea! Unde erau românii, dac? lipseau ?i din nordul, dar ?i din sudul Dun?rii?... Probabil c? românii care azi sunt în nordul Dun?rii se aflau pe-atunci în sudul Dun?rii, drept care documentele nu-i consemneaz? în Dacia, iar cei ce azi se afl? în sud s-au aflat pe durata "mileniului" în nordul Dun?rii, de aceea nu pot fi afla?i în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dun?rean! Alt? explica?ie nu e posibil? dac? vrem s? sus?inem mai departe teza roeslerian?. Sudul Dun?rii înseamn?, pentru vechime, pentru mileniul care ne intereseaz?, o lume, în compara?ie cu cea nord-dun?rean?, mult diferit?: a apar?inut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dun?rii sunt mult mai numeroase ?i mai bogate în detalii. ?i cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo ?ase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dun?rii. Motivele care i-au f?cut pe cronicarii bizantini (c?ci la ei ne e toat? n?dejdea, în principiu) s? nu-i consemneze pe românii din sudul Dun?rii sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i prive?te pe românii din nordul Dun?rii. Adic? nu ne mai mir?m c? i-au pomenit a?a de rar pe ace?tia, dac? pe cei din sudul Dun?rii abia îi amintesc, extrem de rar! Prezen?a românilor în sudul Dun?rii constituind o realitate arhicunoscut? cronicarilor bizantini, e de în?eles c? ace?tia vor fi înregistrat în acela?i fel ?i prezen?a românilor în nordul Dun?rii, neacordându-i nici un interes, c?ci ei nu fac monografii, ci consemn?ri de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile ?i preocup?rile cur?ii imperiale.

Sursele bizantine ?i cele latine ale vremii nu fac nicio men?iune, bun?oar?, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, dup? clanul turanic st?pânitor. Nici m?car asupra popula?iei slave majoritare, care avea s? dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo men?iune. Ce concluzie se poate trage din aceste observa?ii? Una singur? cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mic?, ele nereu?ind s? ne dea o imagine a vie?ii, a realit??ii tr?ite de odinioar?.

Despre români, din aceste documente, nu putem trage nici o concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina s?-i excludem de la o via?? în nordul Dun?rii. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu s? afl?m un r?spuns: ce via?? au putut duce românii în nordul Dun?rii, vreme de un mileniu, de au supravie?uit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezl?n?uite în migra?ia ce-a dat peste cap rosturile Europei mo?tenitoare a Romei antice?

Istoricii, români ?i str?ini, ce au meditat asupra acestui fapt excep?ional care este salvarea Daciei romanizate ca insul? de latinitate, au imaginat cam cu to?ii aceea?i strategie a popula?iei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzi?urile p?durilor, ?i-n v?ile mun?ilor, relieful variat al Daciei permi?ându-le, de minune, s? evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru aceast? ipotez? e greu de aflat vreo adeverire dup? metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia s? cunoasc? îndeaproape realitatea româneasc?, ?i în primul rând limba ?i folclorul românesc, precum ?i corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate s? nu vad? c?-n alc?tuirea acestora se fac bine sim?ite urmele, amintirea ori pur ?i simplu expresia unei adânci solidarit??i dintre neamul românesc ?i natura acestor ?inuturi, îndeosebi codrul ?i muntele. Nu pretindem nim?nui s? ia în considera?ie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bun? credin?? fiind, vor s? în?eleag? dac? ?i cum a fost posibil „miracolul românesc".

Lucrurile se leag? între ele foarte strâns: condi?iile în care e de imaginat c? au putut românii supravie?ui sunt capabile s? explice totodat? ?i „t?cerea" documentelor istorice, inclusiv pu?in?tatea atest?rilor arheologice (am zis pu?in?tatea, iar nu absen?a!), ca ?i anumite fapte de limb? pe care o interpretare simplist? se gr?be?te a le propune ca argumente ale p?r?sirii acestor locuri (vezi discu?ia în leg?tur? cu toponimia româneasc? ?i absen?a cuvintelor vechi germanice). Codrul, „frate cu românul", ?i muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spa?iu vast ?i complex în care se puteau înjgheba a?ez?ri relativ statornice, sate ?i c?tune, ferite de orice leg?tur? cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, acelea?i, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-?i afla astâmp?rul abia dincolo de Dun?re ori chiar ?i mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mul?ime de obiceiuri ?i tradi?ii, nenum?rate crea?ii populare poetice, toate depun m?rturie eviden?iind rela?ia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte popula?ii din aceast? parte a Europei, leg?tura sufleteasc? dintre român ?i codru, dintre român ?i munte.

