Revista Art-emis
Bruxelles - Un topos malefic PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 18 Noiembrie 2012 18:00
Prof. univ. dr. Ion Coja
Un text frumos scris, dar gândit pe jumătate.

Am primit acest text de mai multe ori. Cred că merită pus în discuția cititorilor de pe acest site. Imi voi permite să fac eu primul comentariu, nu pentru a da „tonul la cântec", ci doar pentru că este vorba de o opinie critică, așa cum rezultă și din titlul de mai sus, pus de mine.

Alin Fumurescu preda filosofia politică la Indiana University-Bloomington (deocamdată). „Până acum am făcut medicină, am condus sau/şi colaborat la mai multe publicaţii: Nu, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche. Ma târăsc prin peşteri, am scris piese de teatru (una jucata la Teatrul Naţional Tg-Mureş, alta la Teatrul Naţional din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate în Ştiinţe Politice (unul în Franţa, celalalt în U.S.A.), am explorat un afluent necartat al Amazonului, iar când mă satur de stat pe canapea mă caţăr pe munţi sau leşin de caldura prin deşert. Habar nu am ce voi face în continuare."

„Dor de România?!?" - Un text care ne doare, un text frumos scris, dar gândit pe jumătate. Autor: Alin Fumurescu

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată până şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limită. Sunt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiaza, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat! Oamenii au uitat să-şi vorbeasca şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunavoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te imbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă: mulţumesc, buna ziua!, ce mai faceţi?, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din câte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la banca, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai până la jumătate. Hai, maximum până la trei-sferturi, după care „e bine şi-aşa", se schimba brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adânci, barbatii - atâţati în animalicul lor. Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul râind) pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi da ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectura, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acopera ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în miinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.

Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pământ, lasată să se iroseasca sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un S.R.L.. Al lor. Preoţia se vinde şi se cumpară, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo până colo, punându-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetua senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în Romania să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decât „dincolo" la preţuri mai mari decât „dincolo", la salarii mai mici decât „dincolo". Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugărului de a lasa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practica mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cât mai mare şi cât mai repede. Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretinda să plateşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze ca „nu e drept". Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii ramân de izbelişte, devoraţi de oboseală, precaritatea materială, visele consumeriste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiti metafora - la morgă nu funcţioneaza nici frigiderele, nici aerul condiţionat.

Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare. Ai senzaţia ca ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce intreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai spera, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în fata televizorului sau pur si simplu epuizati, preferind să se lase condusi. Direct în stilp sau în şant. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de initiaţivă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţinează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sunt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputând comunica între ele, neputându-se uni şi acţiona în front comun, sunt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuând mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspată, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de initiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat si mai confuz, realizind că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine... impotriva prostiei zeii insişi luptă in zadar...

Comentariul meu:

Am primit azi, de la dl Ș.A. textul de mai sus, scris cu talent și vervă, cum stă bine unui text polemic. Cred că așa poate fi încadrat strict literar vorbind: text polemic. Cu cine în polemică? Ai zice că domnul Fumurescu, un om plimbat pe toată planeta, intră în polemică cu însuși neamul românesc, în ipostaza sa actuală.

Întâmplarea face să primesc tot azi și să trimit să fie postat pe site un interviu acordat de domnul Vasile Șoimaru, cel care a colindat și dânsul lumea, peste tot unde a aflat că bate o inimă de român, și a scos un album extraordinar de frumos și de util. Util cui? În primul rând românilor care au fost fotografiați și chestionați în cuprinsul volumului, adică românilor risipiți de istorie în toate direcțiile şi uitați de toate guvernele de la București.

Drept care, încercând să dau sens și noimă întâmplării, voi cita din domnul Șoimaru. Întrebat care este, după părerea sa, defectul major al poporului român, dl Vasile răspunde astfel: „Răspund în şapte cuvinte: Un neam întreg nu poate avea defecte! Noi, românii, zi şi noapte trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid! Acest Neam nu poate fi blamat, dar se încearcă acest lucru prin diferite vicleşuguri mediatice. Cei ce ponegresc popoare, dacă nu se vor opri la timp, vor ajunge să fie blamaţi de cele 7 miliarde de pământeni de pe glob. Unii ne consideră chiar un popor ucigaş, învinuindu-ne pe nedrept de diferite păcate, inclusiv de genocid, uitând să se uite sub propriul nas naţional şi să-şi numere crimele şi păcatele. Etniile mari şi cele mici sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie «etnovore», înghiţând etniile mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râşniţă de tocat naţiuni. Ea a şters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 milioane de km pătraţi, prin diferite metode fasciste, bolşevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!... Dar i-a venit şi ei rândul şi, în 1991, a dispărut de pe mapamond. Sârbii din fosta Iugoslavie nu recunoşteau drepturile naţionale ale naţiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc şi Banatul de Sud etc. Şi, unde-i azi miniimperiul iugoslav? Sârbii au rămas şi fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naţionale ale românilor timoceni. Îi va veni rândul şi Federaţiei Ruse dacă nu-şi va revedea politica (de asuprire!) naţională a etniilor care mai vieţuiesc pe întinsurile ei. Nici Ucraina nu are mari perspective favorabile cu politica ei imperială faţă de minorităţile naţionale, în primul rând faţă de cea românească, divizată artificial în români şi moldoveni..."

