Revista Art-emis
Jaf la Biblioteca Naţională PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Joi, 01 Noiembrie 2012 03:17
Grid Modorcea art-emisNu credeam că o să apuc s-o trăiesc şi pe asta, să văd, în sfârşit, Biblioteca Naţională terminată, dată în funcţiune, clădire care era aproape gata în 1989, dar a trebuit să mai treacă o generaţie ca s-o vedem funcţională, după ce alde Năstase et Co. au tot vrut s-o facă ba sediul guvernului, ba s-o împartă pe parcele, ca şi pe Casa Poporului, adică i-au prevăzut moartea, dar românii au avut încă o dată noroc (nu au cu Teatrul Naţional, care a cam cacaramisito), şi planul iniţial a rămas în picioare. Evident, datorită banilor de la F.M.I.. Care i-a dat numai pentru destinaţia iniţială a clădirii: Bibliotecă! Născută greu, foarte greu, cu forcepsul, având la bază un jaf de proporţii, semnat de firma Aedificia Carpaţi, în care e implicată toată caracatiţa puterii. Cine cunoaşte dedesubturile afacerii, ştie de ce a întârziat atât de mult refacerea şi terminarea Bibliotecii Naţionale. Evident, jefuitorii nu au fost pedepsiţi, dimpotrivă, şi-au continuat cursa! Noi însă suntem fericiţi, caracatiţa nu citeşte cărţi. Acum avem o Bibliotecă Naţională la fel de frumoasă ca şi aceea a Franţei.

Merită să vedeţi acest loc, e o construcţie impresionantă, demnă de o ţară care se vrea în U.E., deşi Ceauşescu nu i-ar fi dat o asemenea adresă în ruptul capului. Dar lui i-au rupt capul alţii, care acum se lăfăiesc în ctitoriile lui. Trăim o nouă epocă a confiscărilor. Azi, noii proprietari sunt şi analfabeţi. De, dacă temelia e ridicată pe jaf! Jaful se răzbună! Au organizat o amplă expoziţie, „Artistul şi Puterea", dar au făcut o varză, sute de tablouri fără nici o legătură cu tema. Dacă „Tripticul pierzaniei" de Ioan Dreptu mai are legătură, deşi e o viziune surrealistă despre apocalipsă, în stilul lui Dali (justificarea e faptul că a fost interzis în comunism), nu există nici o legătură cu lucrările Ligiei Macovei, Bogdan Pietriş, Gheorghe Vânătoru, Spiru Vergulescu, Ion Popescu-Negreni, François Pamfil, Corneliu Baba şi încă zeci ca ei. Sau ce legătură are tema cu lucrarea lui Pacea „Natură moartă cu usturoi", cu „Merele" lui Horia Bernea sau cu ciclul Deltei de Viorel Mărginean! Sunt nişte aberaţii care frizează total diletantismul. Sau e vorba oare de artişti care n-au făcut compromisul cu puterea? Dar asta e altă idee, aşa cum am văzut la Chelsea Art Museum din New York, o expoziţie a Fundaţiei Kolodzei, care a salvat lucrări ale unor pictori ruşi interzişi în stalinism, de la un Kandinsky la Khudyakov. Dar când gazda mi-a spus că această expoziţie este creaţia lui Dan Hăulică, imediat am înţeles cum se produce un nou jaf al românilor. Hăulică e format în România, dar s-a aciuiat pe la Paris, unde a dispărut din peisaj. Aşa că, fiindcă i s-a ivit prilejul, asemenea altor români eşuaţi în afară, a revenit pe bani grei şi a făcut o mostră de urâţenie, dar nimeni nu recunoaşte, fiindcă e Hăulică! Un nume predestinat pentru hăuleli, iar mai nou pentru hăpăieli! Ce-i mai pasă lui de proprietatea termenilor?

Am ajuns aici, la Biblioteca Naţională, cu prilejul lansării unei cărţi despre cel care a fost pictorul Vlaicu Ionescu, un album şi o manifestare la care şi-au adus contribuţia Doina Uricaru (autoarea albumului), Emil Constantinescu, Dan Hăulică, Nina Stănculescu, Ruxandra Garofeanu şi alţi emanaţi şi răsuflaţi, care nu au nici o legătură cu Vlaicu Ionescu, ştiu bine acest lucru. Vlaicu Ionescu se întoarce în mormânt dacă ar şti cine a făcut această faptă. Confiscarea este metoda lansată la revoluţia din 1989 şi se va continua atâta timp cât va trăi generaţia de profitori ex-comunişti. Eu l-am cunoscut bine, foarte bine, pe Vlaicu Ionescu, am stat luni de zile la New York în casa lui, am fost şi aici, la Bucureşti, în casa lui, aşa cum şi el a venit în casa mea. Nu cred că există personalitate pe care s-o mai fi cunoscut atât de bine, poate cu excepţia lui D.I.Suchianu.