În aceste condi?ii, singurele în care devenea posibil? supravie?uirea, românii nu puteau dezvolta decât:
- o civiliza?ie a lemnului;
- de tip rustic, ??r?neasc? ?i p?storeasc?;
- o cultur? oral?, popular?.
Pentru urma?ii acelor cives romani coloniza?i în Dacia trecerea la acest mod de via?? cât de cât str?in, unora mai mult, altora mai pu?in, nu va fi fost cine ?tie cât de grea, de ?ocant?. Vechea civiliza?ie geto-dac? era ?i ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai pu?in a ora?ului ?i mai mult a satului, mai pu?in a câmpiei ?i mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseser? c? inhaerent montibus, adic? „se ?in prin?i bine în mun?i", unde-?i au ardua domus „locuin?a de pe în?l?imi"! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna ?i el c? „le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi"... Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceea?i constatare, în termeni mai explici?i: „valahului îi place s? tr?iasc? la munte"! Sau mai pe române?te, „româna?ului îi place sus, la munte, la izvor"!...

Colonizarea Daciei cu acei numero?i cives romani nu va fi putut ?i nici motive n-a avut m?car s? încerce a distruge acest mod de existen??, acest tip dacic de civiliza?ie care se va dovedi salvator dup? retragerea aurelian?. Din perspectiva acestui mod de via??, se poate spune c? romanii adu?i de Traian ?i urma?ii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aurelian? începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin ?i de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latin?, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvi?ti ca alc?tuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale pl?madei etnice române?ti propor?iile se mai ?i inverseaz? câteodat?. Trecerea romanilor ?i a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinant? pentru na?terea poporului român ?i pentru supravie?uirea sa pân? în vremurile când românii apar în istorie gata s? ?i-o asume, la momentul cel mai oportun. C?ci documentele încep s?-i pomeneasc? pe români în termenii cei mai explici?i îndat? ce înceteaz? migra?ia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravie?uit ?i atât. Nu s-au aventurat s? se organizeze în forma?iuni politico-militare, s? ridice cet??i sau ora?e, oferind astfel o ?int? în plus, mai lesnicioas?, noroadelor ce porniser? la demolarea Europei, la pr?duirea acesteia. Când românii se vor organiza îns? politice?te, în zorii veacului al XIV-lea (?ara Româneasc?) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, c?ci ei vor întemeia astfel dou? state ce nu-?i vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politic?, ?ara Româneasc? ?i Moldova fiind singurele state din aceast? parte a Europei ce exist?, din vechimea acelui secol al XIV pân? azi, neîntrerupt! Românilor se pare c? le place continuitatea în toate!

Reiau o propozi?ie mai sus enun?at?: „vreme de un mileniu românii au supravie?uit ?i atât". Aceast? propozi?ie e acceptabil? numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se reduce la evenimentul politic ?i militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au retras dinaintea acestei istorii, „au boicotat-o", fiind aceasta, probabil, singura cale prin care se putea salva fiin?a na?ional?. Au amânat afirmarea acestei fiin?e pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnic? a func?ionat de minune ?i nu va fi pentru ultima oar? în istoria românilor. Dar ce au f?cut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în singur?t??ile codrului ?i ale muntelui?