Doare și ce spune domnul Șoimaru, doare și ce scrie domnul Fumurescu. În schimb nu mă doare Vasile Șoimaru, ci mă doare domnul Fumurescu. Senzația asta o am. Că mai mult decât cele scrise de domnul Fumurescu, și care dor tare de tot, mă mai doare însuși domnul Fumurescu. Un om atât de excepțional! Citindu-i palmaresul, scurtul C.V., și apoi citind textul, ești decepționat: numai atât, numai ce vede? Dar înțelesul, înțelesurile celor descrise sau povestite, unde sunt? Dacă nu le evidențiază un autor atât de dotat, cine, pe urma sa, să vină să dea explicațiile cu care textul domnului Fumurescu rămâne dator?

Oare lucrurile au numai suprafață? Cauze nu există pentru (d)efectele constatate? Mai ales atunci când (d)efectele sunt atât de nenorocite, de deznădăjduitoare!

Domnul Fumurescu scrie cu mult rafinament, este un maestru al formulei memorabile, șocantă, dar și potivită. Este un ins grozav, te simți bine, ca român, să ai astfel de compatrioți. Sunt sincer uimit, uluit chiar, de palmaresul său, atât de variat și cu performanțe atât de deosebite în fiecare domeniu. Părerea unui astfel de performer nu poate fi decât atent cercetată, cu predispoziția de a ți-o însuși. Mă bucur dintotdeauna când dau de un român mai „performant" decât mine.

De regulă, citesc un text și cu gândul de a găsi ce e de corectat, de îndreptat. Nimic, în textul domnului Fumurescu. Ci trebuie numai ceva adăugat. Mai multe. După mintea și inima mea lipsește mai ales încercarea de a înțelege ce se întâmplă. De a găsi explicații, cauze și, de ce nu?, vinovați. Mai ales vinovăția trebuie atent căutată și stabilită. Nu poți lăsa toată vina pe umerii celor aflați la capătul lanțului trofic social, pe care ai vrea să-i ajuți, dar n-o mai poți face, e prea târziu! Îs pierduți în neagra veșnicie.

Cum s-a ajuns aici?

Fie, domnule Fumurescu! Este prea târziu să mai faci ceva pentru acest popor, acest neam bezmetic și cum mai spuneți dumneavoastră că este. Dar cum s-a ajuns aici, ce s-a întâmplat până acum de-am ajuns pe fundul prăpastiei nu vă interesează? Nu vă întrebați cine a profitat de lipsa dumnevoastră din Țară? Cine și-a făcut de cap în timp ce dumneavoastră corectați cartografia Americii de Sud?! Iar când ați luat calea deșertului, ca marii profeți de odinioară, la ce v-ați gândit acolo, în pustie? Ați stricat măcar un gând pentru nevolnicii rămași acasă, scurmând în cenușa de la gura sobei?

Încerc să continui și simt nevoia să mai citesc o dată filipica domnului Fumurescu. Chiar așa îl cheamă pe domnul autor sau Fumurescu este un pseudonim? Aud prima oară acest nume. Frumos nume. Și potrivit. Va fi greu să-l uit.

La a două lectură textul pare și mai adevărat! Mai adevărat decât crede însuși autorul. Fraza esențială: în România există și niscai enclave de normalitate și de bun simț, de profesionalism și seriozitate, nu sunt chiar așa puține cum i se pare autorului: „În fața acestor oameni, care se încăpățânează să dea ce au mai bun din ei chiar și în aceste condiții (pe care tu abia reușești să le suporți în trecere), îți vei pleca fruntea și te vei simți inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare și probabil că e adevărat." Da, domnule Fumurescu, s-ar putea ca lucrurile chiar așa să stea. E și logic să fie așa, doar dintotdeauna cei care conduc sunt în/o minoritate, iar atunci când țara este condusă de niște secături, e foarte probabil ca în acea țară secăturile să fie în minoritate. S-ar părea că există o lege socială a minorității. Într-un grup social, cei care ajung să conducă sunt o minoritate: o minoritate de deștepți versus majoritatea de nătărăi, o minoritate de ticăloși față de naivii majoritari ș.a.m.d.. Poate că acesta nu-i decât un sofism, dar spuneți că și alții cred la fel, cum că grupurile de oameni care gândesc normal, care gesticulează și acționează omenește, cu bun simț, cu bună creștere, nu sunt puțini în România, ba s-ar putea să fie majoritari. După mine, chiar sunt majoritari.

„Probabil e adevărat"?!

