Revista Art-emis
Vasilii Grossman - negaţionistul evreu al holocaustului din Transnistria PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Sâmbătă, 13 Octombrie 2012 21:13
Vasilii GrossmanAm primit mai demult textul ce urmează, pe care îl redau, îngăduindu-mi să-l însoţesc de un comentariu menit să ajute cititorul să perceapă mai bine importanţa notelor de lectură ale domnului Ioan Ispas din S.U.A.:

Ilya Ehrenburg - Vasile Grossman

Răsfoind diverse lucrări istorice din perioada ultimului război mondial am dat, la bibliografia care se referea la Odesa, de mai multe ori peste numele lui Ilya Ehrenburg, ca unul din cei mai vehemenţi acuzatori ai Armatei Române. Am vrut să aflu mai multe despre el, dar enciclopediile consultate erau sărace în informaţii. Encyclopedia iudaica, din 1971, îi prezinta pe larg viaţa şi opera, în vol. 5, unde, la pag. 506, găsim următoarea explicaţie: „Activităţile sale din ultimul timp aveau destul de frecvent aspectul unui oportunism cinic, la fel alura sa de mai târziu de campion al libertăţii ar fi putut fi dictată de dorinţa sa de a-şi ispăşi vina de complice moral la crimele lui Stalin." Este o formulare elegantă pentru că, vom vedea mai jos, Stalin doar a aprobat şi încurajat instigarea la crimă în masă a lui Ehrenburg făcută prin ziarul Armatei Roşii. Elanul aparte al lui Ilya Ehrenburg, răzbunător şi instigator la uciderea prizonierilor, i-a aparţint în întregime. Despre caracterul lui Ilya Ehrenburg am găsit câte ceva şi în „Stalin, a biography", Robert Service, Cambridge, The Beltknop Press of Universites Press, 2006, unde la pag. 543 găsim următoarea relatare: „Ilya Ehrenburg a stârnit furia liderului când a declarat că filmul făcut după romanul « Tânăra Gardă » de Alexandre Fadeev este fără valoare":
- Unde sunt tinerii lăsaţi să piară în oraşul capturat de nazişti ?
- Unde a fost organizaţia de Komsomol ?
- Unde a fost secretarul de partid?"
Cu alte cuvinte, Fadeev nu a făcut un roman de „adevărată propagandă", aşa cum ştia să facă el, bătrânul bolşevic.

În lucrarea „A writer at war, Vasily Grossman, A soviet journalist with the Red Army 1941-1945" editată şi tradusă de Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, editura Vintage, 2005, pe baza notiţelor rămase şi a articolelor din ziarul armatei „Krasnaya Zvezda", la pag.243 aflăm că „În noembrie 1941, Ehrenburg l-a auzit pe Mihail Şolohov, autorul romanului „Pe Donul liniştit", făcând remarci antisemite:
- Tu ai luptat, i-a spus Şolohov lui Ehrenburg, dar în acest timp Abraham îşi vedea de afaceri în Taşkent! Ehrenburg a explodat, numindu-l pe Şolohov „instigator la pogromuri". Grossman a auzit apoi aceste cuvinte spuse de Ehrenburg, reproduse de toţi militariii evrei pe care el i-a întâlnit pe front".

Iată cum o discuţie la o cafea sau un pahar de vin între doi colegi scriitori, în care unul îl tachineaza pe celălalt cu o glumă nevinovată, chiar dacă Ehrenburg n-a gustat-o, dându-i conotaţii apocaliptice, în loc să rămână acolo, între ei, este făcută publică şi transformată în delaţiune. Acest lucru nu l-a deranjat şi pe Grossman, chiar evreu fiind. Şolohov a scăpat uşor în urma acestui denunţ, N.K.D.V.-ul n-a reacţionat, probabil luând-o tot ca o glumă.

O altă lucrare, „The Siege of Budapest - 100 Days in World War II" de Krisztian Ungvary, Yale University Press, New Haven, London, 2005, la pag.336 îl prezintă în postura sa adevărată pe Ilya Ehrenburg: „În lucrarea sa de propagandă « The German », autorul sovietic Ilya Ehrenburg numea fără ezitare pe germanii obişnuiţi înrolaţi ,«criminali»,«fiare salbatice » sau «şobolani» şi a declarat «Noi nu-i privim ca făpturi umane». Europa trebuie să ştie că «un german bun este un german mort» (...) «Articolele lui Ehrenburg şi ale colegilor săi care au apărut pe prima pagină a ziarelor de front, începând cu iulie 1941, erau obligatoriu citite militarilor Armatei Roşii. Starea de spirit astfel creată a fost responsabilă pentru moartea multor prizonieri germani."

