Revista Art-emis
România în Uniunea Europeană, noua Uniune Sovietică (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Miercuri, 22 August 2012 22:44
(U.E.) Statele Unite ale Europei La începutul anilor 2000, sistemul internaţional a cunoscut schimbări importante, catalizate de modificarea politicii S.U.A. După ce, timp de opt ani, preşedintele Bill Clinton a susţinut o politică de dezvoltare economică trainică, cunoscând cea mai bună perioadă a economiei S.U.A. de după cel de Al Doilea Război Mondial, regimul noului preşedinte George W. Bush a trecut la o politică bazată pe promovarea unor operaţiuni militare (agresiuni) în diverse părţi ale Globului. Regimul politic american avea nevoie de un nou adversar care să justifice cheltuielile de înarmare şi de dezvoltare a industriei militare, cel mai important sector al industriei S.U.A. Noul adversar găsit este terorismul internațional, un adversar invizibil, perfid, care apare şi dispare şi care poate fi uşor pus în seama adversarilor S.U.A. Într-o lume contruită pe existenţa adversităţii, terorismul este argument pentru înarmare, războaie, presiuni politice internaţionale, „necesităţi" strategice etc. Avantajul acestui inamic strict necesar este că oricând poate avea loc un act terorist, care poate fi prezumtiv pus în seama oricăruia dintre inamici. Dacă se dovedeşte cumva că vinovatul este altul, acest lucru se petrece tardiv, cum a fost cazul cu Irakul lui Saddam Hussein. După atentatele de la 11 septembrie 2001, toate suspiciunile de terorism au fost urmate de acuzaţii. Din start, preşedintele S.U.A. a stabilit „Axa răului", compusă din şapte state. Cinci dintre ele erau state musulmane, inamici ai Israelului: Afganistan, Irak, Iran, Siria şi Libia. De pe axă nu puteau lipsi cele două stătuleţe comuniste, Cuba şi Coreea de Nord. Absenţa lor de pe „Axa răului" ar fi creat confuzie într-o lume în care, timp de 70 de ani, s-a susţinut că regimul comunist este principalul inamic al „binelui". Mai întâi au fost acuzaţi de terorism libienii, talibanii afgani, irakienii, iar în prezent iranienii, în funcţie de nevoile de convingere a opiniei publice americane şi internaţionale, în legătură cu justeţea intenţiilor războinice ale S.U.A.

Problema cu care s-a confruntat Casa Albă în primul mandat al lui George W. Bush a fost opoziţia vest-europeană faţă de intenţiile belicoase ale Washington-ului. „Bătrâna Europă", cum a numit-o generalul Colin Powell, secretar de stat al Casei Albe, nu-şi vedea propriile interese catalizate de războaiele dorite de Israel şi de S.U.A. în Orientul Mijlociu. Ca să spargă unitatea vest-europeană, mai ales cvartetul rebel format din Germania, Franţa, Belgia şi Luxemburg şi să dilueze opoziţia europeană în N.A.T.O., S.U.A. a decis să deschidă uşa Alianţei Nord-Atlantice pentru state din estul Europei, state în care au fost susţinuţi să ajungă la conducere conducători filo-americani. Aşa a intrat şi România în N.A.T.O., fără să fi atins standardele necesare, trâmbiţate anterior, alături de alte state foste socialiste. Replica vest-europeană a fost promptă. Pentru a putea să exercite o autoritate asupra noilor membre N.A.T.O., vest-europenii şi-au schimbat şi ei politica şi au invitat aceste state să adere la U.E., desigur, după ce le-au cerut să accepte diverse condiţii economice şi politice. Intrarea acestor state membre ale N.A.T.O. în U.E., le-a făcut dependente economic şi politic şi de U.E., astfel că influenţa S.U.A. în aceste state nu a rămas unică, ci s-a împărţit cu cea a europenilor.

Tratatele de aderare la N.A.T.O. şi la U.E. au fost însoţite de anexe secrete care cuprind condiţii ascunse poporului român. Oare de ce este nevoie să se ascundă opiniei publice condiţiile puse? Pe parcursul anilor, conducătorii României au ascuns mereu marile interese occidentale care se promovau în România în dauna ţării. Răspunsul la această întrebare este unul singur: pentru că prevederile „negociate", de fapt impuse României, sunt unele împovărătoare şi slujesc doar „partenerilor" noştri, „parteneri" care sunt, de fapt, puteri dominante. Eu îmi amintesc doar de ministrul Finanţelor, Daniel Dăianu, care, în timpul guvernării Convenţiei Democratice, s-a opus şi a adus la cunoştinţa opiniei publice dezavantajele mari ale unui contract de achiziţii de elicoptere militare de atac din S.U.A., marca Bell Hellicoters. El a fost imediat destituit din funcţie. Între timp, i-am urmărtit adeseori noul discurs, care este unul aliniat politicii mondialiste actuale. Corect şi democratic ar fi fost ca toate cerinţele N.A.T.O. şi U.E. să fie puse în faţa statelor, după care să se ia deciziile privitoare la aderare, în cunoştinţă de cauză. Este cert că dacă cerinţele care s-au impus României ar fi fost cunoscute de opinia publică, opoziţia faţă de procesul de aderare şi de integrare în N.A.T.O. şi în U.E. ar fi fost puternică. Românii nu au ştiut nimic despre faptul că în cadrul N.A.T.O. conducerea serviciilor secrete şi a armatei se face de la Washington. Numirile se fac sub controlul consilierilor americani care au cuvântul decisiv. Preşedintele este pus formal să semneze nişte decrete de numire. Ori, după cum se cunoaşte, indiferent cine este la putere, conduc serviciile. Până şi şeful statului trebuie să fie exponent al serviciilor secrete. Cele mai importante decizii care privesc sistemul de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică, ca şi politica externă, se iau la Washington.

