Revista Art-emis
„Reîncarnarea” lui Moş Teacă PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Luni, 08 Noiembrie 2010 00:48
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/autori/Ion-Maldarescu.jpg
Ion MaldarescuZiua de 25 octombrie 2010 a fost una oarecum obişnuită. „Festivista" şi deja demonetizata semnificaţie a „eliberării ultimei brazde de pământ românesc..." a răsunat ca în fiecare an după „şablon", afişat „pe sticlă" şi aruncat pe unde radio. Din multiple puncte de vedere, dar în primul rând din cel al respectării adevărului istoric, afirmaţia este perimată şi ceva cam departe de realitate. Ca de obicei, televiziunile naţionale cât şi cele locale nu au scăpat prilejul să „marcheze" prin imitare - asemenea unor vieţuitoare patrupede - ziua de 25 octombrie, la fel ca pe timpul ocupaţiei sovietice. „Efectul de turmă" s-a manifestat şi de această dată. Nici istoricii autentici, plictisiţi de atâtea vorbe, nu s-au mai revoltat, nu au mai protestat pentru a desluşi şi a expune public nebuloasele în care au fost înveşmântate evenimentele celui de-al doilea război mondial. 23 august 1944 - ziua în care regele a trădat Ţara şi neamul românesc, oastea română şi pe conducătorul ei de facto, a permis facilitarea instaurării unui regim nefiresc. A venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. În cele ce urmează redau un comentariu explicativ:

„Amânarea declarării ca zi a eliberării teritoriului românesc cotropit de armate străine, nu era un lucru singular. La fel se procedase şi în 1877, când, spre a coincide cu ziua de naştere a lui Carol I, la 10 mai, s-a amânat şi modificat data declarării independenţei de stat a României din 9 mai, data reală. În cazul zilei de 25 octombrie 1944 (n.a.) - Ofiţerii armatei române au fost obligaţi de către unele din autorităţile militare ale vremii să achieseze la falsificarea istoriei spre a fi pe placul celui care spera ca în felul acesta să facă oarecum uitat odiosul moment al trădării mareşalului Ion Antonescu, adevăratul salvator al poporului român. De altfel, evoluţia ulterioară în fruntea statului a lui Mihai I a continuat să fie la fel de lamentabilă, reuşind să transforme România într-o colonie de tip sovietic şi condamnându-i pe români la aproape 50 de ani de drame inimaginabile [...]. Chiar dacă acest lucru displace enorm celor interesaţi în ascunderea adevărului, întreaga aşa-zisă domnie a lui Mihai I a reprezentat unul dintre cele mai dureroase momente din istoria poporului român." (Dan Brudaşcu, Agero, Falsificarea istoriei României continuă).

Unul din posturile locale de televiziune a dedicat Zilei Armatei Române o parte din timpul de emisie, gest onorant şi cât se poate de normal în condiţii „normale". Alungat de foştii camarazi pentru rea purtare şi administrare găunoasă, de la conducerea „comandaturii" locale a militarilor în rezervă şi în retragere, un „Moş Teacă" în versiune actualizată mai găseşte pe ici-colo câte un prilej de refulare, o posibilitate de eeliberare a logoreei care nu-i dă pace, numai pentru a fi remarcat. Nu putea scăpa prilejul. Îndoctrinarea comisarilor sovietici pe care i-a avut dascăli la începutul milităriei a lăsat urme adânci în modul său de gândire şi comportament. Admirator al lui Suvorov, al lui Rodion Malinovski şi a unui lung şir de comandanţi ruşi şi sovietici, declară plin de sine, că fost mare luptător, a cunoscut mulţi comandanţi de armate şi... câte şi mai câte. Ros poate de invidia unei competenţe îndoielnice şi pornit împotriva multor generali români, împotriva mareşalului Ion Antonescu şi a campaniei din Răsărit, relatează întâmplările de pe front ca şi cum ar fi participat „pe viu" la luptele de la Odesa, de la Stalingrad şi pe tot frontul de vest. Desigur plăcându-i să se afle în centrul atenţiei, volubil nevoie-mare, Moş Teacă spune vrute şi nevrute, doar pentru ca să treacă timpul. Poate că nu ar fi aşa dăunător, dacă gura ar slobozi doar nerozii cuminţi sau câte o poezie. Din nefericire pentru toţi, pentru camarazii săi în primul rând, afirmaţiile fără acoperire pe care le emite seamănă cu un soi de ramolisment cerebral, iresponsabilitatea mergând până la a-şi macula propriul veston şi epoleţii de paradă, mai mult, stropind cu vopsea neagră peste ceea ce mai rămas din Armata Română, adică pe AMINTIREA ei de acum două decenii. Dacă cineva are „tupeul" de a-l corecta, Moş Teacă deschide foc cu obuziere de 120 mm, pune mitralierele anti-aeriene pe „ţintă" şi... dă-i şi luptă. Partea neplăcută pentru „eroul" nostru este că foloseşte muniţie de război expirată, unele proiectile mai ricoşează şi, culmea obrăzniciei, îl ating tocmai în punctele sensibile, tot pe „înălţimea sa". Uite-aşa uniforma militară se umple de praf, se mai găureşte pe ici-colo şi ce-i mai rău, se murdăreşte. footer