Revista Art-emis
Pamfil Şeicaru, un condei de geniu (2) PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Florian Bichir   
Miercuri, 08 August 2012 18:39
Elena Lupescu Elena Lupescu: de la pubertate până la maturitate

Evident, regimul de la Bucureşti a ciulit urechile aşa că pe 7 septembrie 1969 sosea o Notă „Referitor la romanul «Vulpea Roşcată» în curs de redactare de către fugarul Pamfil Şeicaru din Spania". Merită redată această notă integral, Securitatea ajungând să facă aproape critică literară: „Organele noastre deţin date din care rezultă că fugarul ŞEICARU PAMFIL, lucrează în prezent la un roman în care şi-a propus să facă un aspru rechizitoriu la adresa monarhiei şi fostelor partide istorice din România, moşierească. Romanul se intitulează «Vulpea Roşcată», şi are ca temă principală demascarea depravării sexuale a lui Elena Lupescu şi Carol al II-lea. Organele noastre au intrat în posesia primelor 148 de pagini ale acestui roman, care se referă la familia şi copilăria lui Elena Lupescu din Sulina, la viaţa dusă de ea în perioada 1916-1918 în Iaşi, după căsătoria ei cu Lt. Tempeanu. Folosindu-se de o serie de fapte şi amănunte inedite, Pamfil Şeicaru descrie detaliat de la pubertate până la maturitate, evoluţia Elenei Lupescu , reuşind să scoată în evidenţă trăsăturile ei de caracter.

Obsedată de dorinţa de a parveni în «lumea mare» prin propriile mijloace, Elena Lupescu , începe în 1916 seria aventurilor amoroase. care o consacră ca o depravată sexuală. Pentru argumentarea acestei trăsături de caracter Pamfil Şeicaru redă cu lux de amănunte aventurile ei amoroase cu contele francez Robert de la Briche şi cu prinţul ţarist Dogurki. În cuprinsul celor 148 de pagini Pamfil Şeicaru, demască trăsăturile de caracter ale părinţilor lui Elena Lupescu şi mai ales afacerile veroase cu medicamente pe care le făcea tatăl ei, farmacistul Lupescu, la Iaşi, în timpul Primului Război Mondial. De menţionat este faptul că personajele din roman apar cu numele lor reale. Cele cinci capitole scrise până în prezent dau conturul unui roman senzaţional pornografic. Fugarul Pamfil Şeicaru, speră că romanul va avea succes în librărie şi-i va aduce venituri materiale considerabile dat fiind faptul că aventurile amoroase ale lui Carol şi Elena Lupescu a preocupat opinia publică din Anglia, SUA, şi alte ţări la timpul respectiv. După afirmaţiile lui P. Şeicaru, rezultă că acesta ar fi dispus să accepte editarea romanului în Republica populară Română cu condiţia ca jumătate din drepturile de autor să-i fie date lui şi restul rudelor sale din ţară. Organele noastre au luat măsuri de a obţine în continuare paginile acestui roman urmând a face prezentarea completă a sa şi propunerile noastre în legătură cu publicarea lui."

Securitatea se decide să-l recruteze. Misiunea este încredinţată căpitanului Nicolae Sporiş, iar aşa cum erau cutumele începe o lungă documentare. Iată o notă, valoroasă din punct de vedere biografic a lui Pamfil Şeicaru.