Probabil că într-un mod asemănător au fost prezentaţi şi soldaţii români pentru că şi mulţi dintre prizonierii români au avut aceeaşi soartă ca şi prizonierii germani. Grossman în notiţele sale, din cartea sus amintită, la pag. 192, referitor la bătălia de la Stalingrad, descrie ce a văzut: „Trupele române, îmbrăcate în uniforme maro şi căciuli din blană de oaie, nu aveau echipament modern, tunuri antitanc etc. Ei curând au lăsat jos armele şi au strigat «Antonescu kaput!», dar aceasta desigur că nu le-a salva. Mii de prizonieri cu mâinile goale au fost impuşcaţi, iar drumurile îngheţate erau pline de rămăşiţele armatei învinse."

„Ehrenburg valorează cât câteva divizii" (Viaceslav M. Molotov)

Incitarea la crimă practicată sistematic în publicistica lui Ilya Ehrenburg este remarcată şi în cartea „No simply victory , World War II in Europe 1939-1945," de Norman Davies, editura Viking, 2006, unde la pag.340 se spune: „Climatul de violenţă care a încurajat astfel de crime a fost creat de persoane oficiale care chemau la răzbunare, de exemplu romancierul Ilya Ehrenburg ale cărui articolele pline de valuri de sânge apăreau in ziarul Steaua Roşie al armatei roşii. Ehrenburg nu incita în mod explicit la violenţă, cum cerea Gobbeles, dar în mod categoric a avut un rol important pentru tot ce s-a întâmplat. Lev Kopelev, mai târziu un faimos scriitor, a fost arestat de NKDV pentru că l-a criticat pe Ehrenburg şi pentru răspândirea propagandei burgheze a umanismului şi pentru că ţinea parte inamicului."

Ehrenburg a fost răsplătit pentru activitatea sa cu premiul Stalin, care oficial l-a primit pentru romanul „Căderea Parisului", în realitate pentru articolele din ziarul armatei. Pe lista înaintată pentru premiere lui Stalin era trecut şi Vasili Grossman, dar Stalin l-a tăiat, articolele sale nefiind atât de incitante la răzbunare.
Trebuie menţionat că toate articolele din „Krasnaia zvezda"# erau citite de Stalin, nimic nu apărea fără aprobarea lui, asa de mare importanţă acorda Stalin propagandei. Ziarul era citit de politruci obligatoriu tuturor soldaţilor. Norman Davies mai scrie în cartea sus amintită la pag. 452 că „Molotov a spus odată că Ehrenburg valorează cât câteva divizii".

„Carte Neagră"

Ehrenburg si Grossman, amândoi erau evrei ucrainieni, au scris împreună şi o „Carte Neagră" (The Black Book), iar al doilea a depus mărturie şi la Tribunalul de la Nürnberg sub forma unui articol referitor la lagărul de la Treblinka unde a intrat odată cu Armata Roşie. Probabil erau şi prieteni, totuşi caractere total diferite.
Nu am citit descrierea Odesei făcută de Ehrenburg după aruncarea în aer a clădirii în care se afla Comandamentul Militar Român. În toată literatura holocaustului, inspirată de propaganda sovietică, se face mare caz de represaliile care au urmat. Cât au fost de reale aceste represalii şi la ce dimensiuni? Altminteri, orice armată, inclusiv cea a Israelului de azi, în situaţii de acest gen recurge la represalii disproporţionate, având toată acoperirea morală şi juridică.

O persoană ca Ilya Ehrenburg, devotată trup şi suflet ideologiei bolşevice, denunţător, propagandist apreciat şi răsplătit, oportunist cinic, instigator la crimă, poate oare să constituie o sursă credibilă în aflarea adevărului? Răspunsul este categoric nu! O parte din autorii cărţilor despre holocaust şi-au dat seama de acest lucru şi nu-l mai citează la bibliografie. De exemplu Martin Gilbert, autorul cărţii „The Holocaust: a history of the Jews of Europe during the Second World War. An Owl book", New York, editura Henry Holt and Company, 1987, la pag 218, unde se referă la represaliile de la Odesa, dă ca sursă bibliografică pe M. Carp, cu „Cartea neagră", Bucharest 1947, volume 3, page 208. Tare mă tem însă că în spatele lui Matatias Carp se află tot Ilya Ehrenburg. (Ioan Ispas)

Iată şi câteva comentarii, oarecum în ordinea din text a pasajelor care m-au stârnit cu aceste mici adausuri. Nu vreau în felul acesta decât să pun mai bine în valoare un text atât de binevenit. Precizez că sublinierile efectuate pe textul domnului Ispas îmi aparţin:

