Revista Art-emis
România - Destinul unei generaţii? (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Radu   
Sâmbătă, 18 August 2012 23:43
Prof. Univ. Dr. Nicolae Radu
România - Destinul unei generaţii?
Percepţii asupra vizibilităţii sociale

5. Faţă în faţă cu realitatea?

Potrivit unui oficial „ţara noastră trece în aceşti ani prin cea mai grea perioadă după al Doilea Război Mondial. Asta înseamnă că avem de luat măsuri, unele nu foarte plăcute, dar, cu siguranţă, foarte necesare comunităţilor, ca să mergem pe un drum bun şi ca să ne consolidăm ca ţară" (Boc, Declaraţie, 13 aprilie 2010). Subscriind acestui punct de vedere, nu putem să nu ne întrebăm: ce este de făcut? „Realitatea este cinică" (Isărescu, Declaraţie, 2 iulie 2010); banii nu pică din cer (...) este nevoie de muncă şi de un efort major „al întregii colectivităţi umane" pentru a se ajunge la o viaţă mai bună (Isărescu, Dezbatere, BNR, 22 iulie 2010).

La data de 21 decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde de lei, adică de aproximativ 53,6 miliarde de dolari, şi un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar. Exporturile României totalizau, în anul 1989, 5,9 miliarde de dolari. În jur de 58% din venitul naţional era realizat de industrie şi 15% de agricultură. Populaţia salariată reprezenta peste 73% din cea ocupată. Interesant este de urmărit şi evoluţia salariului minim pe economie, pe ani. Dacă, în 1989, salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 de dolari (www.standard.ro), după 20 de ani, situaţia se prezintă conform figurii nr. 1Fig.1

Înainte de 1989, au fost construite: zeci de mii de noi blocuri de locuinţe, metroul din Bucureşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Palatul Republicii, cunoscut drept „Casa Poporului" a ajuns să fie a doua din lume ca mărime, între clădiri administrative, fiind întrecută doar de Pentagon. Nimic nu a fost fără efort, nici în acele vremuri. În ultimă instanţă, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $.

În februarie 1989, datoria externă a ţării era achitată integral. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând drastic populaţia, de alimente şi bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987, a fost instituită raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Şi totusi, după ce a fost plătita ultima tranşă din datoria externă, Romania a ramas cu 3,7 miliarde de dolari în rezerva Băncii Naţionale. Potrivit unor surse (www.old.standard.money.ro), se pare însă că banii s-au cheltuit în 1990 pe „importuri de portocale".

Cu lecţiile învăţate din istorie, fie că ne raportăm la anul 2009, fie ca ne raportăm la realitatea prezentă, specifică anului 2010, potrivit surselor media (Wall-Street,13 febr., 2010), situaţia economică a României la finele anului 2009, nu era deloc încurajatoare: produsul intern brut (PIB) la închiderea trimestrului al-IV-lea a fost mai mic cu 1,5% decât cel înregistrat în trimestrul al-III-lea din 2009 şi continuă să scadă; în acelaşi timp, nivelul PIB a fost cu 6,6% mai redus decât cel din trimestrul corespunzător al anului anterior. Pe ansamblu însă, PIB-ul din 2009 a fost cu 7,2% mai mic decât cel înregistrat în 2008.

În acest context, rata şomajului a atins, la finele lunii ianuarie 2010, 8,1%, timp în care investiţiile străine directe în România s-au redus în 2009 cu 48,4% faţă de 2008, până la 4,899 miliarde euro, deficitul de cont curent fiind finanţat în proporţie de 96,9% prin investiţii directe ale nerezidenţilor din România. Totodată, "în 1990, erau 10 milioane de plătitori de impozite şi sub un milion de bugetari, iar industria era suprapopulată. Acum sunt mai puţin de 5 milioane de angajaţi şi 1,5 milioane bugetari. Pe lângă acestea, în 1990 erau sub 3 milioane pensionari şi asistaţi social, acum sunt peste 5 milioane" (Isărescu, 12 noiembrie 2009, Curierul Naţional). Potrivit surselor oferite de Adevărul (www.adevarul.ro), în aprilie 2010, la 5,5 milioane de pensionari mai existau doar 4,29 milioane de salariaţi (fig. nr. 2).
Fig. 2Acum, nu putem să nu ne punem întrebarea: pentru ce a fost nevoie de noi împrumuturi externe, după 1989? Dacă la finalul lui 2008, datoria externă totală a României se cifra la 72,3 miliarde euro, la finalul anului 2009, România avea o datorie externă totală de 80,2 miliarde euro, din care 65,6 miliarde euro reprezentau datoria externă pe termen mediu şi lung (wall-stret.ro). România înregistra la finalul lunii Mai 2010 o datorie externa totala de 87,084 miliarde euro, în creştere cu 8,58% (6,88 miliarde euro) faţă de finalul lui 2009 (Wall-stret.ro). La ce au folosit ataţia bani ? Ce să însemne toate acestea?

