Revista Art-emis
Cum au „boicotat” românii Istoria PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Joi, 20 Decembrie 2012 17:34
Prof. univ. dr. Ion CojaÎn încercarea de a da o formă public acceptabilă resentimentelor lor antiromâneşti, şi anume forma de teorie şi teză istorică, ştiinţifică, istoricii maghiari şi-au aflat punctul de plecare şi de reazem al eşafodajului de pretexte şi de argumente în lipsa documentelor scrise care să ateste prezenţa românească în nordul Dunării o lungă perioadă de timp, aproape un mileniu: de la retragerea aureliană, până în secolul al XIII-lea. Pentru unii istorici români, mileniul acesta ar fi ceva mai scurt: de numai cinci secole... Că e de zece secole sau de cinci, mileniul nostru de „tăcere" tot mileniu rămâne! Un „mileniu" în care documentele istorice nu menţionează prezenţa românilor în teritoriile nord-dunărene! Istoricii maghiari propun auditorului lor un raţionament foarte clar: dacă documentele vremii (acte de cancelarie, cronici istorice, note de călătorie etc.) nu înregistrează prezenţa românilor la nord de Dunăre, asta ce poate să dovedească altceva decât absenţa românilor din aceste ţinuturi? Pentru cititorul obiectiv, adică acel cititor care nu ştie absolut nimic în legătură cu cele discutate, raţionamentul maghiar este clar şi foarte convingător. Şi, într-adevăr, autorii maghiari nu se ostenesc degeaba, găsesc ei cine să-i creadă.

Pentru persoanele subiective, care, adică, mai ştiu câte ceva – condiţia onestităţii presupunem că se respectă de toată lumea - obiecţia maghiară stârneşte la rândul ei câteva întrebări, nevoia unor precizări. Mai întâi, cât sunt de numeroase documentele care, prezentând starea de lucruri din nordul Dunării, nu-i pomenesc pe români? De asemenea, trebuie precizat, despre documentele existente, cât sunt de temeinice, ce şanse există ca ele să fi înregistrat starea reală de lucruri, situația completă? În ce măsură ele, în parte sau toate la un loc măcar, aceste texte pot fi interpretate ca o dare de seamă asupra Daciei, în întregimea acesteia, atât pe verticala timpului, cât şi pe orizontala spaţiului?

Răspunsul la aceste întrebări e de natură să descurajeze pe orice onest roeslerian, dar până acum nici unul dintre roeslerieni nu a depus armele: documente care să prezinte starea de lucruri din nordul Dunării nu prea avem! Lipsesc documentele (scrierile) care să-şi propună o descriere a lumii din nordul Dunării. Cele care există şi, în lipsa altora mai bune, contează ca sursă de informaţii, sunt şi aşa foarte, foarte puţine. În plus, ele sunt departe de a oglindi lumea nord-dunăreană, de a da seama asupra întocmirilor omeneşti din Dacia. Izvoarele istorice scrise, din care constatăm că lipsesc românii, fac doar fugare referinţe la evenimente petrecute în Dacia la mare distanţă în timp şi spaţiu de autorul consemnării. Scriitorii bizantini, când scriu despre ceea ce se întâmpla în nordul Dunării, se arată interesaţi de ceea ce avea atingere cu Bizanţul. Ei consemnează schimbările ce se produc în starea de lucruri nord-dunăreană, bunăoară prin apariţia vreunui nou neam migrator spre luminile Apusului, dar nu descriu starea de lucruri propriu-zisă. Ei sunt atenţi la evenimente, iar prezenţa de secole a unei populaţii autohtone nu avea un asemenea caracter, nu avea nimic spectaculos, senzaţional

Dacă urmaşii coloniştilor romani nu s-au retras în sudul Dunării, persistenţa lor în Dacia vreme de un mileniu, mileniul migraţiei popoarelor, e verosimilă numai prin acomodarea la condiţiile de existenţă şi supravieţuire noi. Renunţarea la o viaţă urbană, părăsirea oraşelor, spre care erau atraşi barbarii migratori prădalnici, constituia una din primele acţiuni de adaptare la aceste condiţii. Or tocmai modul de viaţă care e de presupus că putea asigura supravieţuirea unei populaţii autohtone este modul de viaţă ce explică şi incapacitatea cronicarilor bizantini de a remarca prezenţa unei populaţii autohtone în Dacia. Folosesc termenul incapacitate, căci despre aşa ceva este vorba când un cronicar, un istoric, deci, furat de întâmplările mărunte, de suprafaţă, nu vede mai în adâncul lucrurilor, adevăratul miracol ce se petrecea în acele vremuri: statornicia unei populaţii autohtone la nordul Dunării, devenirea ei ca popor, cel mai numeros popor din această parte a lumii!

