Dincolo de NistruCauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s-a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei.

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu şti când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război? Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2.900 de kilometri cu 3.500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi-a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le-a făcut publice şi le-a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat. Hitler şi-a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne-a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924[1]. A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi-au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându-l pe Iorga să vorbească de „hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile"? Ce putea face Antonescu într-un singur an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani? A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu. El vine şi atât. Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost. Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce-am făcut 20 de ani? Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într-un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere. Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros: „trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente". Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru „viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de Armata Română".

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva:
- Mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale: „de cele mai multe ori, românii s-au bătut cu mult curaj".
- Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română: „... (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta".
- Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă. Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre N.A.T.O. din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? el a răspuns simplu şi clar: „Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune." Mai trebuie ceva demonstrat?

Credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud? Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odesa în locul românilor, Odesa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)? Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului", lucru evident. Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le-aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într-un război, într-o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul Stepa calmucăva ceda. Dar depinde şi cum o face. Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt. Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într-un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală. Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase. În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu-i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l-a bătut pe Brucher. 8.000 de prusaci morţi. Pentru a-l scoate definitiv din luptă, l-a trimis pe Grouchy să-l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo. Problema este că Grouchy nu numai că nu l-a găsit pe Brucher, dar nici nu l-a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul ci trebuie să-l urmăreşti ca să-l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare. Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să-i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i-am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit-o şi altă dată.

Alţi „analişti" au spus că nu trebuia să trecem Nistrul deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv. Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Dacii îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne-am câştigat-o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu-se la Bucureşti. În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odesa sub presiunea bolşevicilor ruşi. Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?
Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut-o noi în 1919. Nu i-am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne-au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne-am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându-i din nou peste Tisa.[2] Au fost voci în Antanta care ne-au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.[3]

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l-a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l-a urmărit şi nu l-a deposedat de putere (deşi interesele erau fundamental diferite).A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i-au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud? Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian.

Noi, românii, nu era normal şi logic să-i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s-ar fi regrupat şi ne-ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mult mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într-un război, trebuie să ai stomacul să-l duci până la capăt. Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să-l ducem până la capăt. L-au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi-au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i-a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile. Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s-au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină „analiştii", să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei. Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.
------------------------------------------------------
[1] Lupte antibolşevice după Unire
[2] Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta
[3] Ocuparea Budapestei (I)