Revista Art-emis
România în Uniunea Europeană, noua Uniune Sovietică (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Duminică, 26 August 2012 08:43
Prof. Univ. Dr. Corvin LupuDupă cum este arhicunoscut, un important tezaur românesc a ajuns în mâinile Rusiei Sovietice. Zeci de ani, România a deplâns această situaţie ca pe o tragedie naţională, pe bună dreptate. S-au făcut mai multe încercări de recuperare a tezaurului. Cele mai energice i-au aparţinut lui Nicolae Ceauşescu. Încercări, ceva mai timide, s-au făcut şi după decembrie 1989. Într-una din discuţiile pe această temă, purtate cu preşedintele Boris Elţân, acesta a declarat că tezaurul a reprezentat contravaloarea apărării României, care s-a putut dezvolta nestingherit, fără a fi prădată de puteri străine. Printre altele, Boris Elţân a atras atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în perioada post-comunistă, respectiv asupra faptului că Occidentul îşi însuşeşte bunurile României. „O să vă ia totul!", a afirmat Elţân. Această importantă discuţie naşte câteva reflecţii. România s-a aflat în relaţii de duşmănie cu statul bolşevic din Rusia, de la apariţia sa. În al doilea război mondial, România a luptat împotriva Uniunii Sovietice şi a bolşevismului, cu hotărâre. România a pierdut războiul, a ajuns sub ocupaţie militară sovietică, timp de 14 ani, şi a plătit datorii de război, timp de 18 ani. Uniunea Sovietică a luat din România produse totalizând de şapte ori valoarea datoriei de război stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris (1946-1947). La un anumit moment dat, România a cerut desfiinţarea Sov-Rom-urilor şi acestea au fost desfiinţate, în 1956. Apoi, România a solicitat Uniunii Sovietice să-şi retragă trupele din România şi, în 1958, acestea au fost retrase la est de Prut. În 1962, România a anunţat că a încheiat plata datoriei de război şi plăţile au încetat. Din 1962 şi până în 1989, Uniunea Sovietică nu a mai luat din România nici măcar un ac fără să-l plătească. La începutul anilor 1960, România a solicitat Uniunii Sovietice retragerea consilierilor săi din România şi consilierii au fost retraşi. Sunt şi alte exemple sugestive din istoria contemporană a României care atestă că liderii de la Bucureşti au ştiut să apere interesele naţionale, în cadrul sistemului internaţional al regimului socialist de stat de atunci, impus prin înţelegerile dintre puterile învingătoare în al doilea război mondial. Conducătorii regimului trecut au apărat suveranitatea şi independenţa naţională, ceea ce a avut ca urmare apărarea bogăţiilor şi economiei ţării.