Evenimentele petrecute în Dacia, aşa cum sunt povestite de cronicarii din vechime, în mod logic şi fatal nu-i puteau avea ca protagonişti pe autohtoni. Cronicarii bizantini nu arată nici o urmă de interes pentru lumea de dincolo de Dunăre, din Dacia, din punct de vedere sociologic, cum am zice noi azi. Dimpotrivă, dacă ar exista o descriere, chiar vag amănunţită, a locurilor şi a locuitorilor din nordul Dunării, făcută de cineva care a cunoscut nemijlocit această lume, iar din descrierea acestuia dacă ar lipsi numele românilor, atunci da!, s-ar cădea să cădem pe gânduri şi pe capul românilor spunându-le că sunt venetici în ţara lor! Din păcate însă, o asemenea descriere nu există. Cel puţin după ştiinţa noastră. Deci, recomand preopinenţilor noştri să caute bine prin biblioteci şi să afle textele din intervalul mileniului cu pricina în care era de aşteptat să fie consemnată prezenţa românilor în nordul Dunării. Nu cerem actele referitoare la vreun recensămînt al populaţiei, dar măcar câteva acte de cancelarie ori însemnări de călătorie care să privească populaţia din nordul Dunării! Căci, mai corect e să se spună nu că românii lipsesc din documentele vremii, ci că lipsesc documentele despre lumea şi starea de lucruri din nordul Dunării, din ţinuturile în care, foarte probabil, locuiau românii.

Opoziţia pe care o fac maghiarii la ideea continuităţii româneşti în Dacia mai ridică, din partea persoanelor cu o judecată "subiectivă", şi altă obiecţie: dacă absenţa românilor din documentele referitoare la nordul Dunării ne îndreptăţeşte să-i situăm pe români în sudul Dunării, atunci cum se face că nici despre prezenţa lor în sud nu avem atestări mai concludente?! După aceeaşi logică, ei lipseau şi din sudul Dunării. Căci aceasta este situaţia, situaţie despre care istoricii maghiari uită, de obicei, să mai sufle măcar o vorbă: în documentele vechi, românii din sudul Dunării nu sunt pomeniţi nici ei vreme de o jumătate de mileniu şi mai bine. Primele atestări ale vlahilor din sudul Dunării apar, după o "tăcere" de câteva veacuri, abia în secolul al XI-lea! Unde erau românii, dacă lipseau şi din nordul, dar şi din sudul Dunării?... Probabil că românii care azi sunt în nordul Dunării se aflau pe-atunci în sudul Dunării, drept care documentele nu-i consemnează în Dacia, iar cei ce azi se află în sud s-au aflat pe durata "mileniului" în nordul Dunării, de aceea nu pot fi aflaţi în documentele istorice privitoare la evenimentele petrecute în perimetrul pur balcanic, sud-dunărean! Altă explicaţie nu e posibilă dacă vrem să susţinem mai departe teza roesleriană. Sudul Dunării înseamnă, pentru vechime, pentru mileniul care ne interesează, o lume, în comparaţie cu cea nord-dunăreană, mult diferită: a aparţinut aproape întotdeauna unui organism politic de tipul statului, fiind deci administrat într-un anumit cadru politic, juridic. Documentele despre lumea din acest sud al Dunării sunt mult mai numeroase şi mai bogate în detalii. Şi cu toate acestea, vreme de sute de ani, vreo şase, aceste documente nu-i amintesc pe românii din sudul Dunării. Motivele care i-au făcut pe cronicarii bizantini (căci la ei ne e toată nădejdea, în principiu) să nu-i consemneze pe românii din sudul Dunării sunt cu atât mai valabile în ceea ce-i priveşte pe românii din nordul Dunării. Adică nu ne mai mirăm că i-au pomenit aşa de rar pe aceştia, dacă pe cei din sudul Dunării abia îi amintesc, extrem de rar! Prezenţa românilor în sudul Dunării constituind o realitate arhicunoscută cronicarilor bizantini, e de înţeles că aceştia vor fi înregistrat în acelaşi fel şi prezenţa românilor în nordul Dunării, neacordându-i nici un interes, căci ei nu fac monografii, ci consemnări de evenimente. Ale acelor evenimente legate în vreun fel de grijile şi preocupările curţii imperiale.