Comandantul militar şi şeful Comunităţii de Informaţii ai N.A.T.O. sunt americani, iar sistemul este unul de comandă şi de subordonare ierarhică. Românii nu au ştiut nimic despre faptul că pentru a adera la Uniunea Europeană, guvernul de la Bucureşti a trebuit să se angajeze că îşi va reduce suprafaţa agricolă cu o treime. De aici, pe nesimţite şi aparent greu de explicat, s-a ajuns ca în România 8 milioane de hectare de terenuri agricole să fie nelucrate. Apoi României i s-a cerut să satisfacă interese ale altor europeni, pe spatele românilor. La începutul anilor 2000, curentul anti-european s-a dezvoltat mult în Austria. Partidul de dreapta, intitulat Alianţa pentru viitorul Austriei, înfiinţat în 2005, condus de remarcabilul om politic Jörk Heider, a conştientizat opinia publică despre dezavantajele apartenenţei ţării la U.E. şi a propus un referendum privitor la ieşirea Austriei din Uniune. Acest lucru a îngrijorat peste măsură diriguitorii Europei şi ai Lumii. Austria trebuia să fie recompensată pentru apartenenţa la U.E. şi să fie convinsă să rămână în Uniune. României i s-a cerut să dea unor societăţi austriece Petrom-ul, cea mai importantă societate din ţară, care contribuise anterior la bugetul ţării cu 40% pe an, Banca Comercială, cea mai puternică bancă a ţării, Banca Agricolă şi altele. Privatizarea Petrom-ului a inclus şi exploatarea de către austrieci a zăcămintelor de petrol ale ţării, o bogăţie mare, de care depinde şi securitatea naţională a României. Astfel, Austria a fost convinsă că în U.E. nu este chiar atât de rău. Haider a fost spionat deMossad, serviciul secret israelian. Agentul Mossad și fost membru al partidulkui lui Haider, chiar secretar general al acestui partid, Petre Sichrovscky, a prezentat informații despre legăturile pe care Haider le-a avut cu conducători proeminenți din Lumea arabă, între care şi cu Saddam Hussein, pe care l-a vizitat în 2002 la Bagdad. Jörk Heider a ajuns o ţintă a marilor servicii secrete ale Lumii, un adevărat inamic public. El a murit într-un accident. Moartea lui este foarte controversată, iar partidul de dreapta a fost ulterior ponderat, controlat, supravegheat de atotputernicele servicii care urmează linia politică impusă de mai marii Lumii. În largi cercuri austriece există convingerea, pentru care noi nu deţinem probe, că Jörk Heider a fost asasinat.

Uniunea Europeană a fost deosebit de tentantă pentru români prin fondurile europene pe care le oferă. Teoretic, s-a vorbit despre posibilitatea accesării a zeci de miliarde de euro. Românii se şi vedeau cu ţara îmbogăţită şi dezvoltată la cele mai înalte nivele pe banii altora. Pentru asta, România nu trebuia decât să-şi înstrăineze băncile, societăţile de asigurări, marile companii, să permită străinilor să achiziţioneze terenuri agricole, să accepte exportul masei lemnoase, să-şi dea resursele naturale, să înlăture orice măsuri de protecţie a pieţei interne şi a producătorilor români etc. Toate acestea au fost acceptate, fără reţinere şi fără vreo suspiciune, cu gândul la zecile de miliarde de euro care urmau să curgă pe străzile satelor şi oraşelor din România. O nouă himeră apărea în ochii înceţoşaţi ai românilor. Iată că, după 5 ani de la aderare, începem să vedem realitatea: România contribuie anual cu aproximativ 1,4 miliarde de euro la bugetul comunitar şi a absorbit doar câteva procente din fondurile teoretic accesibile. Maximul absorbit într-un an a fost cu aproximativ 100 de milioane de euro mai puţin decât contribuţia anuală a României la bugetul Uniunii. Deci, absorbim mai puţin decât cotizăm. Sistemul de accesare a fondurilor, modul în care sunt „negociate" (de fapt, impuse) măsurile pentru care se alocă fonduri europene, conduce la această controlată alocare de fonduri mai mici decât cotizaţia anuală a României. Desigur, U.E., împreună cu unii dintre guvernanţii de la Bucureşti, dau vina pe necunoaşterea modului de accesare a fondurilor, pe neîncadrarea în rigorile cerinţelor proiectelor etc., ceea ce pentru mulţi români se înţelege că am fi prea proşti, prea înapoiaţi, ca să accesăm nişte fonduri atât de nobile.

Pe măsură ce a evoluat procesul de lichidare şi de înstrăinare a economiei româneşti de stat, s-a cedat tot mai multă suveranitate. Parteneriatul între egali promovat în etapa în care Uniunea Europeană includea doar state din vestul continentului, a fost transformat într-un sistem piramidal de decizie şi de promovare a intereselor. În cadrul acestei piramide, numită Casa Europei, care are în linia întâi Germania şi Franţa, în linia a doua Marea Britanie, Spania și Italia, apoi Olanda, Belgia etc., România și Bulgaria sunt ultimele din toate punctele de vedere, mai ales: ultimele la promovarea propriilor interese. Ele sunt subsolul (pivniţa) Casei Europei... Diriguitorii României au printre obiective şi pe acela de a se îngriji ca în ţară să nu se ridice nici un Jörk Heider.

- va urma -

Grafica - Ion Măldărescu
footer