Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie B?descu   
Joi, 06 Decembrie 2012 17:03
Prof. univ. dr. Ilie B?descu, art-emisBlestemul unui neam:
Tinerii cu „inimi b?trâne"
„Iar noi locului ne ?inem,// cum am fost a?a r?mânem." (M. Eminescu).

Un neam se ?ine de locul lui ca s? poat? d?inui. Pentru c? locul lui de pe p?mânt are un corespondent al s?u în cer. Neamul î?i propag? fiin?a în timp ?i peste timp prin genera?iile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului ?i pot expune fiin?a neamului la teribile r?t?ciri. Mul?i î?i imagineaz? c? problema sentimentului de neam este o chestiune anacronic?. Modul de raportare la aceast? realitate sufleteasc? poate fi unul inadecvat, dar aceast? realitate ea îns??i nu este nici sincronic? nici anacronic?, este pur ?i simplu real?. Pentru limpezire, s? facem o necesar? revenire la chestiunea specificului na?ional, cea mai reprezentativ? form? de specificare a genului omenesc.

„Cum se înve?nicesc românii?"

În sociologie se spune c? „specificul na?ional" este o chestiune de „apartenen??". Îns? apartenen?a este o chestiune declarat?. Eu m? declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declar?, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purt?torul unei tradi?ii. Acesta este con?inutul obiectiv al identit??ii care face din eul meu o realitate, ceva real ?i deci specificat. F?r? specificare, eul meu este pur? virtualitate, iar ca aser?iune, este o abstrac?ie. Prima tr?s?tur? a acelei istorii este una de esen?? spiritual?, c?ci se refer? la modul concret istoric ?i durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea r?ului, a r?spuns provoc?rilor existen?ei începând cu prima provocare, aceea a timpului ?i a spa?iului. Provocarea timpului vizeaz? un r?spuns la întrebarea „cum m? pot sustrage mor?ii?" sau, ?i mai precis: „cum m? înve?nicesc?". Sigur c? un ins poate ocoli aceast? întrebare, dar nu poate ocoli esen?a ei, faptul îmb?trânirii, care, pân? la urm?, îl arunc? fa??-n fa?? cu timpul ?i, dac? nu mai are timp, este semn c? a fost învins, a murit, adic? n-a existat în timp, ?i, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbe?te" prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca ?i cum el nici n-ar fi existat pe suprafa?a existen?ei, sub partea de cer d?ruit? lui. Sau, ceea ce e acela?i lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin via?? ca gâsca prin ap?, adic? nici n-a tr?it, a fost mort înainte de a se trezi la via??, el a fost un adormit. În teoria imita?iei, a lui G. Tarde, se spune c? insul este purtat de „somnambulismul" imita?iilor, adic? starea social? este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inova?iile. Deci, chiar ?i în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenen?ei, a identit??ii, doar c? a fost vehiculul ei incon?tient, pasiv, adic? eul s?u a fost ca ?i inexistent. De?i are identitate, egologia lui identitar? a fost ?i este egal? cu zero. Timpul colectivit??ii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodat? pragul con?tiin?ei de sine, al sineit??ii libere. Adic? n-a îmbr?cat forma timpului subiectiv, al timpului tr?itor, care este fatalmente ?i timp moral, c?ci prin mine se dezleag? chestiuni cum este aceea a binelui ?i a r?ului, a iubirii ?i a urii, a suferin?ei mântuitoare ori a suferin?ei absurde etc. Problema mea ca român în timp ?i peste timp este deci aceasta: „cum se înve?nicesc românii?" (sau, la scar? strict istoric?: cum se perpetueaz? ei în ?i prin timpul lor, tr?it de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dac? nu cumva timpul colectiv însu?i, al unui popor, nu cap?t?, în anumite epoci, aceea?i „decerebrare", adic? dac? nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectiv? s? nu se ridice la forma con?tiin?ei de sine active, ofensive, adic? la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în ?i prin mijlocirea genera?iilor sale. Pentru c? popoarele î?i propag? fiin?a prin mijlocirea genera?iilor trec?toare.

Genera?iile trec, dar fiin?a neamului r?mâne.