„Steagul ţării" şi intervenţia maiorului Caraman

În buna sa tradiţie, Securitatea promitea mult, dar nu se ţinea de cuvânt. Obsedat de Elena Lupescu, dar şi de romanul său, prinElena Lupescu şi Carol al II-lea mijlocirea fiicei sale stabilite la Paris, Pamfil Şeicaru intră în contact cu emisarii de la Bucureşti. Cazul era tratat foarte serios în Centrală, Generalui Maior Nicolae Doicaru trasmiţând la Paris următoarele în data de 12 mai 1965: „Se aprobă contactarea lui «Vlad» la domiciliu. Se va avea în vedere următoarele probleme în discuţiile ce se vor avea cu «Vlad» Să i se comunice «Vlad» că nu ne putem angaja în problema editării cărţii „Vulpea roşcată". El poate s-o publice. Referitor la dosarul de anchetă penală Iorga-Madgearu, informaţi-l că a-ţi comunicat la MAE şi aşteptaţi răspunsul. Îl veţi comunica.
Privind acordarea unei pensii viagere nepotului lui Mascedonschi, spuneţi lui «Vlad» că pentru a interveni la MAE este necesar să se cunoască datele lui de stare civilă doveditoare că este nepotul lui Mascedonschi.
Se va da lui «Vlad» materialele trimise oficiului de MAE şi fotografii cu realizările regimului nostru pentru ca «Vlad» să le publice în branşa despre agricultura noastră."
Mai pe româneşte Securitatea nu se obliga la nimic, dar îi solicita lui Şeicaru să laude regimul. Ca o paranteză istorică trebuie spus că romanul „Vulpea roşcată", al cărui dactilo-script a fost păstrat la München de dr. Vasile Iliescu a fost publicat în România abia în 1996.[14]
Ceva mai inteligenţi decât şeful lor, ofiţerii de la Paris ajung la o altă concluzie: „Ordinele cu privire la „Vlad" au fost înţelese de tov. Colonel Ilie, însă crede că e mai bine ca lui „Vlad" să nu i se respingă la primul contact nădejdea că îl vom ajuta să găsească un editor deoarece acesta a fost factorul hotărâtor care la împins spre noi. El vrea doar să i se recomande un editor într-o ţară arabă cu care el să intre în contact şi, să publice cartea pe spezele sale, lucru pe care rezidenţa crede că-l putem face, fără ca noi să ne amestecăm în vreun fel. Se consideră că e mai bine să-i spună lui «Vlad» că s-a raportat celor în drept cererea lui şi aşteptăm răspuns."

În senzaţionala viaţă a lui Pamfil Şeicaru intervine şi maiorul Caraman - viitorul general Mihai Caraman, o legendă a spionajului - care exact în acea perioadă se afla la Paris, evident la datorie! El notează, după o întâlnire cu Şeicaru următoarele: „«Vlad» a început prin a expune prezenţa sa, afirmând că pe el îl interesează, „steagul ţării indiferent cine-l ţine" şi că el vrea ca să măsoare posibilităţile pe care le are să sporească interesele ţării. Vorbind despre aceasta „Vlad" a afirmat că vrea să servească ţara, „nu partidul comunist" , pentru că el nu este comunist şi că dacă, comuniştii din R.P.R. luptă pentru prosperitatea şi independenţa ţării, el pe o cale diferită luptă pentru acelaşi lucru."

Discuţiile şi negocierile cu ofiţerii DIE sunt în toi. Pe 5 mai 1965, Şeicaru nu uită să le spună reprezentanţilor Bucureştiului, fără să-şi ia însăşi nicio obligaţie că „s-a gândit că dacă justiţia română l-ar reabilita, ar vrea să devină [...] român. El a fost condamnat la 20 ani închisoare, pentru fascism şi consideră că aceasta nu corespunde adevărului, practic condamnarea lui [...] faptului că în 1945, pe timpul guvernului fantomă legionar, a vorbit la radio Viena. Dar el a refuzat să facă parte din acest «guvern» şi toată activitatea lui poate [...]. Că nu a fost şi nu este un fascist. De aceea nu presupune să actualizăm această problemă şi dacă ministrul justiţiei al R.P.R. este de acord să se [...] un proces de reabilitare a lui, ar da delegaţie să se ocupe de acest proces avocatul Dongorozi Vintilă din Bucureşti şi V. Stanciu din Paris care îi sunt buni prieteni.
În această perspectivă devenind [...] român, ar merge în vizită în ţară.
În sfârşit, „Vlad" a manifestat interes pentru a avea fotografii ale fostei sale proprietăţi de la Ciorogârla."
Că problema era serioasă, iar Pamfil Şeicaru era luat în serios la Bucureşti stă dovadă şi următoarea notă.

Pamfil Şeicaru, document DSSNicolae Ceauşescu aprobă deconturile lui Şeicaru

Munca operativă a ofiţerilor D.I.E. era urmărită cu sufletul la gură chiar de Nicolae Ceauşescu. În continuare vă prezentăm un raport al Ministrului Afacerilor Interne, Cornel Onescu, care solicită: „Datorită situaţiei materiale precare în care se află (n.n.Pamfil Şeicaru), propunem totodată să i se acorde suma de 3.000 (trei mii) dolari care reprezintă cheltuielile efectuate de Pamfil Şeicaru, cu ocazia editării materialului „Karl Marx însemnări despre români. Texte inedite. Comentariu»." Documentul poartă următoarea rezoluţie: „De acord" (ss. N. Ceauşescu). Comunicarea a fost făcută de serv. Secretariat azi 20 VII 1966".