Printr-o lege a compensa?iei, care func?ioneaz? cu o exactitate mecanic?, ab?inerea de la manifestarea vizibil? în exterior va fi dus la orientarea c?tre sine, c?tre lumea propriei fiin?e, a spiritului românesc. Retr?gându-se din calea str?inilor porni?i pe jaf, omor ?i cotropire, românii nu se mai puteau retrage ?i din propria lor cale. Vor dezvolta, drept urmare, o civiliza?ie original?, fruct al unei atitudini meditative fa?? de lume, de via??. Meditazione, massima azione, spune un proverb italienesc. La cap?tul acestui mileniu de retragere din istorie, de retragere „în pustie", în pustia mun?ilor ?i a codrului, românii apar cu o zestre aparte: nu cu cet??i falnice, nici catedrale seme?e, orgolioase, nu cu palate ?i castele, ori cu savante universit??i ?i mân?stiri, ci ca autori ?i st?pânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogat? ?i de interesant?, f?r? pereche în toat? Europa! Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere se poate spune c? „românii, vreme de un mileniu, au supravie?uit ?i atât"! Privind roat? în jur, vom zice ?i noi c? pentru o mie de ani ?i mai bine ne lipsesc semnele împlinirii române?ti prin istorie, ale c?rei ispite românii nu le-au cunoscut! C?ci numai privind lucrurile astfel, de departe ori din negura bibliotecilor ori a str?in?t??ii, adic? f?r? s?-i cuno?ti pe cei despre care nu te sfie?ti s? scrii chiar c?r?i, de istorie, deci f?r? s? cuno?ti lumea româneasc? în alc?tuirea ei specific?, în adâncurile ei, ce nu pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu r?bdare ?i îndeaproape, numai în asemenea condi?ii mileniul nostru de t?cere e un mileniu în care n-am f?cut istorie!

Dar poate c? am f?cut altceva!... Ei bine, acest altceva s-a f?cut, exist?, dar e mult mai greu de în?eles, de remarcat, c?ci nici nu se las? u?or de v?zut, cel mai adesea nu este pip?ibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mân? s?-i bagi de seam? fiin?a. Ci îl descoperi încetul cu încetul, tr?ind via?a m?runt?, de zi cu zi, care este, la tot pasul, ca o respira?ie, marcat? de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, a sinelui, ce umple de uimire ?i încântare pe orice om de bun? credin?? care ajunge s? ne cunoasc? în ceea ce este autentic ?i str?vechi românesc. (Vezi, printre altele, cazul lui N.Steinhardt...)

Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies, printre altele, înarma?i pentru o via?? social? cu o legisla?ie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput s? ne minun?m îndestul. ?i cum s? nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variant? sau replic? "dacizat?" a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bun?oar?, s? distingem de ho?ul n?r?vit pe cel ce fur? de nevoie ?i s?-l iert?m! Cel despre care se dovede?te c? a furat constrâns de condi?iile existen?ei sale, pentru a se salva pe sine ?i pe ai s?i, copiii de acas?, s? fie iertat!... A?a gl?suie?te jus valachicum! Ce mare victorie a spiritului se afl? în acest principiu!... Care victorie, a c?rui împ?rat ori general, asupra c?rei armate, asupra c?ror du?mani, se poate compara cu victoria repurtat? astfel de români asupra du?manului ce-l purt?m fiecare în noi, victorie consfin?it? prin lege ?i datin? spre a se repeta cu fiecare genera?ie acest principiu de drept românesc! Cine fur? de nevoie, pentru a supravie?ui, s? fie iertat!

În lumea toat? dreptul roman este un model de logic? juridic?, de întruchipare a ideii de justi?ie. "Adev?rata cultur?, spunea Tudor Vianu, const? în transformarea ideilor în sentimente". Nu oare tocmai asta face, fa?? de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urm? în completarea primului, spre a-l ml?dia, organic, dup? marea schimbare ce se produsese în con?tiin?a lumii îndat? dup? elaborarea principiilor de drept roman, când apare ?i se r?spânde?te înv???tura cre?tineasc?, morala acesteia, duhul iubirii ?i-al iert?rii între oameni, pe care românii l-au tr?it mai autentic, se pare, decât oriunde în alt? parte a Europei?