Sursele bizantine şi cele latine ale vremii nu fac nicio menţiune, bunăoară, asupra structurii etnice a statului bulgar, pe care-l numesc astfel, bulgar, după clanul turanic stăpânitor. Nici măcar asupra populaţiei slave majoritare, care avea să dea caracter slav poporului bulgar, nu se face vreo menţiune. Ce concluzie se poate trage din aceste observaţii? Una singură cu mare certitudine: valoarea documentelor de care dispunem este extrem de mică, ele nereuşind să ne dea o imagine a vieţii, a realităţii trăite de odinioară.

Despre români, din aceste documente, nu putem trage nici o concluzie cu privire la locul unde se aflau! Nimic nu ne poate determina să-i excludem de la o viaţă în nordul Dunării. Dar ne alegem în schimb cu o întrebare la care nu va fi simplu să aflăm un răspuns: ce viaţă au putut duce românii în nordul Dunării, vreme de un mileniu, de au supravieţuit scurgerii prin Dacia a puhoaielor umane dezlănţuite în migraţia ce-a dat peste cap rosturile Europei moştenitoare a Romei antice?

Istoricii, români şi străini, ce au meditat asupra acestui fapt excepţional care este salvarea Daciei romanizate ca insulă de latinitate, au imaginat cam cu toţii aceeaşi strategie a populaţiei autohtone: retragerea localnicilor din calea migratorilor. Retragerea în ascunzişurile pădurilor, şi-n văile munţilor, relieful variat al Daciei permiţându-le, de minune, să evite contactul nedorit cu barbarii. Pentru această ipoteză e greu de aflat vreo adeverire după metodele clasice ale istoriografiei. Dar pentru cine are ocazia să cunoască îndeaproape realitatea românească, şi în primul rând limba şi folclorul românesc, precum şi corolarul acestora care este sufletul românesc, nu se poate să nu vadă că-n alcătuirea acestora se fac bine simţite urmele, amintirea ori pur şi simplu expresia unei adânci solidarităţi dintre neamul românesc şi natura acestor ţinuturi, îndeosebi codrul şi muntele. Nu pretindem nimănui să ia în consideraţie acest argument. Dar îl oferim celor ce, de bună credinţă fiind, vor să înţeleagă dacă şi cum a fost posibil „miracolul românesc".

Lucrurile se leagă între ele foarte strâns: condiţiile în care e de imaginat că au putut românii supravieţui sunt capabile să explice totodată şi „tăcerea" documentelor istorice, inclusiv puţinătatea atestărilor arheologice (am zis puţinătatea, iar nu absenţa!), ca şi anumite fapte de limbă pe care o interpretare simplistă se grăbeşte a le propune ca argumente ale părăsirii acestor locuri (vezi discuţia în legătură cu toponimia românească şi absenţa cuvintelor vechi germanice). Codrul, „frate cu românul", şi muntele i-au salvat pe români în primul rând ca spaţiu vast şi complex în care se puteau înjgheba aşezări relativ statornice, sate şi cătune, ferite de orice legătură cu veneticii nestatornici, departe de drumurile, aceleaşi, prin care puhoiul uman se scurgea spre a-şi afla astâmpărul abia dincolo de Dunăre ori chiar şi mai departe. Anumite expresii ale limbii române, o mulţime de obiceiuri și tradiții, nenumărate creaţii populare poetice, toate depun mărturie evidențiind relaţia de un tip cu totul special, nemaiîntâlnit la alte populaţii din această parte a Europei, legătura sufletească dintre român şi codru, dintre român şi munte.

