În intervenţiile anterioare, am abordat când problema înţelegerii, când a obieiv-subiectivităţii, când a cunoaşterii, când problema discursului etc. pentru a contura cumva, din mai multe perspective, comunicarea, evitând a defini. Adică, evitând, cu bună ştiinţă, ideea scoasă din pluralitate, întrucât comunicarea, deşi tinde spre conceptualizare, câtă vreme stă sub semnul perspectivei, al domeniului sau chiar sub semnul autorului, este departe de se coagula singur, de a se transforma în concept, fără a se lua în seamă măcar inferenţele de graniţă. Cu alte cuvinte, fără interdişciplinaritatea ingvistică, psihologică, sociologică etc., omunicarea, ca act comprehensiv cu eveidente trimiteri spre acţiune, nu prea există. Mai simplu spus, fără cele enumerate, în loc să comunicăm, batem câmpii, iar când e vorba de o analiză a actului comunicaţional, eşecul este mai mult decât vizibil. Nu ne-am propus, cel puţin acum, să revenim asupra acestei teme, deşi merită, aproape zi de zi, o nouă dezbatere, câtă vreme, noi contingenţii acestei lumi, ca oameni, stăm sub semnul manipulării şi mai puţin al comunicării. A manipulării, mai ales atunci starea de somnolenţă persistă. Merită însă precizat faptul şi să audă cei ce trebuie să audă, că până şi în forma sa nativă, inteligenţa ne ajută să simţim, să ne dăm seama că am fost păcăliţi, înşelaţi şi, uneori, vânduţi la primul colţ de stradă. Cauza? Pentru a schiţa un răspuns, trebuie totuşi să amintim măcar câteva noţiuni legate de structura noastră, parte a hăţişului existenţial uman. Simplificând, să presupunem că, într-o analiză practică a înţelegerii, avem în vedere doar faptul că fiecare dintre noi vorbim cel puţin o limbă. Ca români, evident, în primul rând, româna. Tot printr-o simplificare, dacă am sugera că inteligenţa umană stă şi la nivelul raţionalmentului creativ obţinut prin adunarea diverselor informaţii (vechi şi noi), pe baza cărora pot fi obţinute noi concluzii, am observa că limbajul uman este, într-adevăr, una dintre dovezile inteligenţei şi, evident, a superiorităţii noastre. Această chestiune, din punctul de vedere al lui C. R. Priddy, profesor la Universitatea din Oslo, poate fi privită în trei feluri:
- cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre şi sunetele care dau gravitatea gândurilor noastre arată cât de inteligenţi suntem;
- s-ar putea demonstra că fără comunicarea lingvistică, nu ar mai fi literatură, ştiinţă, pe scurt, acumulare de cunoştinţe teoretice şi practice. Transmiterea culturală a cunoştinţelor contribuie, fără îndoială, la dezvoltarea inteligenţei individuale şi a cunoaşterii în general;
- nimic nu poate stabili mai bine inteligenţa şi superioritatea noastră, decât existenţa comunicării verbale. Aşa cum spunea şi Descartes, chiar şi nebunii care spun lucruri nebuneşti, dau dovadă de o formă de inteligenţă pe care nici un alt animal nu o are".[1] Dar rem sau nu, trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori, ratarea unui act comunicaţional nu se datorează comunicării în sine, adică articulării unor cuvinte într-o formă logică la nivelul propoziţiilor, ci înţelegerii. Din acest motiv, reamintim faptul că termenul de înţelegere are, în general, o diversitate mare, însă ambiguitatea sa ca termen, iese la suprafaţă mai ales în momentul comprehensivităţii (al înţelegerii şi cuprinderii). Privită de sub acest semn (al comprehensivităţii), înţelegerea este, în planul şi contextul inteligenţei manifeste, suficient de relevantă. În consecinţă, problema care şi-a pus-o şi Descartes ţine de relaţia dintre limbă şi inteligenţă (în condiţiile în care inteligenţa susţine înţelegerea). Această relaţie este corectă dacă perspectiva din care privim comunicarea verbală este o chestiune de codare şi decodare. Totuşi nu putem fi în totalitate de acord cu această afirmaţie câtă vreme şi alte întrebări de forma: este codarea şi decodarea o activitate cu adevărat inteligentă? Ce facem atunci când comunicăm? Care sunt priceperile cognitive de care dăm dovadă?