Graţiat de Chivu Stoica la ordinul lui Ceauşescu

Puterea de la Bucureşti l-a graţiat pe Pamfil Şeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa publicului, făcând parte dintr-o acţiune deplin consiprativă. În România primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu.[15] Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului C.C. al P.C.R. Decretul 977/1966 privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de Interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor". Gheorghe Buzatu este de părere că documentul întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa, în mod sigur şi din iniţiativa, lui Nicolae Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România. Surprinzătoare este gafa lui Mihai Pelin, un redutabil cercetător al arhivelor Securităţii, care ajunsese la concluzia că „după evenimentele din 1989, a fost achitat post-mortem de sentinţa Tribunalului Poporului din 1945".[16]

Şeicaru - la parada de 23 august 1977

Şi vizita lui Şeicaru la Bucureşti a fost până în prezent subiect de dispută. Victor Frunză credea că „la sfârşitul anilor '60, trimişi ai regimului de la Bucureşti încearcă să-l determine să se întoarcă în România. Repatrierea lui Pamfil Şeicaru ar fi avut imense sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului anticomunist".[17] Colaboratorul său, Vasile C. Dumitrescu, credea că „în august 1976, Pamfil Şeicaru ar fi întreprins o călătorie secretă în R.S.R. momit să se ducă la Bucureşti pe motiv că Ceauşescu vrea neapărat să-l consulte. A avut o întrevedere cu un înalt funcţionar, cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceauşescu. Şi-au dat însă seamă că dacă îl ţin acolo, va ieşi cu scandal în străinătate. Deci, l-au trimis înapoi. I-au povestit că din cauze neprevăzute, întâlnirea cu Ceauşescu trebuia amânată, deci el să se întoarcă în Germania şi că în a doua jumătate a lunii septembrie îl vor readuce în ţară pentru ca să stea de vorbă cu secretarul general al P.C.R.".[18]

Ovidiu Vuia susţine că afirmaţia potrivit căreia ziaristul a efectuat în 1976 o călătorie în R.S.R. trebuie considerată o legendă defăimătoare: «Pamfil Şeicaru „n'a vizitat o ţară comunistă (...) Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că ar fi vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerându-i să-i înapoieze "Palatul Curentului" şi chiar casa cu pământul de la Cirogârla (...)».[19]

Cu părere de rău sau nu, pentru că adevărul istoric este unul singur, trebuie spus că Pamfil Şeicaru s-a aflat la Bucureşti în perioada 20-28 august 1977.

Mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş

Dincolo de datele aflate în Dosarul 66/SIE, cred că este importantă pentru cititori mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş[20], cel care a avut o contribuţie esenţială la racolarea lui Pamfil Şeicaru dar şi la aducerea acestuia la Bucureşti.
„Acţiunea privindu-l pe Pamfil Şeicaru s-a declanşat în 1974-75, când, aflat la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni. După revenirea doamnei Munteanu în ţară, intenţia fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Şeicaru pentru a vedea în ce condiţii această vizită a sa ar putea avea loc. Detaliile au fost discutate şi convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română. În timpul întrevederii, Pamfil Şeicaru a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru „a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculaţii" venite din partea unora din ţară, dar mai ales, a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceauşescu «pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii»".

Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim

„Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreţie absolut asupra acţiunii. (...) Informările asupra acţiunii se făceau în mod direct, verbal, şefului DIE, care, la rândul său, îl informa, tot verbal, pe Nicolae Ceauşescu. Prima informare făcută şefului statului pe această temă s-a referit la dorinţa jurnalistului de a vizita ţara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanţia că nu ne vom confrunta cu cine ştie ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentinţe judecătoreşti definitive. Ceauşescu şi-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în ţară."
A doua informare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când şeful D.I.E. a confirmat că Pamfil Şeicaru va veni în ţară în cursul lunii august 1977 şi şi-a exprimat dorinţa de a fi primit într-o scurtă audienţă. Ceauşescu şi-a dat consimţământul asupra vizitei şi nu a respins solicitarea privind audienţa, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci".