Genera?iile trec, dar fiin?a neamului r?mâne. Îns? la scara vreunei genera?ii exist? riscul neasum?rii neamului, al unei atât de sl?bite con?tiin?e de neam, încât pe durata secven?ei sale istorice neamul î?i pierde cu totul consisten?a ?i puterea spiritual?. Acea genera?ie a venit pe lume deja îmb?trînit? ?i a r?mas a?a, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însu?i. ?i atunci ne putem întreba, dac? nu cumva ?i popoarele vegeteaz?, în atari perioade, la scara unor asemenea genera?ii, trecând prin timp str?ine de fiin?a lor, insensibile la „duhul", la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitar? vid?, golit? de con?inut, tr?dând un s?zut sentiment al identit??ii, al sinelui etnic. Genera?ia aceea ar fi o genera?ie alienat?, obosit?, una prin care fiin?a neamului î?i pierde vlaga, se arat? vl?guit?, decerebrat?, obosit?. ?i tot astfel, exist? in?i dar ?i genera?ii atât de puternice în sentimentul lor de neam c? nu le po?i gândi decât prin tr?s?tura tinere?ii. Genera?ia interbelic? ne apare ca o genera?ie tân?r?. Genera?ia Labi? la fel. De câte ori pa?ii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei genera?ii, care a înobilat neamul românesc ?i cultura român?, am avut sentimentul c? p??esc lâng? tinerii cei mai lumino?i, radiind de str?lucire, de vigoare, de frumuse?e, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. ?i tot a?a mi s-a întâmplat s? p??esc, din nevoin?a contemporaneit??ii, pe lâng? tineri atât de b?trâni ?i a?a de vl?gui?i c? am amu?it de mil? ?i uimire. A?a de tineri ?i cu „inimi a?a de b?trâne ?i urâte", cum spune poetul. Timpul este, iat?, categorie obiectiv? ?i totodat? categorie tr?itoare. Pentru fiecare, la rând, ins ?i genera?ie, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct ?i deopotriv? prin mijlocirea genera?iei mele, sunt purt?torul acestei întreb?ri asupra modului în care îmi trec/petrec fiin?a etnic? prin istorie, c? vreau ori c? nu vreau. ?i, în final, m? adaug la neamul din care fac parte ori m? scad din ve?nicia lui, adic? existen?a mea este un „sc?z?mânt ontologic".

P?r?sirea neamului te sminte?te.

Când r?spund unei asemenea întreb?ri (dac? r?spund), eu m? descop?r în ipostasul general al celor care tr?iesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împ?rt??it? de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor ?i de dup? ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu m? înve?nicesc în secven?a de istorie care-mi revine prin darul vie?ii numai prin ?i numai dac? m? pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceea?i apartenen?? cu mine, ca unii pe care-i port în fiin?a mea; în caz contrar, eu sunt un e?ec. Deci omul este locul bun sau r?u al existen?ei ?i acesta este sensul acelei afirma?ii din limba român?: „omul sfin?e?te locul". Pentru om, a?adar, intrarea în existen?? este ca o plonjare într-un ocean de poten?iale risipiri, de teribile r?t?ciri, de vântur?ri (atractul plec?rii din fiin?a neamului), de împrejur?ri pierz?toare (xi), din care se poate sustrage f?când bine, s?vâr?ind fapte bune, prin munc? ?i statornicie (?i), iar la toate acestea vegheaz? Dumnezeu (existen?a este „ograda lui Dumnezeu", este „gr?dina divin?" - ?). Cu fiecare, a?adar, ca ins ?i ca genera?ie, se împline?te o spe?? etnic? ori, din contr?, se risipe?te, se pierde pur ?i simplu o ?ans? obiectiv?. Cu fiecare dintre noi, fiin?a social? numit? popor sl?be?te („se scade") ori se înt?re?te („se adaug?"). Asumându-mi neamul dezb?trânesc (m? adaug fiin?ei sale nemuritoare), netr?indu-l, îmb?trânesc cu o vitez? teribil?, m? întunec, nici nu-mi pot aminti c? am tr?it, c?ci îns??i amintirea este un proces de memorie colectiv?, cum ne înva?? Jung. Nimic nu se adaug? în lume decât prin fiin?a moral? a popoarelor, care nici nu memoreaz? „întâmpl?rile" altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental ?i implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul c?, etimologic, „întâmplare" vine de la „in templum"?! Iar „templum" înseamn? ?i „locul unde augurii observau auspiciile", „loc consacrat pentru auspicii" (deci cadru al profe?iei, al proorocirii), dar ?i „tribun? pentru discursuri, senat", adic? spa?iu al legitim?rii lucrurilor ?i faptelor, aspect înt?rit de sensul tare al termenului care este acela de „templu", „loc sacru", „sanctuar". Apartenen?a la un neam te sfin?e?te. P?r?sirea neamului te sminte?te, ba te poate ?i îndr?ci, te arunc? în transa diavoleasc? a înjur?turii de neam, spumegat? ?i urât mirositoare, atestând demonul mut dinl?untrul fiin?ei tale stâlcite. Neamul este o variant? a Gr?dinii Raiului, l?sat? de Dumnezeu în lume sub forma virtualizat? a darului identit??ii. A-l cultiva înseamn? a dobândi actualizarea gr?dinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamn? a pierde Raiul, a l?sa în paragin? cea mai de pre? gr?din? ?i singura cas? a fiin?ei care este neamul t?u ?i limba pe care acesta o vorbe?te cu evlavie, neru?inat (ce penibil? este fuga de limba român? în universit??i, în institu?ii etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofistica?i de azi, cât de mândri sunt de credin?a lor ?i de faptul c? vorbesc române?te, c? sunt purt?torii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastr?-i o comoar?". ?i de câte ori, vai!, s-au sim?it ru?ina?i c? sunt români, c? vorbesc române?te, c? sunt de o stirpe cu sfin?ii ?i martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiie?te, în chip netrebnic, s?-i memoreze cum se cuvine.