Nu se poate răspunde cu una, cu două, la astfel de situaţii! Din acest motiv, vom apela şi noi la concepţia cea mai obişnuită conform căreia putem comunica doar în cazul în care interlocutorul nostru are acelaşi cod, adică vorbeşte aceeaşi limbă. O limbă, cum este româna, este un cod suficient de complex. Fie el simplu sau complex, un cod este „un instrument care generează perechi alcătuite dintr-un mesaj şi un semnal, în cazul limbii împerechează sensuri lingvistice cu sunete"[2]. Împerecherea mesajelor şi a semnelor generate de cod este consimţită, aşa cum am văzut, ca fiind o activitate de codare şi de decodare. Cu alte cuvinte, oamenii pot acţiona atât în calitate de codificatori de sensuri lingvistice, cât şi ca decodificatori de sunete lingvistice, comunicând astfel între ei.

Într-o primă fază, am fi tentaţi să spunem că eşecurile de comunicare apar atunci când codarea şi decodarea nu se fac cum trebuie sau când zgomotul impiedică semnalul de sunet sau când codurile interlocutorilor nu se potrivesc. O astfel de comunicare bazată pe coduri are loc destul de uşor şi este în acelaşi timp explicaţia suficientă a succeselor şi eşecurilor în comunicare şi în consecinţă, spunem aceasta este cauza. Da, numai că, chiar dacă explicaţia anterioară este corectă, totuşi, abilitatea de a comunica lingvistic nu trebui considerată ca fiind inteligentă. De ce? Potrivit lui Robert C. Prinddy, „codarea şi decodarea sunt doar două din componentele auxiliare ale unui proces inferenţial esenţial creativ"[3]. Ne punem întrebarea dacă are dreptate autorul anterior amintit? La prima vedere, răspunsul este afirmativ, câtă vreme chiar la nivelul simţurilor repet, native, recunoaştem în exprimarea ligvistică un conţinut implicit. În realitate situaţia este alta iar autorul amintit anterior nu ţine cont de ea. Pentru a vă convinge, am să vă dau un exemplu banal. Să presupunem următoarea propoziţie simplă: „este târziu". Ca vorbitori de limbă română, noi, ca emiţător, ştim ce înseamnă. Dar, dacă într-o anume situaţie, vrem să redăm sensul acesteia unui alt vorbitor de limbă română, şi am spune „este târziu", acel receptor a înţeles totul? Adică partenerul nostru de comunicare a înţeles doar informaţia explicită „este târziu"? Sau a înţeles şi intenţia noastră implicită ce stă în spatele expresiei „este târziu", de exemplu, este timpul să plecăm acasă (partea intenţională, implicită)? Existenţa unui astfel de conţinut implicit a fost demult recunoscută. De această problemă s-a ocupat pragmatica în general şi, cu precădere, filosoful Paul Grice.

Jean Kafka, în studiul său despre natura inteligenţei face o propunere şi mai puternică, afirmând că „nimic din ce este comunicat nu este total codat"[4], cu alte cuvinte, nici chiar partea explicită a comunicării nu este total explicită. Un exemplu care să vă convingă de afirmaţia autorului, ar însemna mult prea mult pentru un articol. Vă las pe voi, cititorii acestui material, să-l găsiţi, sugerându-vă doar faptul că autorul a introdus în ecuaţia comunicaţională un al treilea personaj, plasat în alt context (exemplu, personaj care este aşteptat la aerogară şi care se află într-un avion care zboară pe o anumită rută), a introdus de asemenea presupoziţii cu implicături (implicaţiile imediate sau implicaţii cu valoare argumentativă la nivelul acţiunii umane, plasate peste timp etc).

