Revista Art-emis
Pamfil Şeicaru, un condei de geniu (1) PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Florian Bichir   
Sâmbătă, 04 August 2012 20:21

Pamfil Şeicaru

Pamfil Șeicaru - Un condei de geniu, strivit între două date
23 august 1944 - 23 august 1977

Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti. Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant, din punctul nostru de vedere, este dosarul personal, predat C.N.S.A.S. de Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2083 de pagini! Evident nu avem spaţiul necesar pentru o cercetare in extenso, ci doar posibilitatea de a lămuri câteva aspecte rămase până acum învăluite în mister: graţierea lui Şeicaru la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu şi vizita incognito pe care acesta o realizează la invitaţia şi sub protecţia Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.) la Bucureşti, în august 1977. Ca o ironie a sorţii trebuie spus că viaţa lui Pamfil Şeicaru se învârte fatidic în jurul unei date: 23 august. Părăseşte România în 1944 cu câteva zile înainte de 23 august - act pe care l-a atacat pe tot parcursul vieţii - şi îşi încheie cariera urmărind pe viu manifestările consacrate aceluiaşi 23 august, pe viu, la Bucureşti în 1977. Un condei de geniu, strivit între două date : 23 august 1944 - 23 august 1977!

Câteva lămuriri biografice

A scrie despre Pamfil Şeicaru-jurnalist, eseist, memorialist, prozator (născut la 6/18 apr. [19 aprilie, în corespondenţa lui P. Ş.].1894, Buzău – decedat la 21 oct. 1980, Dachau, R. F Germania) chiar la mai bine de trei decenii de la dispariţia sa, rămâne o provocare. Atacat ca nimeni altul în perioada interbelică: „omul cu o mie de feţe", „şacalul", „şantajul şi etajul", „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei", Pamfil Şeicaru rămâne din punctul nostru de vedere cel mai important gazetar al României Mari. După cum notează şi Mihai Pelin: „Activitatea sa publicistică nu a fost dintre cea mai comodă pentru autorităţi. În diverse arhive, civile şi militare, există numeroase articole care i-au fost cenzurate, mai ales în timpul campaniei dinspre Răsărit. În aprilie 1939 a fost singurul ziarist român care a prezis că faimoasele garanţii franco-britaniceaveau să se dovedească fără valoare. Figurează la loc de cinste în istoria încă nescrisă a presei române polemica pe care a purtat-o în paginile „Curentului" cu comentatorul britanic Wicham Steed, care, prin intervenţiile sale în emisiunile postului de radio BBC, inducea în eroare opinia publică românească asupra raţiunii participării României la un război pe care şi-l dorise"[1]. Măcar postum, trebuie să-i recunoaştem meritele. Lucid şi rece într-un secol care parcă o luase razna, Şeicaru a ştiut şi a simţit evenimentele care se derulau sub ochii lui. Până şi detractorii ar trebui să admită că predicţiile şi sentinţele sale au fost confirmate de cursul postbelic al evenimentelor. În privinţa activităţii jurnalistice semnalăm lucrarea „Istoria presei" de Pamfil Şeicaru, Editura Paralela 45, ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca[2] .

Minciunile continuă şi după plecare

Pamfil Şeicaru părăseşte România la 10 august 1944, ultimul domiciliu din Bucureşti, din str. Ştefan Furtună nr. 93, fiind trimis deN.G. Leon şi Pamfil Şeicaru Mihai Antonescu în Spania pentru a tatona terenul pe plan diplomatic în vederea ieşirii României din conflagraţie, precum şi pentru a asigura, în condiţiile iminentei ocupări militare a ţării de către sovietici, propaganda în favoarea intereselor naţionale. S-a stabilit iniţial la Madrid, împreună cu soţia sa, colaborând la cotidianul „El Alcazar" şi fondând publicaţia „Liberty and Justice", în care s-a străduit să combată tratamentul ingrat rezervat României. După 23 august 1944 şi instalarea regimului comunist la putere, Pamfil Şeicaru a fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării" (22 mai - 4 iunie 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă". Încadrarea de „criminal de război" şi condamnarea la moarte s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului român[3]. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul", a fost pusă temporar la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu (până în 1949), iar clădirea ziarului „Curentul" a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii"[4] şi transformată ulterior în sediu al Securităţii din R.P.R.. În mod aproape firesc la 31 august 1946 a fost inclus pe listele negre ale Siguranţei referitoare la activitatea emigranţilor: „Se află în Portugalia, Lisabona. Pe lângă activitatea sa propagandistică antidemocratică şi antisovietică, ne-a fost semnalat în ultimul timp de a fi întemeiat o mare firmă comercială, la care a fost ajutat şi de un grup de capitalişti anglo-americani". Evident informaţia era falsă!