Răspunsul vine, poate, de la sine. Îndreptăţiţi sau nu, parte dintre români tind spre o atitudine defetistă: România se afla în colaps! Cu toate acestea, România mai are o şansă: şansa celor ce sunt cu adevărat români şi nu doar vorbitori de limbă română! Altfel, în ciuda promisiunilor ce par să confirme că circul ţine loc de pâine, România se îndreaptă cu paşi rapizi spre prăpastie! Deşi România a contractat în ultima vreme 12 miliarde de euro de la F.M.I., U.E. şi Banca Mondială, scenariul împrumuturilor pe termen scurt pare să se repete şi în acest an. Potrivit unui specialist RBS Bank România (Molnar, 2010), se estimează pentru sfârşitul anului un nivel al datoriei externe de aproape 90 miliarde de euro, echivalentul a 73% din PIB, faţă de 69% din PIB la finele anului 2009. Nu putem să nu ne întrebam: unde ne oprim?!

Din nefericire, cum aprecia şi Croitoru, expert B.N.R., într-o ţară în care cuvântul de ordine este risipa, luxul şi extravaganţa, România nu e în stare să producă destule economii în interior pentru a asigura o creştere în jurul potenţialului posibil şi minim necesar. Fără capitalurile din exterior, România ar fi semnificativ sub potenţial, mergând vertiginos spre faliment". (Lucian Croitoru, Dezbatere, B.N.R., 22 iulie 2010). Ceeea ce se întâmplă în România în domeniul fiscalităţii a fost analizat în „Macromodel Simulations for the Romanian Economy" (Dobrescu, iunie 2010). Surprinzător sau nu, în România economia subterană a ajuns la 40% din PIB iar evaziunea fiscală reprezinta 15 miliarde de euro, respectiv circa 43 miliarde de lei (Comentariu, 30.06.2010). Să ne mai mire oare faptul că sistemul de fiscalitate este total răsturnat, cum nu mai este în altă parte, astfel că nimeni nu-l întelege, nimeni nu-l respectă, iar investitorii străini ocolesc ţara noastră?

Nu cumva explicaţiile lui Bitman, fost consilier al ministrului finanţelor, sunt mai plauzibile decât ale tuturor oficialilor la un loc? „Să nu credeţi, spunea fostul consilier, că nu se ştie la nivelul Ministerului de Finanţe ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Ministerul de Finanţe ştie cine fură, dar există firme care nu trebuie controlate niciodată" (Bitman, Declaraţie, 01 iulie 2010); Bittman a mai precizat că a lucrat în minister doar pentru a vedea, din curiozitate, ce se întâmplă „în interior" şi că „nu doreşte să arate cu degetul spre anumite persoane din această instituţie, pentru că au mai încercat şi alţii („Bookmark & Share" 2 iulie 2010). Acest lucru trebuie avut in atentie, cu atat mai mult cu cat evaziunea a ajuns la dimensiunile unei probleme de securitate nationala (Radulescu, 2010). Că place sau nu, trebuie să fim conştienţi că, fără un efort comun, România riscă, din ce în ce mai mult, să rămână doar o piaţă de desfacere, şi mai puţin un competitor viabil. Exemplele pot fi nenumarate. Uităm mult prea uşor că orice progres înseamnă strategii pe termen mediu şi lung; Guvernatorul BNR aprecia că „bogaţia nu se face prin decrete" (Isărescu, Dezbatere, B.N.R., 22 iulie 2010). Bogăţia se face prin muncă, printr-un „efort major al colectivităţii umane". Câţi ţin însă seama de sfaturile distinsului guvernator?