„Deşi cetăţean român, Pamfil Şeicaru poseda un paşaport de partid eliberat de autorităţile spaniole. De altfel, mulţi români din Manifestatie 23 august 1977diaspora aveau astfel de paşapoarte de apatrizi. Având aprobarea expresă a lui Ceauşescu, l-am asigurat pe jurnalist de bunele noastre intenţii, precum şi de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Şeicaru avea atunci 83 de ani şi se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche la picior. De aceea, el a fost preluat de la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la Bucureşti, la 20 august 1977. Eu i-am aşteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă şi frontieră, aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri. L-am condus şi l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivităţile organizate de 23 August, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut.

Ceauşescu nu l-a primit în audienţă, dar l-a însărcinat pe generalul Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locaţie ferită de ochi indiscreţi."

„Conu‟Pamfil" la Ciorogârla şi pe litoral

„Conu‟Pamfil", cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând apelativul „maestre", a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. Deplasările s-au făcut cu autoturismul condus de colegul Afrim. La un moment dat, în timpul vizitei pe litoral, i-a cerut colegului Adrian Afrim să oprească autoturismul şi a spus:
- Dragii mei, eu v-am rugat să mă duceţi la Mangalia. Aici văd un alt oraş. Unde m-aţi adus?
- Coane Pamfile, i-am răspuns, asta e Mangalia!
Nu i-a venit să creadă şi nu s-a convins decât atunci când a recunoscut fosta sa proprietate din apropierea oraşului şi mai ales viţa de vie, care îi rămăsese întipărită în memorie. La încheierea vizitei am discutat posibilitatea ca el să dezvăluie compatrioţilor din diaspora că a petrecut opt zile în România, de unde s-a întors „viu şi nevătămat". A replicat:
Pamfil Şeicaru-document DSS 2- Oamenii ăia o să creadă că mă ţin de şotii sau că mi-am pierdut minţile şi încurc ţările! I-am argumentat că poate să le prezinte foaia turistică volantă cu vizele
de intrare şi ieşire aplicate la Otopeni. A râs spunând că „ăsta e un argument, într-adevăr!" Nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a adresat când ne-am luat
rămas bun:
- Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit."

Drumul înapoi la Viena l-a făcut tot în compania lui Adrian Afrim. „Conu Pamfil" era anticomunist de-o viaţă, cum zicea el, dar nu îşi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi de ţara sa. Această atitudine el o explica foarte simplu: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren". (...) Trei ani mai târziu, el avea să treacă în nefiinţă".

În privinţa colaborării cu Securitatea autorul consideră că Pamfil Şeicaru (nume de cod: „Vlad") a colaborat cu serviciile secrete de la Bucureşti. Rămâne de văzut într-un alt studiu dacă Şeicaru s-a folosit de Securitatea sau invers. Poate, în numele unor coincidenţe de interese (antimonarhismul, antisovietismul) fiecare ar fi încercat să se folosească şi să manipuleze pe celălalt. De altfel, un cercetător serios, Sorin Gabriel Ioniţă ajunge la concluzia că Pamfil Şeicaru a colaborat cu Securitatea, dar şi-a păstrat „o relativă libertate de gândire".[21]

Notă: Florian Bichir - Jurnalist şi scriitor, membru al Colegiului CNSAS. Ultima lucrarea publicată: „Dosarul Mitropolitului Galaction Cordun", editura Agnos, 2012

________________________________________
[14] Şeicaru Pamfil - „Vulpea roşcată" - roman, Bucureşti, editura Jurnalul Literar, 1996
[15] Buzatu Gheorghe  - „Nicolae Ceauşescu - biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia" (Colecţia Opera Omnia, 2011)
[16] Pelin Mihai . „Opusul..."
[17] Frunză Victor - „Destinul..."
[18] Dumitrescu Vasile C. - „O istorie a exilului românesc - 1944 - 1989", editura Evf, 1997
[19] Vuia Ovidiu - „Sub zodia cărţii şi a studiului", Editura Rita Vuia, 2007
[20] Sporiş Nicolae - „Pamfil Şeicaru: întoarcerea la izvoare" - „Vitralii - Lumini şi umbre", Publicaţie editată de Asociaţia Cadrelor Militare in Rezervă şi in Retragere din Serviciul Român de Informatii, anul II, nr.5, decembrie 2010
[21] Sorin Gabriel Ioniţă, „Publicaţiile..." footer