Detronarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin complot și trădare – O necesară judecată a istoriei față de conspiratori.

„Am avut mulțumirea de a realiza unirea Principatelor, a face din trei milioane de clăcași trei milioane de proprietari, a înapoia țării a cincea parte din pământul său uzurpat de clerul grec al locurilor sfinte, a da tuturor românilor, fără excepție, drepturile electorale  de care era lipsită pe nedrept marea majoritate a nației, a construi puternic egalitatea civilă și politică și, în fine, a traduce în fapte toate dorințele divanurilor ad-  hoc din 1857” (Alexandru Ioan I, Domnitor al Principatelor Unite Române).

Prin lectura celor aproape 400 de pagini ale volumului „Cuza Vodă” - Între luminile și umbrele unei tulburătoare domnii pământene”, București, Editura BETTA, 2023 - autor  colonel (rtg), conf. univ. dr. Aurel V. David, am trăit fascinația cercetării academice menite a ne reda adevărul  asupra unuia dintre cele mai importante momente ale istoriei românilor - formarea statului român modern și detronarea principelui Alexandru Ioan I, fondatorului României.

La capătul a trei decenii de investigare istorică, autorul concluzionează : „Pe Alexandru Ioan Cuza nu l-au răsturnat «greșelile personale», ci  faptele sale mari. El a lăsat istoriei și națiunii române dreptul de a-l judeca, fixând el însuși coordonatele acestei judecăți” (op.cit.pag.13).

Cercetarea minuțioasă a izvoarelor istorice, a operei specialiștilor în istoria modernă a românilor, a facilitat identificarea unor similitudini de situații și împrejurări care într-un context - cel de la jumătatea secolului al XIX-lea - au creat problema europeană a românilor  (războiul Crimeii, divergențele Marilor Puteri europene în chestiunea gurilor Dunării și războailele purtate  pe teritoriul celor două Principate de către imperiile habsburgic, otoman și țarist, cu consecințele inerente ocupațiilor politico-militare străine). Iar în contextul actual, un alt război al Crimeii, revenirea în actualitate a importanței strategice a controlului gurilor Dunării, urmare a conflictului militar ruso-ucrainean, un conflict cu dimensiuni transcontinentale care sporește prezența militară a N.A.T.O. în România.

În primul context istoric regăsim geneza numelui și a  formei geografice a statului român și afirmarea acestuia în diplomația europeană, toate acestea indisolubil legate de numele Principelui Alexandru Ioan I, despre care Nicolae Iorga, referindu-se la actul solemn al unirii, spunea că deși „ne-a călăuzit viața nostră modernă, ne-a zguduit din toropeala unei conștiințe adormite și a chemat neamul nostru la o nouă viață socială, a rămas totuși închis în analele istoriei, fără să se încrusteze în bronz  ori marmură numele unei personalități istorice de exclusiv cea mai mare valoare. [...] în Cuza se rezumă toată munca noastră de secole îndelungate și mai ales toată demnitatea și destoinicia neamului.  El a fost omul hotărât căruia nu i-au plăcut fasturile, care nu s-a entuziasmat de laude deșarte, care nu a îngăduit lingușirea, care a lovit fără milă în cei fățarnici. Și cu toate acestea, un grup de politicieni alături de o armată nemernică, mizerabilă și criminală, care și-a călcat jurământul  de  onoare, Cuza a fost silit să abdice, el care era hotărât să abdice după ce avea de gând să-și completeze opera politică” (op.cit.pag.351-352).

Dacă primul context  istoric semnifică entuziasmul și satisfacția împlinirii , chiar și numai în parte, a idealurilor  generației pașoptiste (cap. II „ Reunirea-n cuget și simțiri a simbolurilor gloriei neamului românesc-Blaj 3/15 mai 1848”, pag.19-58), dar și trecerea unor „revoluționari” în tabăra reacțiunii anti-cuziste (cap IX „Detronarea lui Cuza Vodă prin complot și trădare”, pag.232-264, cap X „Destinele participanților și martorilor la detronarea lui Cuza”, pag.265-295), contextul actual ne apare a fi potrivnic desăvârșirii marilor proiecte naționale ale fondatorilor României, de unde și nevoia de a ne cunoaște și înțelege istoria. Potrivnicia vremurilor de azi rezidă în perpetua amenințare din partea propriei noastre ignoranțe identitare, ignoranță, care nereprimată se poate amplifica până la pericolul extinției. Dovadă că  acest pericol nu este iluzoriu constă în tot mai accentuata fragilizare a limitelor dintre necesitatea apărarii identității națiunilor și instituționalizarea politică a extremismului naționalist, fenomen ce capătă dimensiuni continentale.