M? încumet chiar s? pun în balan?a unei judec??i drepte, liber? de prejudec??ile înd?tinate, dou? simboluri, dintre cele mai sensibile: piramida, ca simbol ?i împlinire a voin?ei de a face istorie, de a r?mâne în istorie, ?i ia româneasc?, mai pu?in, chiar deloc simbol, în menirea ei fireasc? de a înve?mânta ?i de a da un plus de mândre?e trupului omenesc, dar capabil? s? sugereze esen?a gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile ia ?i piramida? Întru destul de multe, c?ci ?i piramida acoper? un trup!... De asemenea, cu trud? se face ?i una, ?i cealalt?! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transforma?i din fiin?e umane în animale de povar?, ?i-au tr?it via?a de sclav împingând la bolovanii imen?i de piatr?! Po?i oare despre ace?ti sute de mii de oameni, a c?ror umanitate a fost dispre?uit? ?i anulat?, al c?ror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, po?i oare spune despre ace?ti neferici?i care au ridicat piramidele c? au f?cut istorie prin truda lor degradant? ?i perfect inutil??

Avem, a?adar, de o parte aceste monumente colosale ale dispre?ului strivitor fa?? de fiin?a uman? ?i, pe de alt? parte, în cel?lalt taler al balan?ei, u?oar? ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndr?gostite atâtea frumuse?i spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de via?? ?i de oameni în gestul înve?mînt?rii lor cu c?me?a alb? ori ia înflorate ca ni?te col?uri de rai, e atâta respect pentru fiin?a uman? în ia ?i-n toat? civiliza?ia româneasc? tradi?ional?, adic? în acea civiliza?ie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetic?, încât nu te po?i mira îndestul de caracterul în?el?tor al aparen?elor dup? care, la prima vedere, ai fi zis c? e atât de lamentabil? ?i întrist?toare ab?inerea româneasc? de a face istorie, vreme de un mileniu!

Civiliza?ia? Ce e civiliza?ia dac? nu respectul fa?? de fiin?a uman??! Cultul fiin?ei umane!... Acceptând aceast? defini?ie, a c?rei sl?biciune ne e greu s-o vedem, înc? ?i mai greu le va fi celor care, între oameni serio?i ?i de bun? credin?? discutând, vor pune în discu?ie, vor pune la îndoial? func?ia civilizatoare a românilor în spa?iul, nord sau sud-dun?rean, în care s-au desf??urat! Românii au creat o civiliza?ie proprie, extrem de original?, care a avut o mare putere de seduc?ie asupra altor neamuri, învecinate. O civiliza?ie popular?, anonim?, adic? a tuturor, ?i prin aceasta extrem de vie, de p?trunz?toare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grij?, înfrumuse?ându-le, înnobilându-le. C?ci acesta e ?i atributul esen?ial al civiliza?iei române?ti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de pre? a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare f?r? egal! Al omului om! Al omeniei!

Când la sfâr?itul primului r?zboi mondial s-a discutat la Paris ?i Versailles pacea european?, cl?dit? pe ideea de justi?ie interna?ional?, instituit? prin respectul principiului na?ionalit??ilor, când s-au g?sit, tot atunci, contestatarii drepturilor române?ti care s? se îndoiasc? asupra capacit??ii române?ti de a crea, de a (se) civiliza, delega?ia român? a pus la dispozi?ia celor gata s? ia în discu?ie asemenea bra?oave colec?ia de proverbe române?ti adunate de G. Zane. Atât ?i nimic mai mult! S? preciz?m, pentru cei ce n-o cunosc, cum arat? aceast? colec?ie: publicat? între anii 1895 ?i 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. ?i s? ne întreb?m: în tezaurul folcloric al c?rui popor european se mai poate afla ceva comparabil colec?iei Zane, colec?ie pe care cercet?rile folclorice o dovedesc a fi... incomplet?? Cu toate cele zece volume ale ei! Au nu s-ar cuveni s? vedem în mileniul de t?cere româneasc? un motiv extrem de serios pentru a reconsidera în?elesul ?i cuprinderea no?iunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merit? mai curând efortul românesc de a edifica suflete?te omul, de a-l împodobi l?untric ?i de a-l cre?te, de a-l spori, c?ci numai a?a omul putând aspira la o împlinire: de sine ?i a sinelui?