„Un german bun este un german mort" (Ilya Ehrenburg)

- Ilya Ehrenburg este cel care a lansat formula deplorabilă „un german bun este un german mort", după care ulterior au apărut parafrazele un indian bun este un indian mort ş.a.m.d., inclusiv, fireşte, un evreu bun este un evreu mort. Un oarecare MichaelIlya Ehrenburg Schafir susţinea în Contemporanul (nr.5, 2009) că această blasfemie a fost lansată de legionari. Îl invit pe individ să dea citatul legionar respectiv sau măcar unul apropiat ca nemernicie... Nu! Şi de data aceasta prioritatea şi originalitatea este sută la sută ne-creştină, iudeo-bolşevică! (Dacă sunt motive serioase pentru a contesta conceptul «iudeo-bolşevism», argumnetele respective cad toate dinaintea impozantei mărturii pe care o depune Ilya Ehrenburg prin tot ce a făcut).
- Nu ştiam că Ilya Ehrenburg a fost co-autor la o Carte(a) Neagră scrisă împreună cu Vasile Grossman. Ar fi de văzut în ce măsură această carte seamănă cu „Cartea Neagră" scrisă la Bucureşti de Matatias Carp. Asemănările nu ar fi deloc întâmplătoare, căci la vremea aceea, anii 1945-50, toată lumea ştia că Ilya Ehrenburg participase la scrierea cărţii de la Bucureşti. De ce ar fi importantă stabilirea unei eventuale filiaţii? Pentru că pierderea credibilităţii, de care suferă azi numele lui Ilya Ehrenburg, s-ar răsfrânge astfel, într-un mod binemeritat, şi asupra lui Matatias Carp, discreditâ
nd „Cărtea Neagră" de la Bucureşti, o carte pe cât de ticăloasă pe atât de prostănacă.
- În mod deosebit devine interesant acest Vasile Grossman. Mai întâi e de aflat ce conţinea mărturia sa despre lagărul de la Treblinka, depusă în faţa marelui tribunal de la Nürnberg. Localitatea Treblinka face parte din geografia Holocaustului din Transnistria şi e de aşteptat ca textul în cauză să conţină informaţiile cele mai credibile. În mod normal, la câţi bani a cheltuit ca să nu spună nimic clar şi concludent, Comisia Wiesel ar fi trebuit să ajungă şi la acest document.
- Onestitatea lui Vasile Grossman rezultă din notiţele sale publicate în volum de Anthony Beevor şi Liuba Vinogradova, din care cităm mai întâi aprecierea generală: „sub români, regimul de ocupaţie a Ucrainei a fost aproape plăcut" (gentle, în engleză). O asemenea apreciere este în totală contradicţie cu scrierile holocaustizante, dar se află în deplină consonanţă cu documentele cele mai sigure, printre care în primul rând un fapt, insuficient mediatizat, asupra căruia atragem în mod special atenţia cititorilor, detaliind informaţia oferită şi de domnul Ioan Ispas: „La sfârşitul războiului, din ordinul lui Stalin, toţi cei care au îndeplinit funcţia de guvernator al unui teritoriu sovietic ocupat de germani au fost arestaţi şi puşi să dea socoteală de faptele lor chiar la locul faptei, adică în capitala respectivului guvernamînt, în faţa locuitorilor. Cu consemnul că vor fi condamnaţi la moarte pentru cel mai mic abuz de care se va plânge cineva că l-a suferit din partea acuzatului. Au fost aduşi astfel la judecata poporului unsprezece foşti guvernatori, de diverse etnii, printre care şi românul George Alexianu, guvernator vreme de aproape 3 ani al Transnistriei. Judecata s-a ţinut în piaţa publică cea mai mare, unde a fost ridicat din timp un eşafod, urmând ca decizia de condamnare la moarte să fie executată imediat după pronunţare. Ei bine, din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost ridicaţi în ştreang la sfârşitul dezbaterilor, şi numai împotriva lui George Alexianu nu s-a prezentat nimeni să reclame vreun abuz, vreo fără de lege! Niciun ucrainean, niciun evreu nu a reclamat vreo nedreptate pe care să i-o fi făcut George Alexianu. Astfel că autorităţile sovietice l-au trimis pe George Alexianu la Bucureşti, găsindu-l nevinovat!"