Punerea în oglindă a celor două contexte, evidențiază că după mai bine de un secol și jumătate România se confruntă din nou cu aceleași probleme și cu nevoia acelorași reforme : ale justiției, ale învățămâtului, ale administrației, fiscalității și organizării armatei. Alexandru Ioan I a dat legi și coduri noi, care au așezat țara într- un cadru european de dezvoltare :  Constituția (denumită Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris) , Legea Electorală ( ambele adoptate prin referendum, cu 682.621 de voturi din totalul de 754.148 de votanți), Legea pentru comunele urbane și rurale, Legea pentru înființarea consiliilor județene, Codul Civil, Codul Penal, Legea asupra instrucțiunii a Principatelor Unite Române (obligativitatea și gratuitatea învățământului primar , instiuirea a trei grade de învățământ, primar - 4 ani, secundar 7 - ani și superior - 3 ani ), Legea Rurală (pentru reforma agrară), Legea Fiscală ș.a. (op.cit. pag. 123-126).

În numai șapte ani,  s-a născut o nouă țară - România - care a pășit pe calea progresului social mult întârziat de vicisitudinile istoriei. În această întreprindere de imperioasă necesitate  națională, lui Cuza  i-a fost alături cu înalta sa competență, ca prim sfetnic, Mihail Kogălniceanu, o prezență activă  în toate momentele importante ale pregătirii și realizării unirii, dar mai cu seamă în timpul domniei, ca președinte al Consiliului de Miniștri de la Iași (30 aprilie 1860-17 ianuarie 1861), iar din 11 octombrie 1863, prim ministru al României.

Demiterea lui Kogălniceanu,  la 26 ianuarie 1865, urmare a unor divergențe cu Cuza și camarila care se formase în juru său, a avut grave consecințe în administrarea  treburilor publice, inclusiv colapsul financial al statului. Rezumând cei șapte ani de domnie ai lui Ioan Alexandru I, Kogălniceanu menționa: „Nu este nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine” (op.cit. pag. 126).

Resortul secret al realizărilor Principelui  Alexandru Ioan I l-a constituit operaționalizarea primului sistem informativ modern sub acoperire al statului român.

Însăși „faptul împlinit” al unirii Principatelor, prin alegerea aceluiași domnitor a fost  consecința „[...] inteligenței și operativității cu care românii au transformat cel mai rapid sistem de informare al momentului - Telegraful - în instituție națională, controlată  de autoritățile române” (op.cit. pag. 89).

Inspectorul Telegrafului de la Comisia Europeană a Dunării cu sediul la Galați, belgianul Cezar Librecht a devenit un apropiat al pârcălabului de Covurlui,  Alexandru Ioan Cuza și, de asemnea , un adept al unirii Principatelor. Librecht avea să asigure viitorului domn prioritatea informațiilor din depeșele telegrafice, conferindu-i avantajul cunoașterii anticipate a intențiilor și mișcărilor advesarilor interni și externi ai unirii.

O susținere importantă cu informații, preponderent externe, a fost asigurată consulul francez la Iași, Victor Place și de agenții francezi, care au recunoscut în Cuza „o personalitate puternică prin însăși originalitatea sa”și un reformator al noului stat „după modelul  francez” (op.cit. Pag. 91).

Pentru operativitatea și confidențialitatea comunicărilor oficiale dintre cele două capitale, s-a instituit un serviciu de curierat bisăptămânal securizat de Ministerul de Interne de la București, condus de Nicolae Golescu, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai domnitorului (op.cit. Pag. 92).

Dificultățile conducerii Principatelor , inițial fiecare cu capitală și guvern proprii au fost surmontate prin sistemul informativ centralizat  care a unificat ministerele de Interne , Război, Externe și Justiție. Aceste ministere au primit misiuni informative (dorobanții, grănicerii, agenții externi sub acoperiri adecvate mediului de acțiune) și contrainformtive (interceptarea secretă a scrisorilor și depeșelor telegrafice, generalizarea cifrării și codificării comunicărilor oficiale, supravegherea secretă, idenficarea cauzelor reale ale mișcărilor sociale,  controlul, inclusiv prin operațiuni de provocare a opoziției- Comitetul Liberal de la Paris condus de conspiratorii  C.A. Rosetti, frații Brătianu și Ion Ghica (op.cit. pag. 105).