Astăzi, după 22 de ani de regim capitalist, au rămas puţine resurse şi întreprinderi neînstrăinate. Înstrăinarea s-a făcut în numele privatizării, promovată prin falsa doctrină de import: „statul este cel mai prost administrator". Ori, punându-se problema privatizării marilor combinate, peiorativ numite „mamuţi" sau „mastodonţi" ai comunismului, era evident din start că românii nu aveau bani să le achiziţioneze, deci ele trebuiau înstrăinate. Foarte puţini români au ajuns proprietari pe mari întreprinderi socialiste româneşti şi aceia doar cu sprijin de la conducerea României, sau prin mijloace frauduloase, cum ar fi subevaloarea unor intreprinderi, sub pretextul „preţului pieţei". Iată că, la ora scrierii acestor rânduri, procurorii au cerut instanţei o încadrare juridică pentru Dinu Patriciu, cel care s-a împroprietărit cu societatea „Rompetrol", care prevede o pedeapsă de 20 de ani de închisoare. Au fost şi români, puţini la număr, susţinuţi politic, care au achiziţionat mari combinate industriale după ce acestea au fost în mare parte, sau în cea mai mare parte, lichidate. Majoritatea întreprinderilor au încăput pe mâna străinilor. După înstrăinare, s-a văzut că majoritatea zdrobitoare a întreprinderilor sunt profitabile. Înainte de a fi cumpărat de multimiliardarul britanic Lakshmi Mittal, Combinatul Siderurgic din Galaţi producea pierderi zilnice de un milion de dolari, din cauza firmelor căpuşă şi a contractelor dezavantajoase pentru întreprindere, a unor sponsorizări care nu era cazul să fie făcute, a managementului defectuos şi păgubos. Dar cine a cerut vreodată socoteală directorilor de la Galaţi şi din toată ţara? Cine a fost pedepsit? Toţi cei pedepsiţi pentru management păgubos şi fraudulos sunt număraţi pe degetele de la mâini. Acei puţini care au fost pedepsiţi, mai ales din cauze politice, nu au fost rodul unei voinţe politice de gestionare corectă şi apărare a bazei materiale a societăţii româneşti. Guvernanţii, începând cu Petre Roman, cel care a oferit „modelul" de lichidare a economiei Româneşti, au făcut totul pentru a încerca să demonstreze opiniei publice că statul este un slab gestionar şi că economia de stat trebuie lichidată sau înstrăinată. Oare să nu fi fost guvernele românești în stare să cheme la ordine administrativă sau în fața justiției directorii întreprinderilor românești fraudate, păgubite, jefuite? Puterea actuală capitalistă a dovedit că poate să înfunde puşcăriile cu magistraţi, cu primari de mari oraşe, cu politicieni de vârf etc. Nu putea să o facă şi cu directori care au lichidat economia naţională, care nu şi-au apărat patrimoniul, care s-a volatilizat? Puterea care avea toate probele legale ale vinovăţiei gestionarilor economiei româneşti a dat din umeri, dar a fost capabilă să-l bage la închisoare pe Sorin Ovidiu Vântu pentru că l-a ameninţat pe un om afaceri, a fost în stare să-l bage la închisoare pe un fost prim-ministru pentru ilegalitatea finanţării unor fluturaşi de campanie electorală etc. Desigur că cei care nu vor fi de acord cu abordarea din acest unghi de vedere, vor spune că nu am dreptate, că nu puterea condamnă, ci Justiţia, pentru că suntem într-un stat de drept, unde funcţionează separarea puterilor în stat. Aceasta este adevărat doar în teorie. De fapt, nu există Justiţie independentă şi nici nu poate să existe. Această „Justiţie independentă, separată în stat" este una din gogoriţele regimului politic actual. Cum să fie Parchetul independent, când Procurorul general şi şefii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt numiţi şi revocaţi de preşedintele României, om politic? Cel care-i numeşte şi îi revocă, acela este şeful. În faţa lui, procurorii nu pot fi „independenţi". Cum poate fi Curtea Constituţională independentă, când fiecare dintre judecători este numit de partidele politice parlamentare şi de preşedintele României. Fiecare judecător în parte este dependent de cei care îl propulsează la Curte. Ministrul Justiţiei este un om politic, subordonat unui partid care îl numeşte şi îl susţine, sau îi retrage susţinerea. Toţi magistraţii sunt controlaţi de serviciile secrete. Ministerul Justiţiei a avut el însuşi propriul serviciu de informaţii, care continuă să activeze, sub aripa altui serviciu. Doctrina Comunităţii de Informaţii a N.A.T.O., care include şi serviciile române de informaţii, este Nimeni nu este curat. În aceste condiţii, ofiţerii operativi de protecţie şi supraveghere au dosare întocmite pentru majoritatea magistraţilor. Am evitat să folosesc expresia „pentru toţi magistraţii". Depinde doar de momentul în care dosarul poate fi scos la lumină şi de motivele pe care magistratul le poate oferi puterii pentru a-i scoate dosarul. Când este nevoie, se folosesc şi dosarele făcute de comunişti, de fosta Securitate, cea mult hulită, desfiinţată şi condamnată, dar a cărei muncă şi dosare sunt luate de bune de către puterea capitalistă. Un exemplu cunoscut de dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, este cazul Norica Nicolai. Când premierul Călin Popescu Tăriceanu a propus-o ministru al Justiţiei, preşedintele Traian Băsescu i-a scos la lumină „dosarul profesional" din anii 1980 şi a luat de bune rezervele fostei Securităţi, din care şi dumnealui a făcut parte şi nu a acceptat să o numească pe doamna N. Nicolai. Afirmând că preşedintele Traian Băsescu a fost informator al Securităţii, doresc să menţionez că dintr-unul din colectivele pe care le-am condus de-a lungul anilor, a făcut parte şi generalul de informaţii militare Gheorghe Nicolaescu, chiar şef al Direcţiei de Informaţii Militare, cel care este suspectat de Traian Băsescu că ar fi oferit presei un document care atestă calitatea lui de informator al Securităţii. Astăzi, regret că l-am îndepărtat din colectiv pe generalul Gheorghe Nicolaescu, între timp în rezervă şi doresc să fac public acest lucru. Sper că dumnealui ştie că am fost influenţat de la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Deci, nu s-a vrut tragerea la răspundere a celor care au falimentat, lichidat şi înstrăinat economia României. Aceasta este, după părerea mea, adevărata trădare a intereselor ţării. Cei care au făcut acest lucru, şi sunt mulţi, sunt groparii României. Faptele lor nu se pot prescrie, în fața istoriei. Faptele lor vor avea totdeauna nu numai o miză juridică, ci și una politică, mereu actuală. Făptașii nu vor scăpa niciodată de condamnarea istoriei.

La începutul acestor rânduri, am menţionat despre tezaurul României pierdut în Rusia, în meandrele istoriei. Această rememorare mă determină să amintesc ceva de actualitate. Un fapt despre care se vorbeşte puţin, da pe care eu îl consider deosebit de important, nepotrivit, chiar grav, este faptul că, în al doilea mandat al lui Traian Băsescu, rezerva valutară a României a fost transferată în S.U.A. De ce? Când se va întoarce la Bucureşti? Se va mai întoarce vreodată la Bucureşti, sau este un nou tezaur pierdut de către România, în buzunarele unei mari puteri care, în acest moment istoric, ne este stăpână?

- va urma - footer