Revista Art-emis
România - Destinul unei generaţii? (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Radu   
Miercuri, 15 August 2012 12:37
Prof. Univ. Dr. Nicolae Radu
România - Destinul unei generaţii?
Percepţii asupra vizibilităţii sociale

„Confuzia stăpâneşte tiranic istoria românilor. Rămân destule întrebări fără un răspuns pe măsura lor. De ce Diktatul de la Viena ne-a găsit nepregătiţi de luptă şi fără prieteni? De ce marile puteri au lăsat şi au încurajat Uniunea Sovietică să ocupe politic, economic, militar, ideologic România? De ce mecanismul democratic n-a mai funcţionat, din momentul în care sănătatea liderului comunist s-a deteriorat şi reactivitatea lui a devenit negativă?(...). Cum poate interveni poporul înşelat în desfăşurarea evenimentelor şi în schimbarea necesară (...), înainte ca România să se lipească, însângerată, de fundul prăpastiei?" (A.Păunescu, 2010).

Conştiinţa unităţii etnice

În încercarea de a înţelege atitudinea şi responsabilitatea pentru prezent, ce revin poporului nostru, apelul la istorie este mai mult decât esenţial. Există altă posibilitate să înţelegem cine suntem cu adevărat? Mecanismele de conformare si obedienta ale majoritatii, functionarea controlului social si posibilitatile schimbarii atitudinii prin interactiune sociala sunt aspecte larg dezbatute de cercetatori, precum: Doise, Deschamps si Mungny (1999). Nu o singura data intentia noastra de a intelege cum se transforma normele sociale, ce reactii induce presiunea pentru uniformitate si cum induce le inovatia, ne impinge cu gandul spre „psihologia multimilor", respectiv spre Gustave Le Bonne. Considerand acestea, conformismul fata de grup si obedienta fata de autoritate sa insemne calea cea mai sigura spre succes? Ce poate sa insemne succesul in astfel de conditii ?

Dincolo de mecanimele unui posibil raspuns, sa nu uitam ca indivizii pot sa se sustraga presiunilor si sa-si recastige indpendenta, acolo unde aceasta este deja pierdută! Cum, suntem poate tentati sa ne intrebam? Cum altfel, daca nu printr-o polarizare colectiva si printr-un sentiment de apartenenta la un neam si la o tara.
Cum altfel, tindem spre a fi europeni, uitând de fapt că înaintaşii noştri sunt cei ce au dat conţinut Europei? Ce înseamnă Europa? Să fie oare posibilă definirea identitatii, chiar si dintr-o perspectiva neofreudiană[1], în afara constiinţei unei identităţi individuale, în afara caracterului personal şi în absenţa solidarităţii interne cu idealurile si cu identitatea de grup? Câţi dintre cei din tânăra generaţie mai ştiu despre strămoşii geto–daci, pecetluiţi spre nemurire pe

Columna lui Traian?

In registrul de responsabilitate-morală-datorie, continuitatea trecut - prezent - viitor este definită, firesc, de către Papa Ioan Paul al II-lea (născut Karol Josef Wojtyla, 1920-2005, pontificat 1978-2005), în timpul primei sale vizite din 7 - 9 mai 1999, alături de regretatul Părinte Patriarh Teoctist (pe numele de mirean Toader Arăpaşu, 1915-2007, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007): „fiecare este responsabil de fraţii săi şi de viitorul ţării".

Astăzi, într-un început de noiembrie, câţi dintre noi mai cunosc că la 13 noiembrie 1594, la Bucureşti se declanşează insurecţia antiotomană prin acţiunea asasinării comandantului garnizoanei otomane şi a cămătarilor levantini? Oare câţi dintre noi cunosc faptul că prin atacul lui Mihai Viteazul asupra cetăţilor de la Dunăre - Giurgiu, Hârşova şi Silistra, a deschis drumul incursiunilor în Balcani, strategul voievod reuşind să ajungă până la Varna?

Dincolo de răspunsuri, cu siguranţă că nimic nimic nu ar putea căpăta esenţă asupra realităţii imediate fără să înţelegem adevărul istoric.
Despre geţi s-a scris foarte mult[2].La fel de mult s-a scris şi despre daci[3]. Nu mai spunem despre blahi, olahi, vlahi sau români. Chiar şi numai printr-o simplă decodificare a simbolismului heraldic, specific secolului al XVII-lea, Dacia, in vechile ei hotare, este marcată prin „Pasărea cruciată", între Soare şi Lună, reprezentând Valachia (Ţara Românească) şi „Capul de bour" ce reprezintă Moldova[4].Dacă „Soarele" şi „Luna" îşi au originea într-un trecut indepăratat, perpetuat la daci, la daco-romani şi români, lumina zilei reprezentând fertilitatea, iar lumina nopţii desemnând veşnicia, „pasărea" simbolizează Dacia şi Provincia Romană „Dacia Felix".