„Ordinul Orbis et Urbis" pentru George Alexianu

Această relatare, întru totul adevărată şi nemaipomenit de frumoasă, ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor. Din păcate, în loc să o facem cunoscută - dacă nu lumii întregi, măcar opiniei publice româneşti. Acest veritabil capitol important din Istoria Omeniei Româneşti este ţinut la obroc, la index, de cenzura din ultimii 65 de ani. Îmi fac datoria de a mai semnala o dată acest caz, al lui George Alexianu, care a ilustrat atât de convingător virtuţile creştineşti ale comportamentului tipic românesc. Să mai precizăm că în 1943, din partea Vaticanului, a Crucii Roşii Internaţionale şi a Ambasadei Elveţiei, s-au efectuat în Transnistria mai multe inspecţii internaţionale, pentru a verifica în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi. Concluzia a fost aceeaşi, sintetizată perfect prin gestul Papei Pius al XII-lea, care i-a acordat lui George Alexianu cea mai înaltă distincţie pontificală acordată vreodată unui român, „Ordinul Orbis et Urbis". La vizita din 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea în România, fiul lui George Alexianu, domnul Şerban Alexianu, a fost invitat la recepţia oferită de Papă. Era un fel de a întări după o jumătate de secol aprecierea făcută de Papa Pius al XII-lea asupra persoanei lui George Alexianu, apreciere la care subscria astfel şi de vrednică amintire Papa Ioan al II-lea, alias Padre Voicila. Cu strângere de inimă fac cunoscut cititorilor faptul că, revenit în ţară, George Alexianu a fost judecat alături de mareşalul Ion Antonescu, acuzat de crime imaginare, condamnat la moarte şi executat împreună cu Mareşalul.

„Evreii sunt vinovaţi de foametea ucigaşă a milioane de ucraineni în anii '30" (Ilya Ehrenburg)

- Sunt extrem de utile referinţele la rolul jucat în Transnistria de poliţia ucraineană şi, în general, de ucraineni. Eu unul cunoşteam acest aspect din relatările lui Simion Ghinea, combatant pe frontul de Răsărit, care spunea că „Rolul jandarmilor români în Transnistria a fost să-i păzească pe evrei de furia localnicilor". Odată cu retragerea administraţiei sovietice, evreii din Ucraina au rămas de izbelişte, să dea socoteală de ce au făcut evreii în anii cumpliţi ai înfometării ţăranilor. Au fost evreii vinovaţi de moartea a câteva milioane de ţărani ucraineni? Nu ştiu, dar ceea ce mă interesează personal este că românii nu au practic nicio responsabilitate pentru uciderea sistematică de evrei în Transnistria. Din păcate, istoricii mercenari ai Holocaustului vor să tragă anumite foloase sau să evite anumite neplăceri şi procedează la incriminarea românilor pentru crime şi masacre săvârşite de ucraineni. Mai mult, după 1990 aceşti istorici au „descoperit" că românii, pe lângă evreii aduşi din România, au ucis şi zeci de mii de evrei localnici, ucraineni, căci numai aşa, apelând şi la aceşti evrei, se putea încropi acel total fatidic de 400.000 de evrei victime ale Holocaustului din România, formulă ambiguă, iar raportată la fapte, complet neacoperită. Dacă s-a produs o exterminare în masă a evreilor din România, aceasta a făcut victime numai printre evreii deportaţi din Ardealul încăput sub administraţie maghiară. Dacă însă este adevărată şi îndreptăţită opinia curentă şi azi în Ucraina că „evreii sunt vinovaţi de foametea ucigaşă a milioane de ucraineni în anii '30", atunci avem toate motivele să-l vedem pe Ilya Ehrenburg foarte interesat să facă ascunsă dorinţa, relativ motivată a ucrainenilor, de a ieşi „la vânat evrei". Aruncând vina pe români, Ilya Ehrenburg se purta ca un „bun" vreu şi deopotrivă „bun" ucrainean, „bun" cetăţean sovietic!
- Unde se află în arhive dosarele şi documentele legate de asasinii de evrei de la Odesa trimişi în judecată de regimul Ion Antonescu?

Nici aceste documente nu au intrat în atenţia amintitei comisii Wiesel, ceea ce nu e deloc de mirare, căci concluziile acestei comisii au precedat chiar însăşi înfiinţarea ei. Aşadar Ion Antonescu nu a acceptat comportamentul bestial al poliţiei ucrainene, al ucrainenilor răzbunători. În general, cum am mai spus-o şi în alte texte, istoricii şi chiar oficialii evrei se feresc să spună vreun cuvânt despre evreii asasinaţi sau persecutaţi de ruşi, de sovietici în anii Holocaustului, printre altele şi pentru că ruşii deţin importante documente cu privire la dimensiunile reale ale holocaustului. Soluţia care să împace toate interesele evreieşti a fost găsită prin incriminarea românilor, incapabili să răspundă bombardamentului mediatic dezlănţuit împotriva lor de mercenarii holocaustului. Căci nu vinovaţii au fost căutaţi, ci gheşeftul care se poate obţine de pe urma unor tragedii umane!
Începutul acestei vaste şi nemernice manipulări l-a făcut Ilya Ehrenburg, care avea de ascuns atât crimele săvârşite de evrei în Ucraina, cu milioane de victime printre ucraineni, cât şi crimele săvârşite în replică de către ucraineni, cu zeci, poate sute de mii de victime printre evrei, inclusiv printre evreii strămutaţi din România peste Nistru.