În aceste condiţii, singurele în care devenea posibilă supravieţuirea, românii nu puteau dezvolta decât:
- o civilizaţie a lemnului;
- de tip rustic, ţărănească şi păstorească;
- o cultură orală, populară.
Pentru urmașii acelor cives romani colonizaţi în Dacia trecerea la acest mod de viaţă cât de cât străin, unora mai mult, altora mai puţin, nu va fi fost cine ştie cât de grea, de şocantă. Vechea civilizaţie geto-dacă era şi ea mai mult a lemnului decât a pietrei, era mai puţin a oraşului şi mai mult a satului, mai puţin a câmpiei şi mai mult a muntelui, doar despre daci autorii antici scriseseră că inhaerent montibus, adică „se ţin prinşi bine în munţi", unde-şi au ardua domus „locuinţa de pe înălţimi"! În secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centario va consemna și el că „le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da Valacchi"... Mai aproape de zilele noastre, cântecul popular slovac va face aceeaşi constatare, în termeni mai expliciţi: „valahului îi place să trăiască la munte"! Sau mai pe româneşte, „românaşului îi place sus, la munte, la izvor"!...

Colonizarea Daciei cu acei numeroşi cives romani nu va fi putut şi nici motive n-a avut măcar să încerce a distruge acest mod de existenţă, acest tip dacic de civilizaţie care se va dovedi salvator după retragerea aureliană. Din perspectiva acestui mod de viaţă, se poate spune că romanii aduşi de Traian şi urmaşii acestora au suferit ei un proces de dacizare. Prin retragerea aureliană începe propriu-zis procesul de formare a unui popor nou, distinct de cel latin şi de toate celelalte popoare din preajma sa. La nivelul limbii se impune limba latină, primind în structura sa numeroase elemente geto-dacice, înregistrate de lingvişti ca alcătuind substratul limbii române, subordonat stratului latin. Dar la ale niveluri ale plămadei etnice româneşti proporţiile se mai şi inversează câteodată. Trecerea romanilor şi a daco-romanilor la un trai de tip dacic a fost determinantă pentru naşterea poporului român şi pentru supravieţuirea sa până în vremurile când românii apar în istorie gata să şi-o asume, la momentul cel mai oportun. Căci documentele încep să-i pomenească pe români în termenii cei mai expliciţi îndată ce încetează migraţia pustiitoare a barbarilor. Vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât. Nu s-au aventurat să se organizeze în formaţiuni politico-militare, să ridice cetăţi sau oraşe, oferind astfel o ţintă în plus, mai lesnicioasă, noroadelor ce porniseră la demolarea Europei, la prăduirea acesteia. Când românii se vor organiza însă politiceşte, în zorii veacului al XIV-lea (Ţara Românească) sau ceva mai târziu (Moldova), o vor face, probabil, la momentul cel mai potrivit, căci ei vor întemeia astfel două state ce nu-şi vor afla egal în jurul lor prin stabilitate politică, Ţara Românească şi Moldova fiind singurele state din această parte a Europei ce există, din vechimea acelui secol al XIV până azi, neîntrerupt! Românilor se pare că le place continuitatea în toate!

Reiau o propoziţie mai sus enunţată: „vreme de un mileniu românii au supravieţuit şi atât". Această propoziţie e acceptabilă numai dintr-un anumit punct de vedere, cel pentru care istoria se reduce la evenimentul politic şi militar. Românii, vreme de un mileniu, s-au retras dinaintea acestei istorii, „au boicotat-o", fiind aceasta, probabil, singura cale prin care se putea salva fiinţa naţională. Au amânat afirmarea acestei fiinţe pentru a o salva de la pieire. Instinctul de conservare etnică a funcţionat de minune şi nu va fi pentru ultima oară în istoria românilor. Dar ce au făcut românii în acest mileniu în care s-au retras din istoria Europei în singurătăţile codrului şi ale muntelui?