Am convingerea că aţi sesizat introducerea, în comunicarea înterpesonală, a contextului (spaţial, temporal, psihologic, social, socio-cultural etc.). Introducerea acestuia, cu siguranţă inversează sau cel puţin influenţează interpretarea. Dar nu trebuie trasă concluzia conform căreia dacă avem bine conturat contextul, interpretarea şi înţelegerea ar fi de domeniul evidenţei. Contextul joacă un rol important în interpretare şi înţelegere, dar el nu poate fi premisă certă pe baza căreia să vină înţelegerea. Contextul este doar o parte a procesului de interpretare ce influienţează, evident, inteligeţa.

După cum aţi observat, problema înterpretării şi a înţelegerii s-a complicat şi mai mult. Blaga avea dreptate! Inteligenţa nativă aproape că nu ne mai poate scoate din încurcătură câtă vreme drumul de la sensul lingvistic la intenţia vorbitorului nu este o chestiune de decodare, nici măcar una de decodare sensibilă la context, ci este o chestiune de inferenţă. Adică de judecată. Pentru a stabili ce tip de inferenţă este implicat în înţelegerea verbală, trebuie să plecăm de la următoarea constatare: în orice secvenţă de înţelegere verbală, există o premisă şi un scop. Atenţie! Un scop! Premisa este informaţia, o anumită persoană rosteşte o anumită propoziţie. Scopul este de a descoperi ce a intenţionat persoana respectivă prin rostirea acelei propoziţii.

În consecinţă, actul înţelegerii presupune şi descifrarea unei „intenţii" a vorbitorului, a autorului sau a textului. În cazul textelor scrise, multivalenţa semnificaţiilor constituie o mare şi inepuizabilă realitate. Trebuie să reţinem şi faptul că statutul autonom al intenţiei, semnificaţiei, simbolului etc., în raport cu auditoriul, formează o ultimă notă caracteristică. Semnificaţiile pot să nu fie evidente, accesibile în mod conştient unui anumit public şi totuşi ele să existe. O imagine, un simbol pot fi pe deplin realizate, actualizate, fără ca purtătorul sau receptorul lor să fie conştient, să-şi dea seama de semnificaţia primă a unui simbol sau altul. Pentru a scurta dizertaţia noastră, vom spune că tot ce am reamintit noi anterior, ca informaţie cu structură teoretică, cu intenţia de a ne forma o imagine despre ceea ce se numeşte inteligenţă folositoare la ceva, reprezintă doar o câtime din ansamblul ce trebuie studiat.

Fără a concluziona, reamintesc faptul că stă în noi, chiar şi în acea inteligenţă nativă (exceptând cazurile patologice), şi puterea de a depista intenţia vorbitorului, şi scopul acestuia, şi puterea de a infera, ţinând cont, bineînţeles, de contextul de exprimare, de credinţă, de cultura în care am văzut lumina zilei etc. Şi totuşi suntem păcăliţi! Cauza? Cum? Lăsând la o parte teoria, fără a lungi vorba şi fără a arunca vina doar în spinarea altuia, sau pe lipsa de inteligenţă, de experienţe teoretice sau experienţe de viaţă, trebuie spus:
- Comunicatorul mânat de scop, uneori chiar orbit de acesta, îşi alege metoda şi specialiştii în comunicare (exemplu comunicarea persuasivă, de tip argumentativ, unde nu poate fi vorba de punerea în evidenţă a adevărului, ci doar de a-l atrage pe auditor de partea comunicatorului - Amintesc că discursul politic înglobează spusele anterioare.).
- Trăirea omului contingent mai ales la nivelul emoţiilor. De altfel, ca să fiu ironic, a gândi presupune efort! În consecinţă, de vină suntem noi care ne lăsăm manipulaţi! Parcă dracu ne pune să tot căscăm gura, să ţopăim şi să mai şi batem din palme, la tot felul de bazaconii fără să ni se mişte măcar un neuron în cap.
- Indolenţa noastră ne face să răbdăm de toate, iar pe aleşi, personalităţi cu puteri depline, îi pune în mişcare. Indolenţa şi lipsa de cultură! Îmi vin în minte cuvintele Glanetaşului din Ion - Rebreanu: ,,suntem săraci şi proşti, domnule!'' Proşti şi săraci, relaţie şi duală, şi circulară! Şi aşa o să rămânem ani buni câtă vreme aleşii se ceartă, de peste douăzeci de ani, doar ca să ne anime ( Ăia, în Roma Antică, ofereau şi pâine, şi circ, în zilele noastre, anul de graţie 2012, la români circul ţine veşnic loc şi de pâine!) Ridicol!
- Învăţământul românesc este aşa cum este (nu ştiu de ce cred că unii au luat bani grei ca să-l distrugă?!), iar noi tăcem.
- Cultura, culturalizarea (la fel, pe bani, nu glumă!), este de domeniul kitschului. Mai nou, se face prin a plimba, ici, colo, momâile contemporane, afişe pe vremuri, doar, doar, vor justifica, Dumnezeu ştie cum, banii cheltuiţi. Evident, bani ai poporului român, ai celor mulţi! Şi se mai plimbă ele şi pentru că, ar crede momâile, că vor rămâne în memoria colectivităţii, genii! Din nou, ridicol! Hai, că mă apucă dracii! Nu degeaba a scris Eminescu „Nu se nasc genii pe stradă şi la uşa cafenelei" : „Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/ N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliti/, Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?" este citatul corect! Dar câtă vreme, la timpurile noastre, cafenelele au devenit bodegi ordinare, o uşoară mistificare din partea mea devine, contextual, fantastica bomboană de pe colivă, absolut necesară!