2. Traian şi romanizarea

Inalţi, robuşti, deprinşi cu greutăţile muncii la câmp sau la pădure, geto – dacii sunt şi cei ce au lăsat neamului nostru mai mult decât bruma de onestitate şi curajul de a duce lucrurile până la capăt. Nu se poate spune însă că geto – dacii au fost şi buni jucători pe scena compromisului! Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar şi Pompei, susţinându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr [5]. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi.

Cucerit în anul 106 d.Hr., împăratul roman Traian, statul geto-dac, aflat sub administraţie romană, întâlneşte invazii succesive ale triburilor germanice[6]. Administraţia romană se retrage din provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul „Retragerii Aureliene". Ce să însemne acest lucru? Să fie oare politica de cu mult mai târziu „petrol contra pace"?! Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, „retragerea" a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă[7], cu atât mai mult cu cât se şi cunoaşte deja că imperiul roman ocupase peste 10.000 km, cu o populaţie de circa 70 milioane de locuitori.

Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul acestor factori asupra autohtonilor, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane[8]. Aşezările daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă, precum vechile centre urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă, o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări[9]. Răspândirea creştinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea europeană a daco-romanilor[10].

3. Migratori şi ameninţări succesive

Secolele IV-XIII nu sunt lipsite de evenimente, teritoriul vechii Dacii fiind străbătut de valuri de invazii: hunii în secolul al IV-lea, gepizii în în secolul al V-lea, avarii în secolul al VI-lea, slavii în secolul al VII-lea, ungurii în secolul al IX-lea, pegenegii, cumanii şi alanii în secolele X-XII şi tătarii în secolul al XIII-lea[11]. Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atesta că Imperiul Roman de Răsărit, având capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii şi bulgarii vor separa astfel pe românii de la sud de Haemus (Munţii Balcani), de cei din nord. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, apărute în Evul Mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor[12]. Alte ramuri ale poporului român - românii din Dalmaţia şi Istria, cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz - vor dispărea aproape în totalitate.

4. Evul Mediu şi România Modernă

Cnezatele şi voievodatele, formaţiuni prestatale româneşti, precum cele conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş în Ţara Românească, de Gelu, Glad şi Menumorut în Transilvania, de Dragoş şi Bogdan în Moldova şi de Dobrotici în Dobrogea, marchează începutul de Ev Mediu[13]. Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (Ţara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă, ca domnitor în ambele state, a lui Alexandru Ioan Cuza[14]. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa Coaliţie", din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului[15]. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit prin introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a devenit independentă în urma participării covarşitoare la războiul ruso-turc din 1877 - 1878, odată cu Serbia.

În urma Păcii de la Bucureşti, din 1913, Romania obţine Cadrilaterul[16]. După Primul Război Mondial, Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt retrocedate, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii „autodeterminării naţiunilor"[17]. Două decenii mai târziu, în 1940, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa, dar şi Basarabia, au fost încorporate Uniunii Sovietice[18]. În anul 1941 au fost din nou recuperate, ca 3 ani mai trâziu, în 1944, să fie din nou încorporate în Uniunea Sovietică. Astăzi, cele trei provincii se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost predat Bulgariei.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România ajunge, in conformitate cu inţelegerile suprastatale şi „impărţirea" Europei, sub influenţa Uniunii Sovietice[19]. În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit[20].
La simpla privire, se poate pune întrebarea: pentru ce această retrospectivă? La ce mai foloseşte oare? Pe cine intereseaza trecutul nostru istoric? Cu toate acestea, în prezenţa unor răspunsuri ce sunt la fiecare dintre cititori, nu o singură dată suntem tentaţi să ne întrebăm, încotro merge România după 1989?
--------------------------------------------------------------
[1] Zavalloni, 1973
[2] Crişan, 1993; Dumitrescu, 1998.
[3] Baboş, 1979; Petolescu, 2000; Vulpe, Zaharide, 1987.
[4] Cionchin, 2010.
[5] Daicoviciu, 1972.
[6] Opreanu, 1995, Stanciu, 1997
[7] Lupu, 1993; Ruscu, 1998.
[8] Bârzu; Brezeanu, 1991.
[9] Bichir, 1984; Rostovtsev, 1971.
[10] Pârvan, 1911; Zugravu, 1997.
[11] Opreanu, 1995.
[12] wikipedia.org.
[13]   Bratianu, 1945.
[14] Riker, 1944.
[15] Hitchins, 1996.
[16] Scurtu, 1996.
[17] Le Breton, 1996.
[18] Scurtu, 2002.
[19] Soulet, 1998; Niculescu-Mizil, 2001.
[20] Domenico, 1992; Gallagher, 1999; Lupu, 2001.
footer