Printr-o lege a compensaţiei, care funcţionează cu o exactitate mecanică, abţinerea de la manifestarea vizibilă în exterior va fi dus la orientarea către sine, către lumea propriei fiinţe, a spiritului românesc. Retrăgându-se din calea străinilor porniţi pe jaf, omor şi cotropire, românii nu se mai puteau retrage şi din propria lor cale. Vor dezvolta, drept urmare, o civilizaţie originală, fruct al unei atitudini meditative faţă de lume, de viaţă. Meditazione, massima azione, spune un proverb italienesc. La capătul acestui mileniu de retragere din istorie, de retragere „în pustie", în pustia munţilor şi a codrului, românii apar cu o zestre aparte: nu cu cetăţi falnice, nici catedrale semeţe, orgolioase, nu cu palate şi castele, ori cu savante universităţi şi mânăstiri, ci ca autori şi stăpânitori ai unei culturi populare extraordinar de bogată şi de interesantă, fără pereche în toată Europa! Categoric, numai dintr-un singur punct de vedere se poate spune că „românii, vreme de un mileniu, au supravieţuit şi atât"! Privind roată în jur, vom zice şi noi că pentru o mie de ani şi mai bine ne lipsesc semnele împlinirii româneşti prin istorie, ale cărei ispite românii nu le-au cunoscut! Căci numai privind lucrurile astfel, de departe ori din negura bibliotecilor ori a străinătăţii, adică fără să-i cunoşti pe cei despre care nu te sfieşti să scrii chiar cărţi, de istorie, deci fără să cunoşti lumea românească în alcătuirea ei specifică, în adâncurile ei, ce nu pot fi scrutate decât aplecându-te asupra lor cu răbdare şi îndeaproape, numai în asemenea condiţii mileniul nostru de tăcere e un mileniu în care n-am făcut istorie!

Dar poate că am făcut altceva!... Ei bine, acest altceva s-a făcut, există, dar e mult mai greu de înţeles, de remarcat, căci nici nu se lasă uşor de văzut, cel mai adesea nu este pipăibil, nu bate la ochi, nici nu te trage de mână să-i bagi de seamă fiinţa. Ci îl descoperi încetul cu încetul, trăind viaţa măruntă, de zi cu zi, care este, la tot pasul, ca o respiraţie, marcată de semnele discrete ale unei culturi a sufletului, a sinelui, ce umple de uimire şi încântare pe orice om de bună credinţă care ajunge să ne cunoască în ceea ce este autentic şi străvechi românesc. (Vezi, printre altele, cazul lui N.Steinhardt...)

Din acest mileniu de boicot al istoriei românii ies, printre altele, înarmaţi pentru o viaţă socială cu o legislaţie proprie, vestitul, în tot evul mediu, jus valachicum, de care noi, cei de azi, nu ne-am priceput să ne minunăm îndestul. Şi cum să nu te minunezi când, conform acestui jus valachicum, variantă sau replică "dacizată" a dreptului roman, ni se propune, ca principiu, bunăoară, să distingem de hoţul nărăvit pe cel ce fură de nevoie şi să-l iertăm! Cel despre care se dovedeşte că a furat constrâns de condiţiile existenţei sale, pentru a se salva pe sine şi pe ai săi, copiii de acasă, să fie iertat!... Aşa glăsuieşte jus valachicum! Ce mare victorie a spiritului se află în acest principiu!... Care victorie, a cărui împărat ori general, asupra cărei armate, asupra căror duşmani, se poate compara cu victoria repurtată astfel de români asupra duşmanului ce-l purtăm fiecare în noi, victorie consfinţită prin lege şi datină spre a se repeta cu fiecare generaţie acest principiu de drept românesc! Cine fură de nevoie, pentru a supraviețui, să fie iertat!

În lumea toată dreptul roman este un model de logică juridică, de întruchipare a ideii de justiţie. "Adevărata cultură, spunea Tudor Vianu, constă în transformarea ideilor în sentimente". Nu oare tocmai asta face, faţă de dreptul roman, jus valachicum al nostru? Nu vine oare acesta din urmă în completarea primului, spre a-l mlădia, organic, după marea schimbare ce se produsese în conştiinţa lumii îndată după elaborarea principiilor de drept roman, când apare şi se răspândeşte învăţătura creştinească, morala acesteia, duhul iubirii şi-al iertării între oameni, pe care românii l-au trăit mai autentic, se pare, decât oriunde în altă parte a Europei?