„Liturghia cosmic?".

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, s? confirme caracterul sfin?it (d?ruit) al existen?ei; prin via?a d?ruit?, prin fapte bune, prin voca?ie (expresia personalizat? a harului) poate ?i se poate ad?uga „gr?dinii" vie?ii, ori o poate urâ?i, murd?ri, degrada, dezgr?di, prin pofte, dez m??, nelimit?, nes?buin??, nesim?ire de sine însu?i ?i de neamul s?u etc. El este „locul" (y) în care se rezolv?, iat?, ecua?ia existen?ei ?i, deci, chestiunea r?ului. Românii, a?adar, se înve?nicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop (aducând la dimensiune vertical?, ascendent?) concep?ia despre munc?, stabilitate, vecin?tate etc., adic? tocmai „spa?ialitatea", dimensiunea orizontal? a existen?ei. Altfel spus, am putea r?spunde c? românii r?spund întreb?rii timpului prin ceea ce Mircea Eliade a denumit cre?tinism cosmic, înve?nicirea naturii ?i a convie?uirii, iar tehnica folosit? este „liturghia cosmic?", proiectarea existen?ei în taina particip?rii mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta mioritic?. Acest fel de a fi, a sim?i, a gândi ?i a ac?iona împreun? cu ceilal?i se fixeaz?, la rândul s?u, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun ?i de a schematiza temele vie?ii zilnice. Thomas ?i Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale. Gra?ie lor, omul poate organiza existen?a, iar defec?iunea lor dezorganizeaz? societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare" sau feluri pilduitoare de a fi „înv???turi spirituale". Când aceste înv???turi sunt împ?rt??ite de popoare, prin genera?iile lor, le numim „înv???turi populare" sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste înv???turi sau nu ?i, în acest din urm? caz, ele se îndep?rteaz? pân? la înstr?inare de popoarele peste care superfeteaz?.

Cine se leap?d? de neam se poate lep?da ?i de Dumnezeu.

Popoarele au memorat numai acele înv???turi care cuprind secretul manifest?rilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purt?tor al vasului tainic al împlinirii fiin?ei colective, adic? un „preot al crea?iei" ?i al p?rt??iei cu neamul. Unii poart? acest vas al darurilor cu toat? responsabilitatea, al?ii, din contr?, îl arunc? mereu, c?ci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invita?ie la slujire ?i deci ca un prilej de relua t? împlinire a menirilor spirituale, de fiin?? ale insului. Încât timpul t?u, d?ruit ?ie prin darul vie?ii, poate fi interval de gra?ie, adic? de manifest?ri împlinitoare ?i deci de bucurie, ori, din contr?, poate deveni un cadru de nesfâr?ite risipiri, de via?? f?r? sens, de suferin?? absurd?. Insul purt?tor ?i împlinitor de daruri este destinat, iat?, gra?ierii. Din contr?, cel ce nu contene?te s? risipeasc? darurile, în frunte cu darul apartenen?ei, î?i risipe?te îns??i via?a, o transform? în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, c?ci, în loc de a împlini darurile, le risipe?te, le arunc? de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu p?gânismul. Lep?darea de neam este, iat?, act antiliturgic, liturghie întoars?, antecamera apostaziei. Cine se leap?d? de neam se poate lep?da ?i de Dumnezeu. Spunem c? insul acela dispre?uie?te înv???turile gra?ierii, care ne înva?? calea spre mântuire ?i alege, în schimb, înv???turi false, c?ci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adic? pseudoînv???turi zidite de înv???tori mincino?i, de îndrum?tori ?i ini?iatori în „cultul" r?sturnat al pierderii ?i al nimicirii.
-----------------------------------------------------------
[1] Subtitlurile au fost extrase din textul original ap?rut în revista Clipa http://www.revistaclipa.com/6851/2012/09/cronica-civilizatiei/blestemul-unui-neam-tinerii-cu-„inimi-batrane" footer