Opera diabolică a lui Ilya Ehrenburg este azi continuată de Radu Ioanid şi gaşca de sub pulpana lui Elie Wiesel. Printre ei, printre evreii care se pronunţă public asupra acestui subiect, nici măcar un singur urmaş al lui Vasile Grossman.

Vasile Grossman, evreu sovietic, negaţionist al Holocaustului din Transnistria

Vasile Grossman a fost corespondent sovietic de război, în al II-lea război mondial. A semnat împreună cu mai cunoscutul Ilya Ehrenburg multe texte, printre care şi o Carte Neagră. Probabil că după modelul acesteia, Matatias Carp şi-a pus semnătura în 1946 pe „Cartea Neagră" de la Bucureşti, scrisă însă în strânsă colaborare cu numitul Ehrenburg. Din acest Vasili Grossmani-corespondent de războimotiv şi încă multe altele, valoarea de document a cărţii este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori cartea menţionată dovedeşte cu totul altceva decât ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării, ar fi fost de aşteptat ca, în Israel, Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce? Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de câteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curând după apariţie.

Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales de către cea evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă în urma lui. Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi şi de transnistrologi!

„A writer at war"

Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă când în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odesa abandonată de Armata Română. Consemnează cu încântare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam. Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii „A writer at war", Vasilii Grossman, Editura Vintage, 2005. Despre apariţia editorială ne-a scris domnul Ion Ispas, român din America. Revin asupra acestui text atât de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman:

„Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucraineană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public din Domanevka, un jurist rus din Odesa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el „să mergem la împuşcat". Ei ucideau oameni în grupuri separate. [...] Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odesa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odesa, executaţi în Domanevka, a fost de aproape 90.000 de oameni. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România".

Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări:
- De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?
- De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nici o referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?
- Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei?

„În Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!"

De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvârşite împotriva evreilor din Ucraina: „În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni. [...] Agenţii stalinişti au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor".

Aşadar, „entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor". Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvânt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor la care se referă. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai institutului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorât pe evreii ucrainieni! Românii au omorât zeci de mii de evrei ucainieni! De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost omorâţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei!

Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, când aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea Armatei Române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: „În Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!"
Aşadar, dând vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sunt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin Secol al XX-lea, în timp de pace? Nu cumva tot românii?!

Regimul de ocupaţie sub români

Nota bene: Dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decât un ucrainean mort prin înfometare? Sinistră întrebare! Dar ne obligă să ne-o punem, Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au mai inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: „în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucrainieni!"

În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea apreciere: „Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei". Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase „regimul de ocupaţie sub români", când impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul, editorii săi publicîndu-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvântul „gentle", tradus pe domnul Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul „gentle", de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani? Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ!

Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!

Interesant ar fi de văzut care a fost cuvântul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întâmplat: holocaustul din Transnistria! Nici cuvântul „gentle", englezesc, nici cuvântul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-1944, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem, la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii. În schimb aprecierea dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de către alţi evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună. Dimpotrivă. Sunt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui, în contrast flagrant cu prostul renume al unora ca Radu Ioanid, Sonia Palty & Co!

Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în această regiune, nu au suferit din pricina românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decât ca oameni, de boli şi de neputinţele vârstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!

Avem de ales între doi evrei, între opiniile contradictorii ale a doi evrei: de-o parte Ilya Ehrenburg care îi incriminează pe români în termeni extrem de duri, paranoici de-a dreptul şi de cealaltă parte acest ins cumsecade şi necunoscut, ca orice ins normal, Vasile Grossman, coleg cu primul în batalioanele propagandei staliniste. Ca om şi ca român m-aş bucura ca dreptatea să se afle de partea lui Vasile Grossman. Dreptate nu pot avea şi Ilya Ehrenburg, şi Vasile Grossman! Unul dintre ei minte. A spune că unul dintre ei minte, se cheamă a fi antisemit! Sunt, aşadar. footer