V-a trecut prin cap gândul acesta și nu v-ați dat seama că acest gând anulează tot zbuciumul și patosul polemic din textul dumneavoastră. Atât de reușit ca exercițiu, repet, stilistic. Ce valoare mai are toată diatriba dumnevoastră dacă admiteți că „probabil e adevărat"?! Dacă e adevărat că printre români sunt majoritari oamenii-oameni, ce sens mai au cuvintele grele cu care i-ați pecetluit?! La noi lumea, în majoritatea ei, este conștientă că aparținem unei majorități opuse din toate punctele vedere, inclusiv moral și profesional, minorității cocoțate în fruntea noastră. Cum a fost posibil ca această minoritate să ne încalece? Să ne trezim cu ei în guvern, în parlament? Nu păreți preocupat de această întrebare, de răspunsul corect, la care, din păcate, nu ați știut să ajungeți. Nu l-ați căutat, mai probabil. Altminteri, meditând dumneavostră în pustie la câte și mai câte, a fost încă o dată ne-norocul nostru că nu v-ați gândit și la noi. Poate data viitoare, și veți afla și ne veți spune și nouă cum de am ajuns unde suntem, din pricina cui, cine a mințit, cine a trădat, cine a șantajat ori poate chiar a ucis. Căci, domnule Fumurescu, nu le-a fost ușor nici netrebnicilor care ne conduc. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Ca să ajungă unde sunt, băieții au avut de tras: au mințit, au șantajat, au furat și, când nu s-a mai putut altfel, au ucis, au asasinat! Cu asta au început în decembrie și crimele nepedepsite au continuat, s-au înmulțit! Vă pun o singură întrebare: în cancelariile occidentale se cunoaște mai bine ca oriunde pe câte cadavre, pe câte minciuni, pe câte furăciuni s-au ridicat în funcții „aleșii" noștri. Ca glob-trotter veți fi avut sau veți avea ocazia să-i întâlniți și să-i întrebați pe acești guvernanți mondiali care le-au dat girul unor infractori la toate legile penale, să-i întrebați de sănătate. De ce nu i-ați întrebat până acum? De ce nu ați comis un text la fel de neîndurător și pe adresa celor care sunt primii vinovați de ce pățim noi? Că doar nu poporul ăsta de mitocani și mofluzi, cum ar zice unii că suntem, a adus în decembrie 1989 la București toată floarea cea vestită a K.G.B.-ul, a Mossadului, C.I.A., M6 și toate celelalte oficine care i-au instalat la guvernare, în modul cel mai democratic, pe cei despre care nu suflați o vorbă în neiertătorul pamflet semnat Alin Fumurescu.

Ne-au condamnat la pieire

V-ați permis să scrieți acest text prin care îi îndemnați pe românii din emigrație să nu mai treacă pe acasă, acasă nu mai există pentru ei în România! Dacă aveți curajul cu care ați escaladat Everestul sau Mont Blancul, curajul cu care ați scris acest text, e floare la ureche pentru unul ca dumneavoastră să aveți și curajul de a vedea adevărul propriu zis, de a vedea cine sunt adevărații autori ai decăderii noastre din ultimii 20 de ani sau chiar din ultimii 70 de ani. La Yalta și la Malta nu ne-a invitat nimeni să ne întrebe ce vrem, și ne-au lucrat în lipsă, fără pic de eleganță, de bărbăție. Ba chiar ne-au decis soarta, fără să ne întrebe, fără să ne încunoștințeze măcar. Ne-au condamnat la pieire, nu știm din ce motive, dar sentința nu ne-o comunică nimeni... Și doar este în plină derulare. Este executorie.

Vreți să scoateți Yalta și Malta din ecuația dezastrului nostru și asta vă costă: căci ne propuneți un text neserios, ușuratec, chiar diversionist, cu vocalize și lamentații care prind totuși la publicul românesc, mai departe naiv și credul, ușor de amăgit, ca toți oamenii cumsecade, curați la suflet! Vă dați seama cât de mult ați greșit față de astfel de oameni, din Țară sau din emigrația al cărei purtător de cuvînt aș vrea să știu că nu sunteți?!

Conclavuri de asasini mondiali

Am folosit mai sus cuvântul diversiune. Să mă explic: La Yalta-Malta s-a decis, printre altele, că neamul ăsta românesc, ca și altele, va ajunge mai ușor acolo unde i-au hotărât ei locul, dacă acest neam își va pierde curajul și elanul, dacă vor reuși ei să ne strecoare în suflet sila de noi înșine și alte gânduri negre, decepții sinucigașe etc. Ați știut? Eh, dacă n-ați știut, aflați că textul dumneavoastră se potrivește ca o mănușă cu obiectivele propagandei anti-românești, așa cum au fost ele concepute de cei care pun în practică deciziile de la Yalta-Malta. Și din alte conclavuri de asasini mondiali. V-ați prins cu ei tovarăș, domnule Fumurescu? Nu cred.

Nota bene: Firește, Yalta și Malta nu explică totul. Dar fără a le lua în seamă, nicio explicație a stării noastre de azi nu poate fi găsită. Evenimentele din vara asta ne-au arătat că pe harta anti-românismului instituționalizat mai trebuie adăugat un nume, un topos malefic: Bruxelles. footer