Pentru cei interesaţi, Vlaicu Ionescu e personaj principal în două romane masive de-ale mele, „Mort după America" şi „Răstignit în America". Apoi toată lumea cred că a văzut filmul meu „Nostradamus", transmis la TVR şi TVR internaţional, film despre viaţa şi opera lui Vlaicu Ionescu, a cărei preocupare principală a fost nostradamologia, contribuţia sa la aprofundarea catrenelor şi tălmăcirea misterelor din profeţiile lui Nostradamus. Toată lumea ştie cum Vlaicu Ionescu a fost hulit de politrucii de la TVR, de genul unor nulităţi ca Tanda Pişan (directoare a TVR 2), de Ruxandra Garofeanu, pe care n-o puteau suferi, nici el, nici soţia sa, Lidia Ionescu, ex regizor la TVR, ca şi alţii (îi ştie bine şi Voican Voiculescu), care l-au considerat legionar şi că nu are ce căuta pe postul naţional (multe amănunte găsiţi în cărţile mai sus citate). Pictorul se află în umbra acestei preocupări principale, dar trebuie să ştim că tot ceea ce a picata el, mai ales în ultimii ani, e legat de decriptarea profeţiilor nostradamiene. Vlaicu Ionescu se considera restaurator şi nostradamolog, nu pictor. Pictura era ca un fel de „violon d'Ingres" pentru el.

Iată de ce lansarea de la Biblioteca Naţională mi se pare un blat săvârşit de amatori, un nou jaf cultural, adăugat la jaful temeliei, şi nu o reparaţie morală, cum poate s-ar fi vrut. Oricum, a fost un eveniment prea politizat, comparativ cu ceea ce trebuie să fie o manifestare de ţinută intelectuală şi artistică. Ce eveniment de soi ar fi fost dacă în loc de politruchisme, proiectau filmul „Nostradamus", adică îl ascultam direct pe Vlaicu Ionescu! Nu mai vorbesc de faptul că Doina Uricaru are un limbaj diletant, nu critic. I-am auzit câteva fragmente din carte citite chiar de ea. Ea nu e inzestrată cu spirit critic, nu este o cercetătoare, dar călăreşte mârţoaga plastică din România, fiindcă în America nu are loc, nu există. Încearcă să-şi facă loc prin Constantin Antonovici, un sculptor român, ucenic al lui Brâncuşi, recunoscut de americani, dar ea s-a înhăitat exact cu hoţul, cu cel care l-a ucis moral şi fizic pe Antonovici (citiţi-i Plângerea din „Apocalipsa după Brâncuşi"), umflându-i toată opera (peste două mii de lucrări). Astfel că Doina Uricaru, în loc să demaşte un hoţ şi să se alăture celor care vor să-l asimileze pe Antonovici ca român, se înhăitează cu hoţul şi validează hoţia! A plecat Patahârbici, adică monstrul, a venit puicuţa lui! Va fi iar o viaţă grea la I.C.R. New York pentru românii care au alte opinii decât cele ale Doiniţei. Ea va ignora cu „elan patriotic" valorile care nu-i sunt pe plac. Marga sau cine a numit-o a fost inconştient, total dezinformat, fiindcă ea a supt de la vaca I.C.R., a fost la toartă cu Şuteanca, iar acum va suge în continuare. Noii ICR-işti au fost numiţi politic, fără concurs, confirmând marele adevăr că nu trebuie să ai de-a face cu „oficialii" dacă vrei să realizezi ceva pentru ţara ta! Ce va mulge Doiniţa din acest nou uger care i s-a dat, nu vă puteţi închipui! Cert este că Nostradamus-ul al nostru, Vlaicu Ionescu, n-a prevăzut un asemenea jaf de personalitate chiar la Biblioteca Naţională! Ce credibilitate să aibă o autoare care ignoră surse de bază, aşa cum este filmul „Nostradamus" şi cele două cărţi-document semnalate? O expoziţie, un vernisaj, o carte trebuie să fie libere de prejudecăţi, de grupuleţe, de găşti, pentru a fi accesibile şi celor neînregimentaţi.

Mult mai apropiat de acest ideal a fost vernisajul de la Muzeul literaturii cu expoziţia Ziarului neconvenţional al Paulei Ribariu, în prezentarea lui Pavel Şuşară, care a vorbit despre treptele narativităţii în această tentativă de a menţine vie avangarda plasticii româneşti, deşi, după experinţa mea americană, ceea ce este considerat aici neconvenţional, acolo e deja vu, adică a devenit convenţional. Mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu veterana Alma Redlinger, care vine din avangarda interbelică, dar şi cu mai tinerii Daniela Chirion şi alunecosul Mircea Barzuca, prezenţi cu lucrări în galerie. Aşa cum le-am spus autorilor, spaţiul de la Muzeul Literaturii nu e potrivit pentru o expoziţie de asemenea anvergură, de aceea cred că pentru ceea ce intenţionează să fie această mişcare, reper rămâne expoziţia anterioară de la Galateca. footer