Gogoriţele puse pe seama lui Şeicaru sunt nenumărate. Victor Frunză[5] scrie că Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi a-i ajunge până la Madrid. Mult mai „bine informată" Siguranţa română ajungea la concluzia conform notelor de informare sau a unor mărturii ulterioare, că Şeicaru ar fi transferat cu această ocazie în Elveţia fonduri băneşti (devize), argintărie, bijuterii, mobile şi alte bunuri de valoare, printre care şi o ladă cu 40 de tablouri de artişti români (Grigorescu, Aman, Şirato, Tonitza). Potrivit unui raport întocmit în 1946 de un angajat al serviciilor secrete SUA, ar fi transferat în Elveţia fonduri băneşti şi 30 august 1944 Bucuresti obiecte de familie prin intermediul ginerelui său, Marius Cişmigiu[6], secretar la Departamentul de presă al Legaţiei României de la Berna. Ajunge la Viena pe traseul Sibiu, Cluj, Oradea, Budapesta şi ia legătura cu Guvernul Naţional condus de Horia Sima. La 2 februarie 1945 ar fi vorbit la postul de radio Bratislava, controlat de nazişti, pentru a dezavua actul de la 23 august 1944. În februarie 1945 ar fi ajuns la Berlin, de unde ar fi fost salvat cu ajutorul oamenilor lui Canaris[7]. Conform amintirilor lui René Al. de Flers[8], un autor în genere bine informat, Şeicaru ar fi ajuns în Spania încă din toamna anului 1944, ajutat de comandantul armatei germane de la Viena, care i-ar fi pus la dispoziţie un avion.

Ulterior toate alegaţiile privind averea lui Şeicaru vor fi spulberate, acesta trăind la limita sărăciei în exil. În privinţa plecării din ţară cel mai bine este să ne adresăm celui în cauză, Şeicaru: „Când Niculescu Buzeşti a fost informat de Mihai Antonescu de plecarea mea şi de misiunea pe care o aveam, a informat legaţia germană că eu nu plec la Madrid ci la Lisabona pentru a semna armistiţiul. O totală confuzie la legaţia germană şi după ce s-a comunicat la Berlin s-a decis să nu se dea viză de intrare în Germania, urmând ca la Viena să mi se dea viza de tranzit. Eram blocat neputând să merg spre a realiza ceea ce s-a decis de Mareşalul Ion Antonescu. Am rămas în Germania până în februarie 1945 când am izbutit să plec cu un avion care zbura deasupra Alpilor la 6000 de metri şi cobora deasupra Mediteranei la 20 de metri spre a nu fi atacat de avioanele de vânătoare anglo-americane. Sunt deci un emigrant fără voie".[9]

La 24 iulie 1947, Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) a semnalat regimului de la Bucureşti articolele sale ostile, publicate în ziarele „Informaciones", „Ariba" şi „Mundo". După ce s-a mutat la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, Şeicaru a fost din ce în ce mai prezent în numeroase publicaţii ale emigraţiei române din Occident. Mai târziu, un document al Securităţii preciza: În străinătate, desfăşoară o activitate intensă anti R.P.R., în cadrul organizat al emigraţiei contrarevoluţionare. O agentă a aceleiaşi instituţii infiltrată printre românii din Occident raporta centralei de la Bucureşti că ar fi fost evitat de compatrioţi, că publica în revista legionară „Chemarea", din Spania, şi că ar fi avut bani depuşi în Elveţia, bani care ar fi interesat şi autorităţile comuniste. În martie 1960, mai figura în evidenţele celor daţi în urmărire generală, sub consemnul: „În caz de identificare, să fie reţinut"[10]. Din 1945 se stabileşte în Spania, la Palma de Mallorca (până în 1953) şi apoi la Madrid (unde rămâne până în 1974)[11].