Mă încumet chiar să pun în balanţa unei judecăţi drepte, liberă de prejudecăţile îndătinate, două simboluri, dintre cele mai sensibile: piramida, ca simbol şi împlinire a voinţei de a face istorie, de a rămâne în istorie, şi ia românească, mai puţin, chiar deloc simbol, în menirea ei firească de a înveşmânta şi de a da un plus de mândreţe trupului omenesc, dar capabilă să sugereze esenţa gestului românesc de a refuza istoria, vreme de un mileniu. Întru cât sunt comparabile ia şi piramida? Întru destul de multe, căci şi piramida acoperă un trup!... De asemenea, cu trudă se face şi una, şi cealaltă! Cu geniu! Dar al cui, în cazul piramidei? În nici un caz al celor ce, transformaţi din fiinţe umane în animale de povară, şi-au trăit viaţa de sclav împingând la bolovanii imenşi de piatră! Poţi oare despre aceşti sute de mii de oameni, a căror umanitate a fost dispreţuită şi anulată, al căror trup a fost înjosit pentru gloria unui stârv, poţi oare spune despre aceşti nefericiţi care au ridicat piramidele că au făcut istorie prin truda lor degradantă şi perfect inutilă?

Avem, aşadar, de o parte aceste monumente colosale ale dispreţului strivitor faţă de fiinţa umană şi, pe de altă parte, în celălalt taler al balanţei, uşoară ca un fulg, pânza de un cot pe care s-au adunat cu migala unor mâini îndrăgostite atâtea frumuseţi spre a-l împodobi cu ele pe omul cel mai de rând, pe tot românul! E atâta drag de viaţă şi de oameni în gestul înveşmîntării lor cu cămeşa albă ori ia înflorate ca nişte colţuri de rai, e atâta respect pentru fiinţa umană în ia şi-n toată civilizaţia românească tradiţională, adică în acea civilizaţie cu care ne-am ales în urma unui mileniu de retragere din istorie, din istoria cea bezmetică, încât nu te poţi mira îndestul de caracterul înşelător al aparenţelor după care, la prima vedere, ai fi zis că e atât de lamentabilă şi întristătoare abţinerea românească de a face istorie, vreme de un mileniu!

Civilizaţia? Ce e civilizaţia dacă nu respectul faţă de fiinţa umană?! Cultul fiinţei umane!... Acceptând această definiţie, a cărei slăbiciune ne e greu s-o vedem, încă şi mai greu le va fi celor care, între oameni serioşi şi de bună credinţă discutând, vor pune în discuţie, vor pune la îndoială funcţia civilizatoare a românilor în spaţiul, nord sau sud-dunărean, în care s-au desfăşurat! Românii au creat o civilizaţie proprie, extrem de originală, care a avut o mare putere de seducţie asupra altor neamuri, învecinate. O civilizaţie populară, anonimă, adică a tuturor, şi prin aceasta extrem de vie, de pătrunzătoare în sufletele oamenilor, modelându-le cu grijă, înfrumuseţându-le, înnobilându-le. Căci acesta e şi atributul esenţial al civilizaţiei româneşti: grija pentru sufletul omenesc, partea cea mai de preţ a lumii întregi! Respectul omului, ca valoare fără egal! Al omului om! Al omeniei!

Când la sfârşitul primului război mondial s-a discutat la Paris şi Versailles pacea europeană, clădită pe ideea de justiţie internaţională, instituită prin respectul principiului naţionalităţilor, când s-au găsit, tot atunci, contestatarii drepturilor româneşti care să se îndoiască asupra capacităţii româneşti de a crea, de a (se) civiliza, delegaţia română a pus la dispoziţia celor gata să ia în discuţie asemenea braşoave colecţia de proverbe româneşti adunate de G. Zane. Atât şi nimic mai mult! Să precizăm, pentru cei ce n-o cunosc, cum arată această colecţie: publicată între anii 1895 şi 1903 (1912), ea cuprinde zece volume, format mare, cu un total de 7.922 de pagini. Şi să ne întrebăm: în tezaurul folcloric al cărui popor european se mai poate afla ceva comparabil colecţiei Zane, colecţie pe care cercetările folclorice o dovedesc a fi... incompletă? Cu toate cele zece volume ale ei! Au nu s-ar cuveni să vedem în mileniul de tăcere românească un motiv extrem de serios pentru a reconsidera înţelesul şi cuprinderea noţiunii de istorie? Au numele de istorie nu-l merită mai curând efortul românesc de a edifica sufleteşte omul, de a-l împodobi lăuntric şi de a-l creşte, de a-l spori, căci numai aşa omul putând aspira la o împlinire: de sine şi a sinelui?