În ultima vreme tot privim spre Europa, aşteptând salvarea! Nu cu mult timp în urmă, cancelarul german Angela Merkel, avertiza întreaga lume: Uniunea Europeana e pe marginea prăpastiei (Mediafax, 01 iunie 2010). Dacă statele europene nu-şi reduc cheltuielile, euro se prăbuşeşte. Dacă se prăbuşeşte euro, se va prăbuşi şi Europa. Iar o prăbuşire a Uniunii Europene nu va lăsa neatinse nici Statele Unite, nici China. Criza de până acum va fi o glumă! Pentru că economia mondială va intra în haos, cu consecinţe greu de prevăzut. Pentru câti ani? Nimeni nu ştie...! În acest context, unde se va afla România? Greu de spus. Nu o singură dată, mi-a fost dat să aud că anii 2010 şi 2011 vor fi ani de sărăcie şi violenţe de stradă. Să însemne FMI salvarea naţiunii?! Ce înseamnă cu adevărat F.M.I.? Dar Banca Mondială? În evidenţa faptelor, acest lucru este dificil de crezut. Înainte de toate, „pentru a ieşi sănătos din criză ar trebui stimulată şi dezvoltată economia, care aduce elemente de plus-valoare şi implicit venituri suplimentare la buget (...) dar noi nu mai avem economie!" (Dobrescu, 2010). În aceste condiţii, România are nevoie de o pozitie clară şi de o atitudine proactivă şi, în special, de strategii pe termen mediu şi lung, Din nefericire, an după an, în România au fost produse doar "experimente", vizibile mai ales în cultură şi în învăţământ.

Conştiinţa civică la noile generaţii aproape că nu mai există. Măcar dacă am fi învăţat ceva din tăria fraţilor sârbi sau din prezenţa neobişnuită a poporului lui Israel (Şafran, 2005). In pofida nenorocirilor şi a supliciilor indurate, să nu uităm niciodată că aceştia nu şi-au pierdut forţa şi nici nu şi-au năruit spiritul de luptător. De ce spun acest lucru? Din păcate, într-un complex de inferioritate, legat de "uitarea" istoriei şi de "europenizare", cei mai mulţi dintre noi tind să fie europeni, dar mai puţin români! În goana după putere, fie ea materială sau politică, până şi fiinţa celor ce ne sunt părinţi, fraţi şi surori este dată uitării! Să ne mai mire că atunci când amintim de statul geto - dac, de jertfele date de Constantin Brancoveanu şi fiii săi, ori de Horia, Cloşca şi Crişan, toate acestea sunt date uitării? Istoria, afirma Vasile Goldiş (1862 – 1934), este memoria neamurilor (...) şi elementul principal de suflet. „Să nu uitaţi, spunea Goldiş, de cei morţi, dacă nu vreţi să cădeţi sub tirania celor ce vor vieţui". In ciuda dificultăţilor întâmpinate, România are şansa redevenirii unui stat cu dreptul de a juca pe scena politică mondială. În contextul actual, România are o percepţie complexă şi se prezintă astfel: dispune de a doua frontieră ca lungime (după Polonia) a ambelor organizaţii şi şi-a asumat răspunderea protejării ei după standardele N.A.T.O. şi U.E.; pe baza parteneriatului strategic cu SUA, suntem prezenţi în Afganistan, Irak, Kosovo şi Bosnia-Herţegovina; suntem în curs de realizare a patru structuri militare operabile în comun cu trupele americane, care vor fi prezente pe teritoriul românesc la un moment dat; probabil vom găzdui un obiectiv de la Apărarea Globală Antirachetă.

Interesele României sunt convergente cu cele ale Uniunii Europene, iar promovarea lor impreună cu Uniunea Europeană ca entitate, răspunde în egală măsură expectanţelor României. Viziunea strategiei post -aderare este dată de: „România anului 2013 – stat cu un standard ridicat de dezvoltare şi partener credibil în spaţiul european". Conform acestei viziuni, România va avea o abordare constructivă şi de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene. Nu trebuie uitat nici faptul că este necesar ca România să îndeplinească la termen obligaţiile pe care şi le-a asumat prin „Tratatul de aderare şi să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite" (Tratat, 1997), precum: modernizarea infrastructurii fizice şi a capitalului uman; adaptarea sistemului educaţional la cerinţele europene; revigorarea cercetării ştiinţifice şi inovării; restructurarea fundamentală a agriculturii şi impulsionarea dezvoltării rurale; dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului; consolidarea capacităţii administrative în vederea acquis-ului comunitar; flexibilizarea forţei de muncă şi asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea unui climat concurenţial optim etc. Fără să considerăm subiectul epuizat, se mai impune o singură întrebare esentială si prioritară: câte dintre acestea sunt deja duse la bun sfârşit? footer