1965 - Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) preia controlul

Pe 12 mai 1965, analizând materialul existent asupra lui „Pamfil Şeicaru - fugar român în Spania", Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală de Informaţii, Direcţia „C" prin Lt. Maj. Afin Adrian decide redeschiderea dosarului individual privind pe Pamfil Şeicaru, numele conspirativ „Vlad"[12] . Se pare că sătulă de alegaţiile şi datele imprecise primite, Direcţia Generală de Informaţii Externe (D.G.I.E.) ia hăţurile în mână. Pamfil Şeicaru este pus imediat sub lupa Securităţii, iar o notă din 20 septembrie 1963 îl găseşte în plină energie creatoare[13] . „L-am găsit extrem de îmbătrânit şi complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuşi însă de o30 august 1944 Bucuresti 2 energie şi o putere de muncă formidabilă. A terminat volumul I din Istoria Partidelor, apărut deja în librărie, şi corectează în prezent volumul II, în curs de imprimare. Prepară o anexă la aceste volume, intitulată N. Titulescu şi în acelaşi timp scrie o viaţă romanţată a lui «Carol şi Lupeasca». În afară de aceste lucrări scrie săptămânal trei comentarii pentru radio Madrid (secţia românească) şi alte trei comentarii săptămânale pentru postul de radio al Falangei. De asemenea, contribuie regulat la ziarele «El Spaniol» şi «Arriba» (pe care le publică Min. Propagandei Spaniole) şi alte ziare şi reviste provinciale, plus la fiţuica lui C.Arsene, „Curierul Românesc" din Paris. În volumul II - «Istoria Partidelor» se referă favorabil la greva de la atelierele Griviţa din 1933. Cu toate acestea situaţia lui financiară este foarte proastă. Trăieşte într-un mic apartament mobilat, la periferia Madridului, pentru care plăteşte 3000 de pesetas lunar: Calle Alonso Cano 31, Madrid 3, tel: 2 34 21 73. În prezent P. Şeicaru, este obsedat de romanul «Carol Lupeasca» (intitulat «Vulpea Roşcată», să fie tradus în mai multe limbi străine şi ediţiile ce ar urma să fie publicate în Anglia şi America îl vor face milionar! În acelaşi timp tratează ca intermediar cu o mare facere de finanţare în spatele căreia se ascund bănci engleze şi franceze ce intenţionează să investească mari capitaluri în Spania pentru construcţii de conducte de gaz metan din Sahara şi alte lucrări publice. Se dă deja o scrisoare în care i se asigură un comision, ca intermediar în vânzări de terenuri pe care vor fi instalate asemenea conducte pe teritoriul spaniol, şi se pare că i s-a promis să fie angajat permanent ca agent, în Spania, de acest grup, de financiari anglo-francezi.

Natural, bazat pe asemenea visuri de succese, a şi început să clădească «castele în Spania», sub forma unei tipografii extra moderne, în care va investi 8.000.000 pesetas, cu potenţial de venit lunar de 400.000 pesetas ce-i va permite să-şi cumpere o vilă şi să scoată pe cont propriu un ziar în exil etc. De la asemenea visuri de grandoare-spaniolă trece însă automat la speranţa că în curând regimul actual se va prăbuşi în Rusia Sovietică, din cauza conflictului sino-sovietic şi a regimului liberal introdus de «Dl. Kruschev» şi că, un asemenea eveniment, de neevitat, va crea în ţară un regim social-democrat sub care va fi posibilă, în scurt timp, reîntoarcerea exilaţilor actuali politici şi redobândirea tuturor averilor confiscate etc., etc.. Bine înţeles, într-un asemenea caz, va scoate din nou „Curentul", iar subsemnatului i-a promis un apartament, pe viaţă, în Palatul Curentului! (Nu a precizat însă la ce etaj!)."