Evident că există două istorii! Una vizibilă şi cu ochiul liber - şi, poate, de aceea, înşelătoare – de care s-au preocupat până acum îndeobşte istoriografii, axată pe ideea de eveniment, şi o altă istorie, invizibilă pentru cei pripiţi să aibă o părere, o istorie a marilor şi lentelor procese de transformare la nivelul etnic al conştiinţelor, al spiritualităţilor. Dacă vedem în om ceea ce el este, o fiinţă conştient perfectibilă, apoi trebuie să se cheme istorie tot ceea ce ţine de perfecţionarea omului în ceea ce are el specific uman: mai mult ca orice sufletul, conştiinţa de sine! Spiritul! Mutând pe acest teren întrebarea "ce au făcut românii vreme de un mileniu, când documentele istorice nu s-au arătat vrednice să-i consemneze?", răspunsul devine extrem de complex şi de gingaş, dar şi inaccesibil celor deprinşi cu prejudecăţile comode, simplificatoare. Pentru ceilalţi, care ar putea înţelege un asemenea răspuns, oferim, deocamdată, rezumatul cel mai succint ce-l putem imagina ca răspuns la întrebarea de mai sus: "Ce-au făcut, deci, românii vreme de un mileniu?" Simplu de spus, poate că şi de înţeles pentru cine e făcut să înţeleagă: "Românii, vreme de un mileniu, au învăţat să-şi dea bună ziua!"... Exact aşa! Căci nu-i de colo să-i auzi, când doi oameni îşi întretaie drumurile, chiar fără să se cunoască unul pe altul, zicându-şi:
- Bună ziua!
- Bună să-ţi fie inima!
Oare nu e uimitor să-i doreşti cuiva să fie bun, cumsecade?! Și nu e încă și mai deosebit faptul că prin această urare ştii că-i vei face plăcere „celuilalt", că vii astfel în întâmpinarea şi în sprijinul unui efort, pe care în lumea românească tradiţională îl făcea tot omul, efortul de a fi mai bun, mai drept, mai cinstit! Lucrul acesta este absolut uluitor!

Pe alte meleaguri, unde istorie s-a făcut cât poţi cuprinde, „celălalt" este iadul însuşi! „L'Autre c'est l'Enfer!"... (Jean Paul Sartre, parcă). Pe aici, pe la noi, care am boicotat istoria şi ne-am complăcut într-un „anistorism" demoralizant pentru cei ce se lasă mai uşor amăgiţi de ceea ce văd la alţii, luând mai greu aminte la ceea ce avem noi şi alţii nu au, deci ce avem noi mai deosebit e că celălalt este nădejdea noastră de mai bine, celălalt este mai bunul decât noi înşine! Şi de aceea ni-e aşa de drag.
Bunică-meu Stan, pomenit în dedicaţia acestor pagini, obişnuia să se roage la icoane, seară de seară, în cuvintele: Doamne, păzeşte-mă să nu fac rău nimănui!... Şi nu era decât un oarecare econom de oi, cioban, vreau să zic. Şi se ruga la Dumnezeu să-l apere nu de răul ce i l-ar fi putut face alţii, ci de răul ce l-ar fi putut el face, fie şi fără voia sa, altuia. Românii au avut tăria să ajungă la asemenea performanţe sufleteşti în numai o mie de ani! Extrem de scurt interval dacă luăm aminte în jur, de jur împrejurul globului, la celelalte seminţii şi popoare, la celelalte civilizaţii! La lumea în care trăim azi.

Formula din titlul acestui capitol a fost lansată, precum se ştie, de Lucian Blaga: românii au boicotat istoria. Lucian Blaga e şi unul dintre gânditorii cei mai sensibili la existenţa şi manifestările unui fel de a fi românesc. Mai mult poate decât în alte culturi, cărturarii români cei mai de seamă s-au pronunţat în chestiunea acestui stil naţional, românesc, de cele mai multe ori pentru a-l apăra de falsificatorii cu voie sau fără voie, insensibili la autenticitatea specificului românesc. Căci acest stil de viaţă inconfundabil constituie isprava cea mai glorioasă a poporului român, dobânda binemeritată la capătul acelui vestit mileniu, mileniul de reculegere românească.[1]
-----------------------------------------------------------
[1] Din volumul Transilvania. Invincibile Argumentum footer