Ministerul de Justiție , prin parchete și tribunale, au fost obligate să depisteze încălcările „ordinului legal”, să obțină informații prin percheziții  și ancheta secretă a cazurilor de complot, răzmeriță sau de alte infracțiuni contra statului, a căror definire în codul penal a dăinuit până în zilele noastre (op.cit.pag. 100).

Pe structura și sub acoperirea Telegrafului și a Poștei s-a constituit primul Serviciu Special de Informații, paralel cu structurile ministerelor menționate, subordonat direct domnitorului.

La inițiativa lui Vasile Alecsandri a fost înființat un Serviciu permanent al presei și propagandei peste hotare, necesar în contextul unor puternice agresiuni informaționale externe, îndeosebi din partea Austriei și Turciei. 

Nu în ultimul rând ca importanță, ca urmare firească a unificării celor două principate româneşti şi a creării „României“ în anul 1859, cele două mitropolii ortodoxe româneşti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu reşedinţa la Bucureşti. În acest context, domnitorul Alexandru Ioan Cuza  a abordat direct problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul deschiderii sesiunii anului 1863-1864 a Adunării Elective a României (din 3 noiembrie 1863). La începutul anului următor, guvernul său a elaborat un proiect de lege în care, în articolul 2, se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este independentă de orice Biserică (autocefală); ea se va administra de Chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi“.

Ctitoria politică a Principelui  Alexandru Ioan I i-a atras adversități pe măsura  grandorii ei, dar ceea ce el a început nu a mai putut fi oprit și dat înapoi după felonia din noaptea de 11/12 februarie 1866.

Conservatorii îl considerau pe Cuza prea liberal şi nu îl puteau ierta pentru reformele agrară şi electorală; radicalii l-au abandonat pentru că nu era îndeajuns de liberal. Şi unii şi alţii doreau să îl alunge de pe tron şi să îl înlocuiască cu un rege străin. Însuşi Cuza şi-a mărturisit intenţia de a abdica nu numai unor apropiaţi, ci şi public, la deschiderea Parlamentului (1865) şi la primirea reprezentanţilor consulari străini. Mesajul a încurajat forţele de opoziţie, care au pus la cale înlăturarea domnitorului de pe tron.

Lovitura de palat a fost concepută și minuțios pregătită, politic și militar, de semnatarii  actului secret de constituire , în iunie 1865, a mișcării complotiste, cunoscută ca „Monstruoasa coaliție”: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu şi Gheorghe Ştirbey, care se legau "ca la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident". În acest scop, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au avut discuţii cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul "protector" al României. Conspiratorii erau francmasoni, I.C. Brătianu, de exemplu, inițiat în 1846 la Paris în Loja „Ateneul străinilor”   și afiliat la Loja „Trandafirul Perfectei Tăceri”, ulterior la  „Frăția” și „Steaua Dunării”, avea și antecedente de complotist, fiind arestat pentru participare la un atentat împotriva lui Napoleon al III-lea (op.cit.pag.232-233).

La momentul pregătirii conspirației masonice, Cuza se afla în conflict  cu masonii care au militat pentru unirea Principatelor Române și au sprijinit alegerea sa ca domnitor. Relațiile lui Alexandru Ioan Cuza cu francmasoneria , deși evidente, au parte de controverse.

După unele opinii, „Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, boier de clasa a doua, ar fi fost posibilă datorită apartenenței sale la francmasonerie și a faptului că a fost Marele Maestru al Lojii din Galați. Se pare că inițierea sa, a fost realizată în anii studenției, la Paris. Devenise Venerabil al Lojii „Steaua Dunării”, urmând în această demnitate lui Ion C. Brătianu. Putem considera că a ajuns domnitor al Principatelor Unite ca urmare a eforturilor conjugate ale masonilor români și francezi (Adrian Ilie, Alexandru Ioan Cuza și francmasoneria în „Ziua de Galați”, 20.03.2020 ).

La polul opus,  Ioan Lixandru („Alexandru Ioan Cuza și Masoneria” Bogdan Bucur („Principatele Unite Românne: o perspectivă francmasonică”) în „Lucrările Comisiei de istorie a Masoneriei din România M:.L:.N:.R:.6015”, Editura Europolis, Galați, 2015, invocă „lipsa dovezilor că ar fi făcut parte din Ordin”. Cert este, însă, că franmasoneria îl va reabilita, cinstind numele  domnitorului prin apariția unor loji cu numele  „L:.Alexandru Ioan I” (București. 1875), „L:. „Cuza Vodă” (Dorohoi , 1882), „L:. Alexandru Ioan Cuza”( Iași, 1996), „L:.Alexandru Ioan I (București 2003), iar Supremul Consiliu pentru România în exil la Paris a instituit, în 1992, „Medalia de Onoare și Merit Alexandru Ioan I”  (Ioan Lixandru, op. cit. pag. 115).