„Scrie neobosit, ziua şi noaptea"

Dincolo de umorul destul de precar sau la comandă a informatorului, Pamfil Şeicaru deborda de energie, lucru să pună pe gând Securitatea. Situaţia financiară precară a gazetarului demonstrează încă odată dacă mai era nevoie de ce nerozii au scris de-a lungul timpului despre Şeicaru mai ales în primii ani când era sub observaţia Securităţii. Harnicul informator oferă la cererea expresă a Securităţii date exacte despre Şeicaru: „P. ŞEICARU nu fumează, nu bea excesiv şi nici nu este stăpânit de alte vicii ce i s-au atribuit în tinereţe, în special aventuri amoroase etc. Scrie neobosit, ziua şi noaptea, iar singurul repaus ce-şi permite este cursa pe jos la Ministerul Propagandei şi Radio Madrid unde, personal, înmânează manuscrisele săptămânale". Acesta nu uită să strecoare şi o caracterizare psihologică, care va folosi mult ulterior Securităţii pentru racolarea lui Şeicaru:"subsemnatul este de părere că Pamfil Şeicaru, a atins în exil un grad de mizerie şi dezamăgire care este foarte propice unei încrederi, discrete, oficiale, de luare de contact cu el prin intermediul unei alte persoane decât subsemnatul, ce bineînţeles nu se poate expune, fără riscuri de pericol, unei asemenea experienţe de apropiere personală. Dacă mânuit în mod inteligent, P. Şeicaru ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic din exil şi ar putea deveni o sursă extrem de utilă în ce priveşte activitatea legionară deoarece, incontestabil, el este în termeni de prietenie foarte intimă cu Horia Sima, şi tot anturajul acestuia din Madrid, Paris şi chiar Germania".

Coperta Vulpea roşcată„Vulpea Roşcată"

Acelaşi informator zelos raporta Bucureştiului intenţiile şi speranţele literare ale lui Şeicaru: „Pentru a-şi reface «averea pierdută» Şeicaru, contează pe posibilităţile problematice că „afacerea comercială de investiţii de capital anglo-francez în Spania se va realiza cu succes şi că romanul «Carol - Lupeasca» va avea un mare succes de librăriile în Anglia şi America, în special unde această aventură notorie s-a bucurat în trecut de multă atenţiune din partea presei anglo-americană. Am citit şi am în posesia mea primele 150 pagini ale acestui roman pe care Şeicaru doreşte să-l traduc eu în englezeşte în vederea găsirii unei case de editură engleză dispusă să-l publice. După ce am citit această introducere, a unui roman intenţionat să aibă 750-800 pagini în total, i-am spus onest lui Şeicaru, că sub forma actuală nimeni în Anglia sau America nu va îndrăzni să-l publice deoarece atâta timp cât Lupeasca este încă în viaţă o asemenea „viaţă romanţată" a ei nu poate fi publicată fără riscuri sigure de proces de defăimare de caracter etc. şi a căror despăgubiri se pot ridica la enorme sume în lire sterline sau dolari. D-na Şeicaru este perfect conştientă de o asemenea piedică şi l-a sfătuit pe Pamfil să camufleze sub alte nume identitatea ţării şi a personagiilor implicate. Şeicaru refuză însă îndărătnic să uzeze de un asemenea subterfugiu pe motivul că valoarea comercială a acestui roman se bazează tocmai pe numele adevărate ale lui Carol şi Lupeasca, etc.

