Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană", fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului.

La începuturi banii aveau acoperire în aur, apoi acoperirea era în mărfuri. Astăzi, dupa părerea specialiştilor, numai o treime din bani au acoperire. În aceste condiţii convulsiile economiei mondiale au o logică financiar-bancară. Dar ambiţiile unei economii mondiale unitare şi evident cu un sistem bancar mondial cu două-trei monede într-o lume atât de eterogenă, bulversată economic şi politic se pare că duc spre un eşec. După căderea „lagărului socialist european" toate păreau bune şi frumoase dar capitalismul şi-a arătat destul de repede (după mai puţin de 20 de ani) limitele. Altminteri binecunoscute dar ignorate cu bună ştiinţă de mai marii lumii. Criza sistemului capitalist chiar s-a deovedit a fi ciclică. În anul 2008 a revenit în forţă şi a zguduit din temelii lumea capitalistă mărită. Măsurile energice luate de mai marii finanţelor mondiale (în frunte cu FMI şi Banca Mondială) păreau că dau rezultate. Deşi, în sens negativ, există un precedent, demn de luat în seamă, numit Argentina. Pe care aceste bănci nu au putut să o salveze, ba chiar au afundat-o economic (s-a echilibrat, într-o oarecare măsură, prin forţe proprii) dar era „un ţărm mult prea îndepărtat" ca să ne sperie pe noi, europenii. Dar n-a fost aşa. Veriga slabă s-a numit balcanica noastră surată, Grecia. Un caz izolat? Nici vorbă: au urmat Irlanda şi Portugalia flancate îndeaproape de marile puteri economice şi politice mondiale, Italia şi Spania. Şi astfel criza unui sistem politic, capitalismul, care devenise „visul de aur" (şi) al ţărilor din Europa Centrală şi Estică (foste socialiste) s-a prelungit. Robert Zoellink, şeful Băncii Mondiale avertizează: „Pieţele financiare vor simţi arşiţa verii lui 2012 mai ceva ca la marea panică din 2008".

În România, la graniţa dintre milenii, a devenit un „sport naţional" să te împrumuţi de la bănci. Banii împrumutaţi folosiţi în consum, în investiţii falimentare sau transferaţi în străinătate s-au epuizat repede şi, logic, s-a ajuns în fundul sacului. Pentru a se salva cele 41 de bănci din România, în frunte cu B.N.R., „au înghiţit" după unele informaţii demne de încredere cam 80% din banii împrumutaţi de la organismele financiare mondiale... ca nu cumva să avem bancheri şomeri. Şomeri sunt muncitorii sau intelectualii. Şi îndeosebi tinerii. Că doar n-o să vedem bancheri „la munca de jos". În disperare de cauză un bancher român (nu-i dăm, deocamdată, numele) propune măsuri foarte drastice, ca în trecute vremuri pentru datornici. Nu şi pentru cămătarii moderni. Se ştie că faimosul Al Capone a fost condamnat, în 1931, la 16 ani de închisoare pentru evaziune fiscală, nu pentru numeroasele crime săvârşite de el sau ordonate de el.