Cuza a aflat despre uneltirile străine care instigau grupurile ostile interne și chiar plănuiau o intervenție armată pentru desfacerea unirii (Austria, pentru a preveni o eventuală unire și a Transilvaniei), context în care a înființat, după model francez, „Secția a II- a a Marelui Stat Major”, ca Serviciu de Informații al Armatei.

Domnitorul l-a informat pe Napoleon al III-lea despre „spectacolul luptelor interne” și faptul că nu este complet satisfăcut , că se  simte oprit la mijlocul sarcinii sale, că nu se supune nici descurajării și nici fricii, dar că va accepta orice aranjament care sub protecția împăratului Franței , ar consolida independența și viitorul României.  

„Spectacolul luptelor interne”, notează Bogdan Bucur în volumul „Lucrările Comisiei de istorie a Masoneriei din România M:.L:.N:.R:. 6015”, Editura Europolis, Galați, 2015, pag. 125,   a făcut ca „[...] domnia lui Cuza să fie caracterizată de instabilitate și tensiune politică extremă (după o expresie din epocă, ministerele se «schimbau ca blidele»), de clivaje adânci existente între principalele formațiuni politice (ceea ce a determinat ca, în primii trei ani de domnie, Principatele Unite Române să cunoască 16 formațiuni guvernamentele la Iași și București), de adversități și orgolii personale ireconciliabile, de vilolențe politice de tot felul (tentativede lovituri de stat și loviturii de stat reușite, tentative de asasinate politice și asasinate înfăptuite, comploturi și revolte cu substrat politic, proteste de stradă  cu aspect insurecțional)”.

În București, toată lumea îi cunoștea pe șefii conspirației, iar Cuza însăși era decis să abdice pașnic în luna mai 1866. (op.cit.pag.235) Conspiratorii, însă, doreau să apară ca eroi salvatori, cu prețul denigrării și umilirii celei mai proeminente personalități din istoria României moderne, ierhizate imediat după Ștefan cel Mare și Sfânt.

Locotenenţa Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe), a convocat Adunarea Electivă şi Senatul, care, întrunite în şedinţă comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Acesta a refuzat propunerea. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de-al doilea fiu al său, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck.

Până la Principele Alexandru Ioan I, nota Mihai Eminescu : „[...] nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domnești; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era de strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinței ei, și oaspeții sunt sfinți chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate”( op.cit. pag.264). 

Când a ajuns la Predeal, ofițerii care l-au escortat până la graniță și cei din cancelaria pichetului de control a trecerii frontierei s-au îngrămădit la ușa  trăsurii pentru a-l saluta. „Cuza foarte mișcat, cu buzele tremurânde, zise ofițerilor câteva vorbe,sfârșind și apăsând cuvântul «Să spălați pata după Steag»” (op.cit. pag.263) .

Ofițerii implicați în complot erau francmasoni, membri a ai lojii „L:. Înțelepții din Heliopoklis”. Ei se aflau în atenția poliției secrete pentru tentativa de lovitură de stat din 3 august 1965, după care Cuza a dispus închiderea lojilor francasonice, iar sediul acestora din spatele Teatrului a luat foc, fiind distruse irecuperabil dovezi ale conspirației. 

În Armată, disprețul față de ofițerii complotiști s-a manifestat pe față. Un grup de 103 ofițeri din garnizoana București, în frunte cu generalul Ioan Emanuel Florescu i-au adresat un memoriu coleciv lui Carol I, solicitându-i judecarea ofițerilor   conspiratori .

Conspiratorii din fruntea „Monstruoasei coaliții” nu au făcut nimic pentru apărarea memoriei  lui Alexandru Ioan Cuza. Indiscutabil, în fața numeroaselor și solidelor evidențe, lovitura de palat orchestrată cu prețul dezonorării Armatei a fost un act inutil, totalmente gratuit. Pe cale de consecință, supuși judecății posterității, politicienii oportuniști care au înscris o pagină rușinoasă în istoria românilor trebuie să aibă parte numai de recunoașterea și respectul meritate ca urmare a faptelor lor.

Cartea  lui Aurel V. David, „Cuza Vodă” - Între luminile și umbrele unei tulburătoare domnii pământene” se remarcă, în primul rând, prin imboldul la reflecții și reașezarea protagoniștilor detronării Principelui Alexandru Ioan I  în afara  Panteonului în care au intrat ca uzurpatori.