Pamfil Şeicaru se hrăneşte în prezent cu speranţa că în Germania există legi mai elastice şi că publicat de o casă de editură germană, romanul va fi posibil de editat, în traducere şi în Anglia şi în actuala lui formă!? Romanul constituie un rechizitoriu devastator la adresa Monarhiei, afacerismului şi depravării sexuale a lui Carol şi Lupeasca şi condamnă sever partidele politice şi pe Maniu în special. Din punct de vedere propaganda anti-monarhică, anti-dinastică, anti-afacerism şi corupţie a partidelor de tristă memorie istorică, romanul lui P. Şeicaru , este o «mană cereasca» în favoarea regimului actual care a debarasat pentru totdeauna ţara şi poporul românesc de asemenea pacoste şi blestem, iar P. Şeicaru este perfect conştient de aceasta şi contează pe posibilitatea că romanul lui ar putea fi publicat în ţară, sub forma actuală şi fără riscurile ce le întâmpină casele de editură străine referitoare la un eventual proces de despăgubiri din partea doamnei Lupescu etc.Se pare, afirmă Şeicaru, că prinţul Niculaie i-a cerut să nu publice romanul, şi că el în schimb se face tare să obţină de la Urdăreanu şi Lupeasca o sumă de 100.000 pesetas dacă Şeicaru renunţă la publicarea acestui roman. Şeicaru, însă zice că va reuşi să-l publice în occident şi chiar în România şi că un eventual mare succes de librărie îl va scăpa de sărăcie pe tot restul vieţii lui. În prezent tot rezonul de existenţă a lui Şeicaru este motivat numai de ideea de reuşită a acestui roman senzaţional pornografic. Cele 150 pagini în posesia subsemnatului, pentru traducere în englezeşte, se referă la copilăria d-nei Lupescu, la Sulina, unde tatăl ei avea o farmacie şi la viaţa ei de la Iaşi în 1916-1918, când era căsătorită cu Lt. Tempeanu şi funcţiona ca soră de caritate la un spital francez şi a avut diferite relaţii sexuale cu un dr. francez şi un general rus, inclusiv afacerile veroase pe piaţa neagră de la Iaşi a tatălui ei etc. Dacă cei în drept la Bucureşti, doresc să cunoască conţinutul acestor 150 pagini introducătoare, contactul meu permanent de aici ar putea uşor produce copia necesară cu condiţia de a-mi returna textul original deoarece e necesar să-l returnez la rândul meu lui Şeicaru după ce am tradus."
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Pelin Mihai - „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii", Editura Compania, 2002, pag.314-316
[2] Şeicaru Pamfil - „Istoria presei". Ediţie îngrijită şi prefaţată de George Stanca, Editura. Paralela 45, Piteşti, 2007
[3] Manolescu Florin - „Enciclopedia Exilului Românesc 1945-1989", editura Compania, 2003, pag. 671-676
[4]Ioan Opriş - „Procesul ziariştilor „naţionalişti" (22 mai - 4 iunie 1945"), Bucureşti, Editura Albatros, 1999
[5]Frunză Victor - „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru", Bucureşti, 2001
[6] Marius Cişmigiu, primul soţ al Viorellei Şeicaru (n. 1923 - m. 1981).
[7] Manolescu Florin, „Enciclopodia"....
[8] Al. de Flers, Rene - "Europa libera şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă", Criterion Publishing (2004)
[9]Şeicaru Pamfil - „Lămuriri preliminare", Curentul, nr 5922, 11 ian.1978
[10]Pelin Mihai . „Opusul...
[11] Manolescu Florin, "Enciclopodia"....
[12] Dosar nr. 66/SIE, Arhiva CNSAS
[13] Trebuie menţionat că primul studiu serios despre activitatea lui Pamfil Şeicaru în exil şi relaţiile sale cu Securitatea îi apaţine istoricului Sorin Gabriel Ioniţă, „Publicaţiile „Curentul", „Carpaţii" şi „Stindardul" în Arhivele Securităţii (1975-1989)", I-II, în „Caietele INMER", Bucureşti, an VI, nos 14 şi 15 din martie şi iulie 2009.

footer