Evident c? exist? dou? istorii! Una vizibil? ?i cu ochiul liber - ?i, poate, de aceea, în?el?toare – de care s-au preocupat pân? acum îndeob?te istoriografii, axat? pe ideea de eveniment, ?i o alt? istorie, invizibil? pentru cei pripi?i s? aib? o p?rere, o istorie a marilor ?i lentelor procese de transformare la nivelul etnic al con?tiin?elor, al spiritualit??ilor. Dac? vedem în om ceea ce el este, o fiin?? con?tient perfectibil?, apoi trebuie s? se cheme istorie tot ceea ce ?ine de perfec?ionarea omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, con?tiin?a de sine! Spiritul! Mutând pe acest teren întrebarea "ce au f?cut românii vreme de un mileniu, când documentele istorice nu s-au ar?tat vrednice s?-i consemneze?", r?spunsul devine extrem de complex ?i de ginga?, dar ?i inaccesibil celor deprin?i cu prejudec??ile comode, simplificatoare. Pentru ceilal?i, care ar putea în?elege un asemenea r?spuns, oferim, deocamdat?, rezumatul cel mai succint ce-l putem imagina ca r?spuns la întrebarea de mai sus: "Ce-au f?cut, deci, românii vreme de un mileniu?" Simplu de spus, poate c? ?i de în?eles pentru cine e f?cut s? în?eleag?: "Românii, vreme de un mileniu, au înv??at s?-?i dea bun? ziua!"... Exact a?a! C?ci nu-i de colo s?-i auzi, când doi oameni î?i întretaie drumurile, chiar f?r? s? se cunoasc? unul pe altul, zicându-?i:
- Bun? ziua!
- Bun? s?-?i fie inima!
Oare nu e uimitor s?-i dore?ti cuiva s? fie bun, cumsecade?! ?i nu e înc? ?i mai deosebit faptul c? prin aceast? urare ?tii c?-i vei face pl?cere „celuilalt", c? vii astfel în întâmpinarea ?i în sprijinul unui efort, pe care în lumea româneasc? tradi?ional? îl f?cea tot omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut uluitor!

Pe alte meleaguri, unde istorie s-a f?cut cât po?i cuprinde, „cel?lalt" este iadul însu?i! „L'Autre c'est l'Enfer!"... (Jean Paul Sartre, parc?). Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria ?i ne-am compl?cut într-un „anistorism" demoralizant pentru cei ce se las? mai u?or am?gi?i de ceea ce v?d la al?ii, luând mai greu aminte la ceea ce avem noi ?i al?ii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e c? cel?lalt este n?dejdea noastr? de mai bine, cel?lalt este mai bunul decât noi în?ine! ?i de aceea ni-e a?a de drag.
Bunic?-meu Stan, pomenit în dedica?ia acestor pagini, obi?nuia s? se roage la icoane, sear? de sear?, în cuvintele: Doamne, p?ze?te-m? s? nu fac r?u nim?nui!... ?i nu era decât un oarecare econom de oi, cioban, vreau s? zic. ?i se ruga la Dumnezeu s?-l apere nu de r?ul ce i l-ar fi putut face al?ii, ci de r?ul ce l-ar fi putut el face, fie ?i f?r? voia sa, altuia. Românii au avut t?ria s? ajung? la asemenea performan?e suflete?ti în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval dac? lu?m aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte semin?ii ?i popoare, la celelalte civiliza?ii! La lumea în care tr?im azi.

Formula din titlul acestui capitol a fost lansat?, precum se ?tie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria. Lucian Blaga e ?i unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existen?a ?i manifest?rile unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi, c?rturarii români cei mai de seam? s-au pronun?at în chestiunea acestui stil na?ional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l ap?ra de falsificatorii cu voie sau f?r? voie, insensibili la autenticitatea specificului românesc. C?ci acest stil de via?? inconfundabil constituie isprava cea mai glorioas? a poporului român, dobânda binemeritat? la cap?tul acelui vestit mileniu, mileniul de reculegere româneasc?.[1]
-----------------------------------------------------------
[1] Din volumul Transilvania. Invincibile Argumentum footer