În loc de concluzie, chiar şi cu inteligenţa nativă, observăm uşor şi trebuie să spunem că:
- Politichia, dacă nu îşi va găsi vadul, adică dacă nu va face ca şi poporul să trăiască la propriu, nu cu chestiuni ca şi până acum, cu o fi şi o păţi, într-o zi, ca în ‚89, o să-şi piardă definitiv chitia (ca să nu fiu interpretat greşit, am folosit termenul „chitie" pentru că nu am încă o viziune asupra anotimpului!).
- Pe uşa culturii şi literaturii române, se intră numai pe uşa din faţă, dacă şi numai dacă, sub braţ, cei care intră, poartă ce au scris, ce au cercetat. Altfel spus, intră cu ce au muncit în domeniu, punând mult suflet, sudoare, talent, inteligenţă etc! În consecinţă, se intră dacă în spate cară valoare! Ceilalţi, care se înghesuie, de obicei pe unde apucă, sunt un fel de rest la bodegă, propagandă, plenare de partid, iar unii, ca să fiu suficient de indulgent, retorică. Privind acum în jur, am convingerea că mai nou, plimbatul cu momâia este noua formă a revoluţiei culturale din România! Modelul e, în parte, imitaţie de la Biserica română. În parte, pentru că e diferenţă, ca de la cer la pământ, între moaşte şi momâile mergătoare şi este aceeaşi diferenţă din punct de vedere financiar. Dacă Biserica ştie să strângă sute de mii de euro la astfel de manifestări, cei care umblă acum cu fosilele, pentru a ne culturaliza în vremuri democrate, cheltuie sume şi mai mari. Vrem sau nu, e un fapt! În consecinţă, după Wittgenstein, o lume! Lumea faptelor culturale! Dar lumi din acestea au mai fost, însă centrifuga istoriei, vâşti cu ele la groapa de gunoi a omenirii!
- Fără a fi şcoliţi, copiii acestui neam vor fi mâine, poimâine, slugi. După ei, evident şi politichiile. Mă rog, orb să fii şi tot ai să vezi că şi astăzi se merge cu căciula în mână la „sultan". Că e cel la Bruxelles, la Moscova sau cel de peste Ocean, e altceva. Să vedeţi ce nu aţi mai văzut când vor merge ei acolo în genunchi. Oameni buni, pe oricare scară am fi, un gram de inteligenţă tot avem. În consecinţă, curaj ! Capetele ne-au fost date de la Dumnezeu să gândim, nu pentru a nu ne ploua, cumva, în gât!

-----------------------------------------------
[1] C. R. Priddy, Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, c
[2] T. O'Sullivan, J. Hartley, D. Saunders, M. Montgomery, J. Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 67.
[3] C. R. Priddy, op. cit.
[4] J. Kafka (ed.), What is Intelligence? Cambridge University Press, Cambridge, 1994, p. 179-198.